După Pappano și Santa Cecilia, cu fantasticele lor concerte de muzică simfonică, să asculți orchestra Operei Naționale București e ca și cum, după ce ai văzut seara la TV finala Ligii Campionilor cu CF Barcelona, te-ai trezi a doua zi, de dimineață, să nu ratezi meciul de la matineu, decisiv pentru promovarea lui Astra Ploiești în divizia A.
Am văzut mult promovatul (ăsta e unul dintre cele mai bune lucruri – în sfârșit) Evgheni Oneghin. Mi-ar fi plăcut să am dificultăți în a alege despre ce momente anume să scriu, spectacolul să aibe o poveste și de pe locul spectatorului. Povestea există dar va fi scurtă și tehnică.
Producția: Ion Caramitru a încercat să aducă teatrul pe scena operei dar translația a reușit doar în parte. Dacă decorurile și costumele au depășit cu mult mizeria rușinoasă din alte producții ONB – îmi aduc aminte de Manon Lescaut de la Festivalul Enescu din 2009, o producție jenantă – totuși regia a rămas în final într-un registru neinspirat. Am presimțit ceva din interviul marelui actor, în care compara Evgheni-ul lui Pușkin cu Luceafărul lui Eminescu, cât de greu e de pus în scenă etc. Din perspectiva asta, poate că publicul s-o fi simțit mulțumit. Decorul multifuncțional și-a făcut treaba, atmosfera de epocă avea sens (deși reprezentarea era desuetă și convențională), dar simbolurile facile (copiii care intervin mut în finalurile de tablouri) și nonsensurile prețioase (prima scenă cu ninsoare și toamnă cu costume contradictorii – Tatiana și Olga în haine de iarnă, mama lor și slujinca în haine de vară) – au reușit să mă facă puțin inconfortabil, cam prea de la început. E un început totuși și nu neapărat cu stângul.
Spectacolul: Direcția lui Iurie Florea a fost anostă în cele mai bune momente și regretabil de provincială în cele mai rele. Scena scrisorii a fost ruinată de niște alămuri care explorau alt univers, unul sordid al cârciumilor de mahala. Și-au mai revenit în actele 2 și 3 la un nivel la care măcar n-au mai deranjat. Important era să-l ai pe Ceaikovsky în suflet, restul putea fi și imaginat. Corul a fost rezonabil, cu unele erori la în primul tablou. Tamar Iveri ar fi trebuit să strălucească – vocea e bună dar ingenuitatea Tatianei era în altă parte. N-a fost rea soprana totuși, dar nici memorabilă. Marius Brenciu, neconvingător în prima arie, a avut sens totuși, și a ținut aproape de unul singur scena duelului, care, de altfel a fost, cred cel mai bun moment al întregii seri. Iar Levente Molnar a fost cneașteptat de bun, egal pe toată lungimea spectacolului, cu o voce naturală, frumoasă, dar fără volum. Ambiguitatea lui Oneghin a fost aruncată la gunoi din primul moment, progresia dramatică a lipsit, dar măcar a fost o interpretare cinstită. În timp, probabil, personajul lui Molnar va arăta tot mai bine, șansele sunt foarte mari. Rolurile mici au fost OK, bietul Pompei Hărășteanu, ce bătrân!, a arătat, deși sleit de orice puteri, ce însemnă un timbru de modă veche, chiar dacă dincolo de timbru nu se mai putea face nimic mai mult.
Nu e un sfârșit, e un început. Aș îndrăzni să spun că e încurajator. Acesta pare a fi drumul de urmat. Dar e greu în Liga Campionilor…
Update: Și blogul OperaOnline are o părere similară despre slăbiciunile acestui „Evgheni Oneghin„
Despre Opera 
Domnul Caramitru ca regizor de operă mi se pare un exemplu care nu trebuie urmat! Actor de succes, regizor de teatru şi ulterior de operă, în ultimul caz pe baza faimei acumulate în cele două calităţi, precum şi, probabil, în cele de manager, ministru al culturii etc. Spun asta pentru că în singura producţie semnată de el pe care am văzut-o (de două ori!) mi s-a părut total lipsit de inspiraţie, aşa cum, onest, o recunoaşte şi singur în fragmentul de interviu publicat într-unul din ziarele festivalului.
– Cum să pui în scenă Luceafărul/Evgheni ?
– Păi, nu ştiu, taman asta sunteţi dumneavoastră, regizorul, chemat să răspundeţi. Şi să ne uimiţi cu imaginaţia dumneavoastră.
ApreciazăApreciază
Sunt și nu sunt de acord. Producția a fost lipsită de orice inspirație, dar a fost mai bine decât alte puneri în scenă muuult mai jenante – am dat și un exemplu cu Manon Lescaut din 2009. Managementul de o completă indolență de la ONB e principalul vinovat. Nu există un spațiu de socializare decent, barul, dacă mai există, e un fel de birt sătesc, toaletele sunt înspăimântătoare, prostul gust e regulă. După 20 de ani de tranziție nu mai există scuza „N-avem bani!” Un manager bun face bani și dezvoltă, vezi cazul Gergiev/Mariinsky, de notorietate mondială. În România nu s-a întâmplat nimic asemănător deși suntem de neoprit în a plagia regii, mode și alte lucruri neesențiale.
ApreciazăApreciază
Apropos de idei regizorale macabre – va invit sa priviti fragmentul de mai jos din spectacolul
„Lucia di Lammermoor” – Metropolitan 2010 (mai ales intre momentele 2.10 – 2.21):
Scena se petrece dupa ce fusese anuntata moartea Luciei. Ce parere aveti? Credeti ca
o asemenea inovatie – cu aparitia fantomei Luciei si cu ajutorul ei la sinuciderea lui Edgardo -aduce ceva artistic sau emotional valoros ? Cred ca Donizetti n-ar fi fost fericit sa vada o asemenea montare. Desigur, cantaretii n-au nici o vina – de sarcina lor principala, cantatul,
s-au achitat cu brio.
Prea des, pe multe scene ale lumii, regizorii vor sa iasa cu orice pret in evidenta si ofenseaza creatorii, cantaretii si spectatorii.
ApreciazăApreciază
Sincer, mie mi-a plăcut chiar mult ideea, pentru că Lucia tot cântă și în primul act și în scena nebuniei despre „il fantasma”, nu e chiar nepotrivită…
De altfel toată acțiunea e translatată spre sfârșitu sec. XIX, o modă mai recentă în regia de operaă, vezi și motivul pentru care Angela n-a vrut în Faust-ul de la Met. Oricum funcționează mai bine decât ceva postmodernist sec. XXI. Mi-a plăcut și ideea de la sextet, cu fotografia de grup, o găselniță bună pentru a-i strânge la un loc pe soliști, într-un mod firesc.
Problema lui Caramitru a fost alta, și anume platitudinea, chiar dacă în operă platitudinea nu e neapărat un păcat capital. Ce este cu adevărat cel mai rău, scenografia actului I din Evgheni Oneghin este un plagiat după un spectacol le la Mariinsky, din 1984, incredibil! o montare din epoca unei proaste tradiții a teatrului din Sankt Petersburg, cea de dinainte de Gergiev, pe vremea aceea se numea Kirov. Vezi link:
ApreciazăApreciază
Eu nu m-am simțit deloc ofensată de apariția Luciei pe scenă după ce murise… Ba chiar mi s-a părut că se potrivea în context și adăuga o doză de emoție. Nu știu de ce, dar m-a făcut să mă gîndesc la filmul Wuthering Heights.
ApreciazăApreciază
Ma bucur sa schimb pareri cu persoane avizate. Totusi, eu am alte opinii privind spectacolele de opera. Pe primul plan pentru mine sunt creatia si cantaretii. Regizorul ar trebui sa realizeze doar
cadrul adecvat desfasurarii actiunii, in concordanta cu timpul si locul gandit de compozitor.
Altfel, apar fortari, distorsiuni, anacronisme, denaturari care pot deranja si pe cantareti si pe spectatori. Filmul are alte posibilitati – de pilda rememorarea unui eveniment se poate realiza printr-un flask-back, in care eroii si decorul apar asa cum erau la momentul respectiv.
Pe scena, aducerea aceluiasi interpret, chiar eventual machiat, dupa ce personajul lui a pierit, prin insasi concretetea lui apare ca o falsitate, ca o inadvertenta. Inteleg si dorinta regizorilor de a iesi din canoane si de a veni cu idei noi. Unele bune, altele mai putin. Scena din Lucia tine mai curand de genul filmelor „horror”. Ideea cu poza de grup o gasesc de asemenea inadecvata, caci miscarile masive de persoane (inclusiv coristii) tocmai in momentul sextetului, deranjeaza si perturba unul din momentele cele mai dramatice si mai geniale ale operei. Eu am fost fermecat de aceasta opera de la prima auditie, acum circa 45 de ani. A contribuit la aceasta atat intepretarea (Lucia era Magda Ianculescu), cat si montarea (nu imi amintesc detalii, dar era ceva firesc, adecvat). Am vazut de atunci multe productii cu Lucia: unele la ONB (cea mai recenta cu destule idei „ciudate”) si unele inregistrate in diferite teatre din lume. O montare a fost semnata de Andrei Serban, cu June Anderson si Roberto Alagna. Dupa primul act, desfasurat printre aparate de gimnastica si franghii pe care cantaretii erau pusi sa faca diferite exercitii de echilibristica, n-am mai suportat sa ma uit. Se pare ca spectatorii l-au taxat cum se cuvine … Am vazut desigur si spectacole reusite, mai vechi sau mai noi. Sunt oricand gata sa aplaud orice noua montare de calitate. Si cu Evgheni Oneghin am vazut mai multe productii. Una recenta, de la Opera Granier, cu ansambul Teatrului Bolsoi si cu Mariusz Kwiecien in rolul titular, a fost voit originala, dar extrem de discutabila – toata actiunea, inclusiv scenele de exterior, se desfasoara intr-o aceeasi sala cu o masa lunga in mijloc. Desi a fost bine cantat, din punct de vedere vizual spectacolul a fost un fiasco. Despre productia modesta a lui Caramitru, de a carui valoare si ca actor ma indoiesc foarte tare, cred ca nu mai merita discutat. Poate cea mai reusita montare disponibila pe DVD este acel film-opera, cu decoruri naturale si actori dublati de voci exceptionale (Teresa Kubiak, Bernd Weikl, Stuart Burrows si Nicolai Ghiaurov).
S-auzim numai de spectacole bune !
ApreciazăApreciază
Discuția e infinită și ține foarte mult și de gusturile personale. Am putea scrie împreună un blog întreg numai despre asta :))
Există o rațiune și a montărilor moderne, care trimit la universalitatea și atemporalitatea subiectului (gelozia din Otello, drepturile omului din Fidelio, boema din La Boheme și tot așa) cu condiția ca punerea în scenă să nu devină o exagerare (in)estetică. Eu sunt mai tolerant la experimente, poate că dvs. nu, vom găsi mereu amândoi argumente pro și contra.
Revenind la Caramitru și Oneghin-ul său, deranjează inspirația prea evidentă (ca să nu spun plagiatul) din actul întâi al spectacolului de la Kirov (de ce un spectacol atât de vechi? Să fie ăsta decalajul între arta din România și restul lumii, 20 de ani?) și simbolistica ieftină (iarna, copiii, ninsoarea) care au reușit să strice tot efortul, până la urmă, unul destul de onest, chiar dacă plat. Ca să mă refer și la argumentul dvs. de tipul „prima la musica, dopo la scenografia”, o punere în scenă lipsită de inspirație nu strică neapărat spectacolul, măcar nu te distrage de la muzică… Dar când direcția din fosă e monotonă ca o flașnetă, inducând apatia și în soliști, atunci totul ajunge să fie atins de plictiseală și, de ce nu?, de ratare.
ApreciazăApreciază
Ce ziceți de ideea asta, pentru La Fanciulla del West?
http://despredemnitate.wordpress.com/manifest2/
ApreciazăApreciază
Zic: da, da! Iată o idee demnă de un regizor de operă contemporan.
În rest, mărturisesc că mi-ar plăcea foarte mult să văd un spectacol de operă regizat de Andrei Şerban sau de Silviu Purcărete, aici la Bucureşti. De ce nu, chiar acesta: Sergei Prokofiev: The Fiery Angel. Csokonai Theatre – Director: Silviu Purcarete (care a câştigat anul trecut premiul pentru cea mai bună producţie la festivalul Armel de la Szeged)
ApreciazăApreciază
Andrei Șerban a pus în scenă Oedipe la ONB acum ceva ani (parcă în 1995). O producție foarte modernă, aș spune chiar obsedată. A provocat și un oarecare scandal întrucât aluziile la comunism -ul încă reprezentat în politica de atunci era evident. În esență se făcea referire la contextul operei ca la o istorie a României, domnia lui Oedipe sub semnul incestului fiind reprezentarea comunismului. Între acte, pe scenă, cădea o cortină de fier, la propriu. Nu găsesc poze pe net de la acest spectacol, dar mai am programul acasă, eventual voi scana ce e relevant. Programul conținea explicațiile și justificările necesare pentru o astfel de abordare.
ApreciazăApreciază
Tocmai am revăzut „Kuda, kuda” cu Lemeșev, dar mai ales, cu Kozlovsky, la Bolșoi… ce nebunie!
Ou sont les neiges d’antant? De ce nu mai cântă nimeni așa, în ziua de azi? De ce nu mai are nimeni curajul să facă din această arie cea mai frumoasă romanță?
Incomparabil.
ApreciazăApreciază
O stire de pe Internet:
There is a a new production of „Onegin” planned in MET – season 2013/2014
Cast: Anna Netrebko, Mariusz Kwiecień, Piotr Beczała.
Interesant, nu ?
ApreciazăApreciază
Sigur că e interesant!
Nici spectacolul din 2007 cu Fleming/Hvorostrovsky/Vargas/Gergiev n-a fost rău de loc, chiar dimpotrivă
ApreciazăApreciază
[…] de a greși doar o mică parte din partitură (spre deosebire de spectacolul din 2009 pe care l-am recenzat aici, în care era totul greșit). În ciuda eforturilor tehnice, totuși Iurie Florea nu a reușit să […]
ApreciazăApreciază