Bolshoi Re-Opening Gala, 28.10.2011

Am văzut-o și mi-a plăcut foarte mult. Grandioasă – este cuvântul care o definește cel mai bine. Reiau argumentele avanpremierei: după 6 ani de muncă, în care Teatrul Bolșoi a fost restaurat până la cele mai mici amănunte, un proiect care a costat în jur de 700 de milioane de dolari a ajuns în faza de predare către publicul moscovit. Gala care a încununat acest moment a fost regizată de Dmitri Cerniakov, un regizor care deja uimește lumea (e același regizor al excelentului „Evgheni Oneghin” de la Paris) și a strâns în sală numeroase personalități ale culturii și ale clasei politice rusești (Galina Vișnevskaya, Maia Plisețkaya, Elena Obrazțova, Gorbaciov, etc.). Discursul (mi s-a părut că văd un pic de trac chiar) de deschidere a aparținut lui Dmitri Medvedev. Au fost invitați să cânte mari vedete ale operei din toată lumea: Angela Gheorghiu, Violeta Urmana, Natalie Dessay, Placido Domingo (care n-a putut onora invitația), Dmitri Hvorostovsky.

Ce mi-a plăcut

Baletul. Extraordinar de la un capăt la altul al galei. Momente memorabile din Lacul Lebedelor, Cneazul Igor, Flăcările Parisului (genial!), Spartakus și multe altele. Grația din Lacul Lebedelor mi s-a părut inegalabilă, o sincronizare de-a dreptul miraculoasă cu orchestra. Spartakus – atletic până la acrobație. Șostakovici (nu mai țin minte numele lucrării) – excelent, modern și frivol. Pe măsură ce scenele de balet se succedau, pe atât deveneau mai spectaculoase și chiar emoționante.

Regia. Plină de inovații. Cortina galei s-a deschis peste o scenă în care părea că restaurarea Bolșoiului nu se terminase încă. Corul și fanfara care au cântat un cor din Ivan Susanin, pe un fond de zgomote de ciocane pneumatice, erau îmbrăcați în salopete nestilizate de muncitori. Iar ca să avem o imagine sugestivă a imensității teatrului, la un moment dat scena a fost traversată de un camion. Credeam că văzusem toate nebuniile de scenografie cu cai, trăsuri, elefanți, dar, recunosc, camion pe scena unei opere nu mai văzusem niciodată! Trimiterea (și) la perioada proletcultistă era evidentă, dar sunt de părere că mai degrabă a fost un omagiu adresat acestei munci de reconstrucție întinsă peste 6 ani. Dar cum o fi fost în sală, când vezi că se ridică o cortină și în loc de un decor de poveste vezi un șantier? „Cum, nu ziceau că au terminat?”

Ecranele de proiecție au fost folosite cu inteligență, ca decoruri animate cu mult bun gust, efectele speciale care puneau în evidență importanța acestui simbol al culturii ruse au fost chiar spectaculoase, combinând mulțimi de oameni proiectate în mărime naturală cu figurație reală pe scenă.

Mi-a plăcut mult și ideea de la sfârșit de a produce o coregrafie, evident simplă, dar de mare efect, chiar și pentru personalul auxiliar al teatrului, foarte interesant și în același timp un moment de generozitate al regizorului.

Cum s-a cântat

Nu s-a cântat extraordinar, dar s-a cântat foarte bine. Cred că acustica sălii a păcălit soliștii străini un pic. Spun asta pentru că atât Urmana, dar și Hvorostovsky, Dessay sau Gheorghiu căutau să umple sala cu sunetele lor și păreau să facă niște eforturi supraomenești pentru asta. Toți păreau întinși la maximum de acest spațiu și asta părea să le afecteze pe undeva interpretarea.

La Hvorostovsky a funcționat bine, efectiv i-a pus în valoare emisia (cu suflu interminabil!) și calitățile lui naturale. Dessay părea să sufere vizibil, la fel și Angela. S-a comentat, a propos de soprana româncă, faptul că nu știa aria din „Dama de Pică” pe care a cântat-o și că a venit pe scenă cu partitura. Cu toate astea, mie tot mi-a plăcut foarte mult, vocea ei are ceva specific, un vibrato foarte emoționant, pe care nu-l regăsesc la nimeni alta deocamdată. Cât despre performanța ei, în sine, mai degrabă se raportează la acel efort de care am amintit. Ei bine, soliștii ruși, din trupa Bolșoiului, care au evoluat în acest spectacol, nu s-au stresat și au cântat cât se poate de normal, fără să-și forțeze limitele și s-a auzit foarte bine. Ce poate însemna să fi familiarizat cu locurile totuși. Și nu uit să o amintesc aici și pe Anna Aglatova pe care am avut ocazia să o vedem foarte de curând la București. A cântat într-un grup de 4 soprane, toate foarte bune.

Așa a fost, și mi-a plăcut, nu pot să mai adaug decât că abia aștept să apară DVD-ul.