Chiar Vineri, 15 Septembrie 2017, la Sala Mare a Palatului
Enescu – Rapsodia nr. 2 în re major op. 11
Bartók – Concertul pentru violă şi orchestră Sz. 120 BB 128
Respighi – Fontane di Roma
Respighi – Pini di Roma
Filarmonica della Scala
Dirijor: Riccardo Chailly
Solist: Julian Rachlin – violă

În ultimele două decenii s-au produs niște mutații în lumea muzicală, mai greu de perceput în România, dar semnificative. Criza industriei fonografice (o industrie aproape inexistentă la noi în domeniul muzicii clasice) a diminuat rolul dirijorului, altădată unul dintre cele mai puternice argumente pentru cumpărarea unei înregistrări. Dar asta nu înseamnă că muzica din sălile de concert sau de operă a ajuns mai greu la public. Evoluția tehnologiei comunicațiilor și a Internetului a avut marele merit de a face muzica clasică live mult mai accesibilă, dar având ca efect nu doar demitizarea ci și o uniformizare a sunetului orchestrelor și chiar a viziunii dirijorilor. De aceea, azi putem asculta un concert live cântat de un ansamblu celebru într-o execuție impecabilă tehnică, dar de multe ori… parcă lipsește ceva, nu? Idiomaticul, specificul sunetului, pasiunea, la extrem – chiar sufletul. Unul dintre cei neîmpăcați cu această realitate este Riccardo Chailly, un fel de gardian religios al marilor tradiții de interpretare. Într-adevăr, Filarmonica della Scala și Respighi păreau cea mai bună potrivire pentru un program de concert.

De data asta, seara a început extraordinar, cu a doua Rapsodie de Enescu. În momentul în care corzile au atacat a doua temă a lucrării, parcă n-a mai fost vorba de o rapsodie. Totul a devenit melodramatic, iar culorile întunecate ale orchestrei au vibrat într-un unison perfect. Simfonizantă dar și dramatică, viziunea lui Chailly asupra compoziției lui Enescu era atât de captivantă, încât solourile oriental balcanice ale suflătorilor sau ale violei păreau nepotrivite, dar imediat deveneau estetizante și rafinate. În această pasiune cu care s-a cântat îl puteam întrezări mai bine pe Giuseppe Verdi decât pe George Enescu, ca și cum ar fi fost vorba de un opus inedit al patronului operei italiene. Cu toate acestea, e foarte posibil să fi asistat la cea mai frumoasă interpretare a Rapsodiei nr. 2 auzită în România.

Modernul dar frumosul Concert pentru violă al lui Bela Bartók a fost o alegere mai degrabă proastă, hăul numit Sala Palatului lucrând practic împotriva sunetului delicat al unui instrument la care subtilitatea e singurul atu. Cu o literatură componistică extrem de redusă, viola nu a avut și nici nu va avea vreodată soliști cu o celebritate echivalentă cu a violoniștilor. N-o să auziți niciodată de vreun Menuhin sau Mutter ai acestui instrument, pentru care repertoriul clasic începe și se termină cu Simfonia concertantă de Mozart. În ciuda eforturilor lui Julian Rachlin de a descifra în modul său personal enigmele ultimei compoziții a lui Bela Bartók (de la care au rămas doar niște schițe, fără orchestrație), solistul a fost de câteva ori acoperit de orchestră și sunetul instrumentului său a părut, pe nedrept, mai mic decât în realitate.

Dacă la Teatro alla Scala Riccardo Chailly și-a propus să dirijeze integrala operelor lui Puccini, în domeniul simfonic alegerea lui Respighi pare cea mai logică alegere. Forma prin care italienii și-au arătat prețuirea pentru compozitorul lor nu a avut nimic de a face cu grandilocvența sau cu patetismul liric, ci cu o disciplină impresionantă și un respect profund față de indicațiile dirijorului. Fontane di Roma a fost, în aceste condiții, o impresie de artist și nu o carte poștală, ceea ce e o performanță în sine, iar Pini di Roma, mai spectaculoasă decât prima lucrare dar și mai puțin subtilă, a fost un model de exuberanță disciplinată, în care până și păsările care se aud în partea a treia păreau atât de reale încât te-ai fi așteptat să-și ia zborul de după vreun instrumentist. În ultima parte, I pini della Via Appia, Chailly a construit un crescendo amenințător de o consistență rară, chiar și în cazul unor orchestre foarte bune. Și peste tot același amestec de pasiune și rigoare, așezându-l pe Chailly alături de marii dirijori care au făcut faimos Teatro alla Scala.

Am sperat că Chailly va avea îndrăzneala superbă de a oferi drept bis prima Rapsodie de Enescu. Ar fi fost ceva! Am primit în schimb uvertura La forza del destino, de o puritate stilistică impecabilă. Cel puțin până acum, acesta a fost cel mai bun ansamblu al Festivalului.

Galerie foto: