De-a lungul timpului Festivalul Enescu s-a legitimat intens prin valoarea invitaților care au cântat în cadrul diverselor ediții ale sale. Cazul clasic este cel al lui Herbert von Karajan care a venit la București în 1964, același an în care demisiona de la conducerea Wiener Staatsoper, era numit director al festivalului de la Salzburg și în care murea dirijorul George Georgescu. Karajan a dirijat o simfonie de Mozart, Simfonia a 8-a „Neterminata” de Schubert şi a Simfonia a V-a de Beethoven şi a dat ca bis un vals de Strauss. A rămas un mare reper și pentru că toți cei care au dat mâna cu el atunci țin morțiș să-și aducă aminte de asta. Erau alte vremuri, rele, automat o asemenea prezență nu avea cum să nu rămână legendară. Cu toate astea nu găsesc nimic despre cum a dirijat. Dacă celebrul dirijor a fost cel mai mare din vremea sa, asta e deja o discuție interminabilă (care-l include pe Furtwangler, colaboraționismul, Bruno Walter, etc.). Mai nimeni nu mai știe azi că, în plin război, în 1944, Karajan mai dirijase la București Filarmonica „George Enescu”… era foarte tânăr (36 de ani) pe vremea aceea, Berliner Philharmoniker cânta sub bombardamentul american și , în același timp, sub bagheta lui Wilhelm Furtwangler (ați văzut filmul lui Isvan Szabo „Taking Sides„? Merită!)

Eu sunt de părere că cei mai mari dirijori ai acestui început de secol XXI sunt Valery Gergiev, Antonio Pappano și Gustavo Dudamel. Doi dintre ei vin la București să cânte. Mi se pare extraordinar. Vremurile sunt altele, din 100 de oameni luați la întâmplare pe stradă probabil că doar 10% ar putea spune ceva despre oricare dintre cei trei.

Pe Gergiev l-am descoperit acum câțiva ani buni, odată cu apariția unor DVD-uri fabuloase cu opere rusești filmate la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg și am avut norocul să-l văd foarte repede după ce admirația mea devenise un soi de obsesie pentru el, tot la un festival, cu Simfonia a 4-a de Ceaikovsky. Țin minte că s-a enervat când la finalul concertului publicul, în mare parte ignorant, din Sala Palatului a început să aplaude prea devreme, simfonia are niște pauze mai lungi spre final. Apoi a dat un interviu în care s-a plâns de eterna problemă a Sălii Palatului, acustica. Vă mai amintiți? Mie nu mi s-a părut atunci că s-ar fi auzit prost, dar adevărat este și că am avut un loc foarte bun, în față, pe mijloc, auzeam sunetul natural, neamplificat al orchestrei (a venit tot cu Mariinsky). Orchestra Teatrului Mariinsky a mai venit și ediția trecută cu Temirkanov (primul dirijor sovietic cu activitate susținută în SUA, ce restituire superbă e DVD-ul lui cu Evgheni Onegin, cu Serghei Leiferkus tânăr de tot, în anii ’80 la Kirov!), ce frumos au cântat Brahms și Ceaikovsky…

Foarte pe scurt, pentru că sunt convins că știți detaliile din toate avanpremierele posibile, Gergiev e omul care a scos Teatrul Kirov, cum se numea în perioada comunistă, după numele unui mare comunist asasinat prin Leningrad, din cea mai mare mizerie în care ajunsese înainte de Perestroika. A făcut dintr-o orchestră rusească (citește cu sunete aproximative, și multă boemă decadentă, nu departe de „Le concert” a lui Radu Mihăileanu) o orchestră germană. Precisă, disciplinată până la absurd, gata să se arunce în orice prăpastie pentru șeful ei. A semnat celebrele contracte cu Royal Opera House ca să capete producții occidentale de o calitate nemaipomenită (Boris Godunov în regia postumă a lui Andrei Tarkovsky e numai un exemplu) și cu Philips Classics care a scos niște CD-uri extraordinare (și mulți bani pentru toată lumea). A lansat o studentă care se angajase ca femeie de servici și spăla podelele teatrului, azi ajunsă o mare stea a muzicii de operă: Anna Netrebko (deși eu tot pe Angela Gheorghiu o consider cea mai bună soprană a zilelor noastre), alături de alte vedete: Olga Borodina, Galina Gorchakova ș.a.m.d. Au urmat directoratele artistice și invitațiile de la Metropolitan, Wiener Staatsoper, Salzburg, London Symphony Orchestra hehe, ce multe! Ce frumoasă carieră! Totul pare simplu și logic azi, dar curios, nimeni din România nu s-a putut angaja la un parcurs măcar epigonic al acestui tip cu alură de Rasputin spiritualizat.

Și-acum să vorbim despre concert. În primul rând Valery Gergiev și-a adus aminte de acustică și într-un interviu a declarat că va cânta în consecință o muzică specială, care să contracareze probemele sălii.

A fost mai întâi Concertul pentru orchestră „Naughty Limericks” de Rodion Șcedrin (soțul Maiei Plisetskaya), o lucrare de un umor irezistibil, cântată într-un ritm foarte alert, impresia a fost una foarte plăcută. Nu sunt multe lucruri de spus aici mai mult decât faptul că merge perfect pentru deschiderea unui concert simfonic, că orchestra a avut ocazia să arate cum răspunde impecabil la comenzile date prin gesticulația ca o bătaie de aripă a maestrului său, că virtuozitatea basului ar sugera calitatea tuturor celorlați instrumentiști, că percuția a fost aproape ca una de jazz, etc.

Evident, nu a lipsit George Enescu din menu. Simfonia a 3-a, e una greu digerabilă, cu teme complicate și un ritm din care nu se prea înțelege mare lucru. Sper din tot sufletul ca performanța din seara asta să fi fost înregistrată, și încă bine, pentru că nu ne vom mai întâlni prea curând cu o interpretare mai bună. Pur și simplu a sunat a orice altceva decât Enescu (trecând prin Debussy, Mahler și toți ceilalți muzicieni care l-au putut influența vreodată pe compozitorul național). În partea a 3-a, trebuie să recunosc, Enescu cel din Vox Maris și din Actul I al lui Oedipe, obsedat de niște sonorități originale, de recunoscut drept semnătură, a ieșit din nou la iveală spre deliciul unora sau indispoziția altora (cum am fost eu). Nu că acele sonorități nu ar fi unice și toate celelalte atribute menționate mai sus, dar nu sunt neapărat plăcute, sună cam artificial pentru mine. Repet însă, primele două părți au fost nemaipomenite, nu cred că sunt și repetabile de către un alt dirijor (unul care să nu fie un geniu, mai ales). În fine, simfonia a fost interpretată bine de tot.

Nu cred că publicul venise pentru Enescu la acest concert, ci pentru „Tablouri dintr-o expoziție” de Mussorgsky/Ravel. Excelentă alegere pentru că tocmai fusesem recent martor al unei interpretări pline de eleganță a Filarmonicii „George Enescu”, la Ateneu, dirijată de Christian Badea. Am și scris o cronică (sună stupid, dar ăsta e adevărul, unica de după concert). O puteți găsi tot aici, pe acest blog.

„Gnomus” a sunat normal, poate un pic mai rapid decât se cântă de obicei. De altfel cred că ritmul vieții lui Gergiev, care-și împarte cariera și timpul între aeroporturi și multe reprezentații, are o influență asupra tempourilor pe care le impune, de multe ori pare o muzică grăbită, sentimentul urgenței te cuprinde destul de repede.

De la „Il vecchio castello” încolo lucrurile au luat o întorsătură atât de neașteptată încât am rămas țintuit în scaun, ca într-un roller-coaster, incapabil de vreo reacție, mi s-a părut aproape tot timpul că ascult o altă variantă a „Tablourilor” eventual orchestrată de altcineva decât Ravel. Vechiul castel a avut pasaje mult mai lente, cu un accent neașteptat pe corzi, și cu un sunet de fagot total neobișnuit în final.

Apoi „Bydlo” a vut un impact sonor strivitor, mult mai pregnant decât în alte interpretări, chiar dacă solo-ul de alamă de la început nu a fost strălucit. Dar ce contează că în general soliștii n-au fost superlativi (trompeta din „Samuel Goldenberg…” anacronică, dar corzile fenomenale pe tot parcursul concertului), important este că am avut norocul să asistăm la o viziune. Cine pe lumea asta își poate permite să filosofeze pe tema „efecte neașteptate în muzica lui Mussorgsky”? Păi, cam nimeni. Mmm, Celibidache, da! cu lentoarea aia exasperantă care scotea la lumină toate sunetele ascunse printre instrumente…

Dar și aici, ce „Catacombe”, ce „Baba-Yaga”! Cel puțin ultima a fost paroxismul acestei presiuni psihice la care m-am simțit supus.  Clopotul din „Poarta Kievului”! Bașii din „Samuel Goldenberg und Schmuyle”!  A propos de acest dialog al celor doi evrei, senzația a fost că Gergiev ar fi luat tabloul original, cel al lui Victor Hartmann care i-a inspirat compoziția, plin de manierismul mijlocului secolului XIX, iată-l:

și s-ar fi apucat de retușat ca să-l transforme în altceva, într-o viziune nebună dar genială, aici nu pot decât să sugerez această imagine:

Pe scurt, la final, mă simțeam de parcă aș fi alergat în tot răstimpul execuției lucrării. Gergiev a fost original chiar și față de el însuși. Vreți să terminăm cu frustrarea acusticii? Foarte bine, vom avea o seară plină de efecte orchestrale cum n-ați mai văzut.

Am avut și plăcerea unui bis, „Baba Yaga” dar nu tabloul lui Mussorgsky ci al unui alt compozitor (cred că Liadov, nu sunt sigur, corectați-mi ignoranța) – nu la fel de spectaculos dar suficient ca să încheie o seară memorabilă.

N-aș putea spune că spectacolul de la Ateneu ar fi fost mai slab. Au fost însă două viziuni complet diferite. Badea a fost „cuminte” dar elegant și rafinat, a fost, dacă vreți, Ravel francezul. Gergiev a fost surprinzător, violent, a fost Mussorgsky – geniul nebun.

P.S. Thanks, G.C.!