După concertul de la Ateneu, cu Mozart, a urmat al doilea spectacol al „Ducelui di Santa Cecilia” cum am văzut, undeva pe net, că i se mai spune lui Antonio Pappano. Primul recital a fost nemaipomenit de bun, cum a fost însă al doilea? N-o să scriu mii de cuvinte pentru această concluzie, vă spun de acum că a fost parcă mai bun.
Despre cine este și ce înseamnă Pappano am mai scris, nu mă voi repeta și aici.
Voi trece repede și peste „porcăria franțuzească” de la început (ce era? a! da, „Simfonia de cameră” de Enescu ), pe care megalomania naționalistă a festivalului a găsit de cuviință să ne-o bage pe gât, când nimeni nu venise să-l asculte pe directorul lui Covent Garden în așa ceva. Publicul a venit la operă, nu la un concert din scârțâit de balamale, așa cum e această simfonie. Ca să nu fiu înțeles greșit, poate că lucrarea are o valoare, doar că nu se potrivea în context chiar de loc, încât a ajuns să mă deranjeze. Să ne amintim că premiera operei „La Clemenza di Tito” în fața familiei imperiale, în 1791 a cauzat celebra remarcă a împărătesei Maria Louise – „una porcheria tedesca”…
Să intru în subiect, a fost „Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră” de Rachmaninov. Un concert celebru, ediția trecută a fost cântat de Helene Grimaud, cea pe care am văzut-o ieri în Concerul nr. 1 de Brahms. Azi a fost Denis Matsuev, un pianist rus, pe care, mărturisesc, nu-l mai ascultasem niciodată. A fost bun, chiar foarte bun. Nu l-am uitat nici o clipă însă pe Ashkenazy din înregistrarea cu Andre Previn (1972). Nici un regret, nici o clipă, pentru că acompaniamentul a fost un extraordinar de bun, așa cum era și normal să fie și din partea dirijorului, și din cea a orchestrei. Pianiștii ruși au o tehnică impecabilă, muncesc 25 de ore pe zi, mai nimeni nu le poate sta în față, sunt niște forțe ale naturii. E interesant să te gândești dacă nu cumva această perfecțiune rece nu e plătită prin extirparea „organului credinței” (ce expresie a putut să găsească Andrey Tarkovsky!…). Triumful virtuozității a fost dat de bis-uri, trei la număr (!) dintre care cel din Peer Gynt a fost de-a dreptul exploziv. Ca-n filmul acela a lui Tornatore, „The Legend of 1900„, cred că ai fi putut să-ți aprinzi țigara atingând-o de corzile pianului la sfârșitul recitalului.
Cele patru părți ale „Șeherezadei, Op.35” de Rimsky-Korsakov au fost de fapt un film cu efecte speciale. A fost „1001 de Nopți” filmat în 3D HD. Spectaculos și genial. Nu am ce să spun mai mult, pentru că a fost seara bis-urilor. Și a unei tandre despărțiri de acest om, neastâmpărat ca un „Bărbier din Sevilla”, cu entuziasmul ăla al lui de ne-a luat mințile la toți. Atașant, ne-a atras în muzica lui, așa cum o vede el, încât nimic altceva nu mi poate conta. Doar muzica lui, doar viziunea lui, doar teatrul lui, doar bucuria lui. Și a noastră.
O uvertură „La Forza del destino” de mi s-a părut că am asistat la toată opera în cele câteva minute cât a durat execuția ei. Am o lungă poveste cu acest Verdi, să spun doar că e greu să mai găsești ceva nespus în partitură, și totuși parcă iarăși a fost altfel decât în alte dăți. Opera a fost compusă în 1862 tocmai pentru Teatrul Bolshoi din Sankt Petersburg, cel cu o glorioasă existență și cu o rivalitate notorie cu Teatrul Mariinsky, pierdută în final, așa cum știm și vedem cu toții azi. Drept urmare, singura alternativă pe care o pot vedea la această interpretare e tocmai cea a lui Gergiev, pe DVD. Complet diferită dar la fel de genială.
Iar uvertura de la „Wilhelm Tell” a fost halucinantă, pur și simplu. Nu mă certați, blogul este depre operă, iar Pappano e sufletul operei din acest secol…. Ce cavalcadă! Și totul cântat degajat și hyper profesionist, dar niciodată banal. Cu o viteză în plus față de legendarul Toscanini din noaptea în care la Scala, în ’46, se redeschidea după război, dar cu aceeași rigoare exuberantă. O minune.
A fost o zi aproape epuizantă, dar de-o fi să se repete de încă 10 ori la rând, n-aș ezita nici o clipă s-o străbat din nou.
Despre Opera 
După un început contrariant, partea allegro a Simfoniei de cameră mi s-a părut captivantă. La final, mi-am pus întrebarea: dacă n-aş fi ştiut că e de Enescu, cum aş fi reacţionat? Cred că la fel: deschis, atent, curios. Poate că este o muzică înaintea timpului său. În fond, dacă Messiaen suscită atâta interes (şi polemică), de ce n-ar face-o şi Enescu?
Accademia mi s-a părut o orchestră vie, reală, pământeană (a se citi printre rânduri „cu mici imperfecţiuni”) , în contrast cu senzaţia de supranatural pe care mi-a lăsat-o Orchestra Teatrului Mariinski. Mi-a plăcut să recunosc la Pappano jovialitatea şi pasiunea unui italian – atât în maniera de a dirija, inclusiv cu celebrele mormăieli, cât şi în gestul de a pupa pe obraji fata care i-a oferit flori la final. Personalitate debordantă, Pappano dirijează cu inima. Ne-a demonstrat-o în partea întâi a concertului (mai degrabă pentru orchestră şi pian, decât vice versa), când am avut impresia că orchestra i-a preluat şi amplificat ritmul propriilor lui bătăi de inimă, dar şi prin bisurile alese. Nimic nu putea fi mai autentic Pappano decât opera, nimic nu putea fi mai autentic italian decât Verdi şi Rossini. La „Şeherezada” mi-a părut, totuşi, puţin obosit, ca dovadă şi gestul lui de la despărţirea de public, dar l-au salvat soliştii din cadrul orchestrei, care şi-au interpretat cu măiestrie partiturile.
În fine, pianistul Denis Maţuev m-a lăsat cu gura căscată atunci când s-a putut exprima de deplin, adică la bisuri, deşi a avut momente strălucitoare şi în interpretarea concertului de Rahmaninov. Un tip ca ursul-mascotă a jocurilor olimpice de la Moscova – pe care să-l îndrăgeşti imediat şi de a cărui forţă, agilitate, dar şi nebănuită tandreţe, să te minunezi.
ApreciazăApreciază
Și cum poți pierde totul a doua zi: concertul Orchestrei Naționale de Tineret de azi. S-a întîmplat ceva greșit în seara asta. Nu pot crede că ei cîntă la fel de prost tot timpul….
ApreciazăApreciază
Cum poti sa te exprimi asa de agresiv legat de o lucrare, cum o faci legat de simfonia lui Enescu? Spui ca nimeni nu venise acolo pentru ea, doar pentru ca tu insuti nu venisei acolo pentru ea. Eu am venit cu deschidere si curiozitate pentru toate lucrarile…si chiar nu am simtit ca mi-ar fi bagat cineva ceva pe gat. Vorbesti de „megalomanie nationalista”, cand chiar tu esti megaloman si autosuficient. Credeam ca blogul asta e despre bucuria impartasirii unor placeri cu ceilalti, nu despre bucuria improscarii cu venin. Trebuie sa fii de-a dreptul limitat sa dai asemenea verdicte legat de lucruri prin definitie foarte subiective.
ApreciazăApreciază
Scuze, mesajul ajunsese în spam, de aceea nu a fost postat mai repede.
Restul nu comentez. Totuși, dacă nu conține nici un link, comentariul dvs. A fost considerat spam pentru cuvintele folosite… 😦
ApreciazăApreciază
Nu știu unde să scriu în altă parte, așa că scriu aici… Despre Oedipe, noua montare de la Opera Română București, care m-a doborît prin efectele speciale aduse pe scenă ca într-un clip din anii ’80. Am avut parte aseară de neoane, fum, lanterne, perdele roșii fluturînde, steluțe de hîrtie care cădeau peste Oedipe și Iocasta. Coregrafia greu de înțeles și de legat de context (deși îl iubesc pe Razvan Mazilu, mă tem că nu a înțeles despre ce e vorba), în contrast cu, aproape, nemișcarea soliștilor. Morți care se ridică și pleacă (Laios și gărzile, după ce sunt uciși de Oedipe, se ridică și ies din scenă – sigur, pe scenă vorbim despre convenții, dar chiar așa?!!), tehnicieni care se plimbă pe scenă în timpul spectacolului. Și nu am rezistat decît pînă la pauză!
ApreciazăApreciază
[…] până la punctul în care aproape că ajungi să ai rău de mare ascultând-o, departe de recursul cinematografic devenit un stereotip occidental. Dar discul a fost înregistrat acum mulți ani, pe vremea când […]
ApreciazăApreciază
[…] îmiedică să constat că Prokofiev 2 s-a potrivit foarte bine cu stilul pianistului rus, pe care l-am mai ascultat la bienala Enescu și în 2011, cu un violent Rahmaninov 2. Dificultatea concertului de Prokofiev […]
ApreciazăApreciază