În fiecare an, de ziua lui Sant’ Ambrogio (Sfântul Ambrozie), patronul spiritual al orașului Milano, adică pe 7 decembrie, fie că în oraș e vreo ciumă, vreun război sau vreo criză, Teatro alla Scala își deschide noua stagiune. Cele mai bune voci din lume sunt chemate pe această scenă să cânte în fața aristocrației și a burgheziei milaneze, care tocmai a plătit un preț exorbitant pe un bilet (cel mai ieftin, anul acesta, pentru un loc la parter sau într-o lojă, este de 600 EUR, cel mai scump e 2400 EUR).

Aproape fără excepție, acest spectacol de deschidere a stagiunii devine legendar, înregistrat clandestin sau distribuit oficial, spre înfiorarea spirituală a melomanilor din toată lumea. Și eu, la rândul meu, am fost de multe ori cu gândul acolo, într-o asemenea zi, imaginându-mi toată atmosfera, nerăbdarea publicului, triumful soliștilor și așa mai departe.

În 1943, Teatro alla Scala a fost bombardat foarte rău și nu a mai putut funcționa până în 1946, când a fost redeschis publicului, pe data de 11 Mai. Nefiind 7 decembrie, gala de redeschidere nu a fost reprezentația unei opere, ci un concert, cu muzica cea mai frumoasă a tradiției operei italiene, dirijat de Arturo Toscanini. În înregistrarea care a supraviețuit până la noi, cu toate zgomotele de fond și imperfecțiunile transmisiunilor radio ale acelor vremuri, freamătul electrizant al acelei seri se poate simți traversând și timpul și tehnologia. O lume abia scăpată de război, privind cu speranță spre viitor, concertul este incendiar, nimic nu poate sta în calea acestei muzici, totul pare posibil după ce ai ascultat-o.

Am în minte, cu mine tot timpul, niște seri pe care nu le-am trăit, dar pe care le-am văzut cu ochii minții, din aceste nopți de  7 decembrie, din care răzbat sunete și țipete și armonii și urletele de plăcere ale norocoșilor care au putut asista pe viu la aceste spectacole și pot spune „Et in Arcadia ego”… E Macbeth-ul legendar al Mariei Callas din 1952, cu sunetele acelea macabre, guturale care o prevestesc pe Medea de mai târziu… Apoi Norma din 54, când n-a putut să cânte până la capăt, sau Un ballo in maschera din 1957, tot al ei, cel mai dramatic, perfect, Verdi darcă ar fi fost în sală n-ar fi avut replică… sau, în fine, adio-ul ei din 1960, Poliuto, pe care nimeni n-a mai reușit să-l cânte așa cum numai ea știa…

Și multe alte seri, mai noi, din care pe unele le-am  urmărit pe la TV, pe Arte. Europa Reconosciuta a lui Salieri, în 2004, sau despărțirea lui Placido Domingo de Otello, în 2001, după ce mai deschisese stagiunea și în 1976 în același rol. Și seri revăzute, înregistrate pe DVD-uri de luat pe o insulă pustie, cum e Don Carlo-ul lui Pavarotti din 1992, sau Aida din 1987 cu diminuendo-ul acela incredibil al lui Luciano din Celeste Aida,   sau Turandot-ul lui Zeffirelli din 1983, devenit celebru câțiva ani mai târziu la New York și multe, atât de multe altele…

Iar anul acesta, 2011, de reținut în agendă,  pentru prima dată (după știința mea), s-a transmis live și în România, într-o sală, chiar la ONB.  A fost Don Giovanni de Mozart, cu unul dintre cei mai superbi (pentru că Doni superbi sunt foarte mulți) baritoni, Peter Mattei.

Și 7 decembrie în direct și Mozart, e greu de găsit o potrivire mai bună. Numai faptul că muzica lui Amadeus mă face să mă simt un norocos când o ascult e suficient. Dar și Don Giovanni! Cea mai bună operă din toate timpurile, după părerea multora, printre care și un anume Robert Carsen, autorul producției de aseară de la Teatro alla Scala…

O producție post modernă, mai degrabă austeră, un cuvânt foarte la modă, din păcate, care a combinat costumele Armani și îmbrăcămintea de epocă (mereu roșie) și care a debutat cu un Don Giovanni pe scenă, în timpul uverturii, apropiindu-se de o oglindă gigantică, care se retrăgea din calea lui. Aceeași oglindă reflecta atât imaginea lui Il dissoluto punito dar și întreaga sală cu publicul ei – un avertisment? un prolog? ca în Pagliacci – ceea ce veți vedea în seara asta este mai mult despre voi, cei din sală, decât despre noi, cei de pe scenă? Decorurile au abundat de panouri care reproduceau cortina respectabilului teatru, subiectul, esența nu se găsește pe scenă ci în lojele spectatorilor…

Iar în actul II, fantoma îngrozitoare a lui Il Comendatore (Kwangchul Youn – foarte bun), cadaveric și însângerat, ca un zombie, ajunge să cânte în scena din cimitir în care acceptă invitația la cină a lui Don Giovanni tocmai din loja prezidențială, între președintele Napolitani și prim ministrul Motti! După ce ministra Fornero a anuțat măsurile de austeritate copleșită de emoții, lumea politică a Italiei luase o pauză de la austeritate pentru a trăi, pentru o seară, luxul și mondenitatea lui Sant’Ambrogio într-un loc special al culturii europene, căruia tocmai i-au mai redus fondurile guvernamentale la 40% din bugetul necesar funcționării. E greu de înțeles, probabil chiar imposibil, cum se poate ca un teatru vechi de 223 de ani să fie în pericol să se închidă, în timp ce sunt salvate bănci cu bani de la stat… Stafia lugubră a lui Il Comendatore plasată între primii doi oameni din statul italian, care priveau jenați în lături, are valoarea unui simbol, poate neintenționat, dar inevitabil de sesizat: aveți grijă ce faceți, domnilor, s-ar putea să nu vă aștepte o recompensă la capătul drumului, ci altceva…

Chiar mă gândeam, în timpul spectacolului, dacă tot e o producție modernă, unde e nuditatea? A fost, bineînțeles! Peter Mattei, extraordinar de muzical, cu o voce de catifea, seducătoare la extrem, a cântat piesa lui de rezistență Deh, vieni alla finestra și, înainte ca sala să-și revină și să înceapă să aplaude, o fată frumoasă s-a repezit din culise, îmbrățișându-l și sărutându-l. Personajul acesta e mut, nici da Ponte și nici Mozart nu i-au scris nimic, lăsând loc regizorului să-și exerseze fanteziile cu privire la ce se va întâmpla după această arie. În seara asta, Don Giovanni se hotărăște să privească spectacolul ridicol (din punctul lui de vedere) al conformismului, desfășurat pe jumătate din scenă, ridicată cu vreun metru în fața lui. Iar el e spectator, amuzat și ocupat să o dezbrace pe noua lui cucerire. De tot.

Daniel Barenboim a condus fără nici o sclipire o orchestră care poate mult mai mult decât un acompaniament. Chiar și imnul Italiei, intonat la început, ca de obicei în prezența oficialităților a sunat cam șleampăt, parcă înaintea unor meciuri de fotbal are mai mult nerv. Iritarea milanezilor care de multă vreme nu-l prea suportă pe dirijorul german a izbucnit la reluare, după antract, cu niște apelative pe care nu le-am înțeles prea bine, dar aproape sigur deloc măgulitoare. Nu e prima dată când Barenboim este apostrofat de un public obișnuit cu întunecatul Verdi al lui Riccardo Muti, frisonant, transformând orchestra într-un personaj.

Bryn Terfel se și potrivește în rolul lui Leporello, aparența lui plebee face minuni, dacă mai adăugăm la maniera aceasta de a cânta, mai golănească, și tăvălelile pe jos printre spectatori, impresia a fost una foarte puternică. Tipul e bun. Foarte bun. Aproape ideal.

Anna Netrebko a început destul de prost, neconvingător, coafura nu o avantaja, parcă accentua și mai mult numeroasele kilograme suplimentare ale ultimilor ani… Totul până la marile arii ale Donnei Anna, țipetele imaginate de Mozart în recitative au fost uluitoare, niște mici, neglijabile scăpări în „Non mi dir” dar se vede, se cunoaște că Donna Anna e unul dintre personajele care i-au fundamentat cariera.

Nu am fost impresionat de Elvira Barbarei Fritolli, depășită vocal, neatrăgătoare în ciuda unor eforturi vizibile atât fizice cât și muzicale. Nu mi-a spus mare lucru, n-o pot uita pe Kiri Te Kanawa (poate cineva?).

Giuseppe Filanotti  a cântat un Don Ottavio corect dar neatrăgător, în ciuda unei prezențe fizice aproape ideale, nu mi-am dat seama dacă maniera în care a cântat a fost dată de propriile lui limitări sau de viziunea artistică asupra personajului.

Cuplul Zerlina (Anna Prohaska) – Masetto (Stefan Kocan) a fost bun, mai ales ea, o prezență amintind de Rosina din Bărbier, poate cu un plus de inocență, opusă unui bariton limitat vocal la strictul necesar, lipsit de farmec.

Strict artistic, lăsând la o parte semnificațiile serii, a fost un spectacol foarte bun, cu Peter Mattei dominând un platou un pic inegal, dar solid, într-o producție cu o tușă protestatară, singurul mare regret fiind acela că transmisiunea s-a întrerupt definitiv în timpul sextetului final, fără să mai putem vedea cum Don Giovanni rămâne singur pe scenă, în timp ce restul cad în flăcările iadului.

Update: Am reușit să văd și finalul pierdut la transmisiunea în direct. Anna Netrebko cred că a fost cea mai aplaudată, dar în general toți soliștii au fost foarte călduros salutați de un public căruia i-a plăcut ce a auzit. Și ce a văzut, deși producția radicală nu avea cum să mulțumească pe toată lumea. Barenboim s-a ascuns după orchestra uractă pe scenă, cu instrumente cu tot. În momentul în care a rămas singur a fost fluierat și huiduit copios de o mare parte a spectatorilor, într-un fel cam exagerat. La noi în țară de ce nu se fluieră un dirijor slab?