Cea mai populară operă a lui Ceaikovsky este Evgheni Oneghin. Am scris de mai multe ori despre ea pe acest blog. Recent însă am avut norocul să revizitez o capodoperă mai puțin prizată de public, cel puțin la fel de frumoasă: Dama de pică. E bine de știut că această operă a fost prprimul spectacol liric jucat în sediul Operei Naționale din București, la 9 ianuarie 1954.

Ceaikovsky a scris opera după 11 ani de la Evgheni Oneghin, folosind o rețetă verificată pentru libret, respectiv a preluat o nuvelă scurtă a lui Pușkin, pe care o puteți găsi aici: Dama de pică. E atât de scurtă încât, dacă aș încerca să-i fac un rezumat, ar fi posibil să iasă mai lung decât textul original. Modest Ceaikovsky, fratele compozitorului, s-a apucat să scrie un libret pornind de la lucrarea lui Pușkin, în care a adăugat personajul Prințului Yelețky, Lisa este „avansată” la rangul de nepoată a contesei și se sinucide când descoperă natura vicioasă a lui Hermann (în nuvelă e o pupilă care sfârșește măritată cu fiul valetului) iar Hermann se sinucide (în text ajunge la un ospiciu). Mai trebuie adăugat că personajul contesei Anna Fedotovna este inspirat de o persoană reală, respectiv de ducesa Natalia Petrovna Golițina, prințesă, o obișnuită a vieții mondene de la curtea imperială a Ecaterinei a II a.

Secvența celor trei cărți de joc, 3, 7 și as, înlocuit la masa de joc de dama de pică, se pare că are o semnificație ezoterică pentru Pușkin, căruia i s-a prezis că va fi ucis la vârsta de 37 de ani (de unde primele două cărți, cu asul reprezentând asasinul). Dama de pică, un simbol al morții în cultura populară vest europeană, are rolul de a tăia asul fatidic în încercarea poetului de a exorciza profeția morții lui.

Lăsând la o parte analiza literară, într-un fel neașteptată pentru o nuvelă destul de scurtă și schematică, trebuie adusă în discuție muzica lui Ceaikovsky. Opera este considerată, pe bună dreptate, una dintre cele mai inovative din istoria operei ruse. Și așa este, pentru că post romantismul este amestecat în cel mai eclectic mod cu clasicismul și chiar trimite la protoverismul lui Bizet din Carmen. Există secvențe întregi (balul mascat, baletul pastoral) care par compuse de Mozart, sau de Haydn, mai apropiate de muzica secolului XVIII și mai inventive chiar decât „Simfonia Clasică” a lui Prokofiev. Una dintre scenele cele mai dramatice ale operei este cea în care contesa cântă o arie paseistă, în care deplânge trecerea timpului și incompatibilitatea lumii ei cu a tinerelor din prezent. Aici compozitorul a ales să citeze o arie a unei dintre primele opere comice franceze, Richard Inimă de Leu (1784) scrisă de Andre Gretry, o operă devenită populară printre susținătorii monarhiei în timpul revoluției franceze. Aria se numește „Je crains de lui parler la nuit” și iat-o aici în versiunea originală:

Am avut plăcerea să văd câteva DVD-uri cu această operă și am ținut astfel să-mi notez niște impresii, într-o ordine aleatoare și subiectivă.

Unul dintre cele mai reușite spectacole este cel din 1992 de la Glyndebourne, dirijat de Andrew Davis și în regia lui Graham Vick. Decorul este foarte apăsător, amestecând tradiționalul cu un expresionism care amintește de filmul „Cabinetul Dr. Caligari” (1920) al lui Robert Wiene, astfel încât nu mai poți face distincția între realitatea și nebunia cartoforului care pune stăpânire pe Hermann (Iuri Marusin). Rolul lui Tomsky este jucat, ca de altfel în multe alte înregistrări, video sau audio, de Serghei Leiferkus, aici la Glyndebourne are cea mai bună interpretare, cu o voce infinită în nuanțe, provocând după dorință orice impresie ascultătorului. Restul soliștilor și orchestra sunt foarte buni. Un trailer excelent aici:

Începutul anilor ’90 reprezintă și punctul de pornire al succesului mondial al lui Valery Gergiev și a Teatrului Mariinsky (încă se mai numea Kirov pe vremea aceea). Și nu lipsește nici Dama de Pică din lunga listă de triumfuri, înregistrată tot în 1992. Producția este clasică, semnată de Iuri Temirkanov, predecesorul lui Gergiev la directoratul teatrului, iar orchestra și direcția muzicală sunt ideale, pur și simplu muzica instrumentală a acestei opere nu a mai fost cântată niciodată așa de bine. Aici strălucesc Maria Guleghina, în primul rând, și Olga Borodina, într-un rol secundar al Paulinei, cu o distribuție perfect echilibrată în rest. De reținut că Gergiev & Co. au produs și un CD cu o distribuție aproape identică și de o calitate a orchestrei care vizează la fel de asimptotic perfecțiunea.

Ambele DVD-uri au în distribuție tenori foarte buni, Iuri Marusin și Gegam Gregorian, dar cel care a deținut rolul timp de ani de zile în Rusia a fost celebrul Vladimir Atlantov. Înregistrarea din 1983 de la Bolșoi este poate cea mai idiomatică, cea mai rusească posibil, Iuri Simonov (al cărui asistent Iuri Botnari a dirijat recent un concert la Ateneu) conducând foarte sigur pe el în această manieră. Atlantov strălucește cu autoritate de star pe scena Bolșoiului, toată pendularea lui Hermann între rațiune și nebunie este cântată cu un simț al dramei aproape dostoievskian. Sunt anii cei mai buni ai marelui tenor rus, marcați de interdicția de a concerta în Occident. Elena Obraztsova este cea mai memorabilă contesă, iar dacă ați avut răbdare să urmăriți aria lui Gretry de mai sus, e necesar să vedeți și următoarea scenă:

Personajul contesei este interpretat cu anvergură și cu mare stil, amintind parcă de Olga Tudorache de la noi. În aria amintită ai senzația că privirea Elenei ar putea ucide dacă și-ar deschide ochii, autoritatea mezzo-sopranei pare imensă, strivind orice alt personaj care-i ajunge prin preajmă. Lisa Tamarei Malașkina este corectă, chiar dacă neverosimilă din punct de vedere fizic. Iuri Mazurok completează o scenă și așa de mare clasă livrând impecabil aria prințlui Yelețky. Producția este din tradiția mai degrabă proastă a anilor ’80 din țările Europei de Est, cam prăfuită și lipsită de orice inspirație, dar compensată din plin de distribuția strălucitoare.

Aproape 10 ani mai târziu, tot în 1992, an care pare să fie unul dedicat redescoperirii capodoperei lui Ceaikovsky, la Viena avem un nou spectacol dirijat de Seiji Ozawa care are și un disc audio excelent cu o distribuție asemănătoare dar cu orchestra din Boston. Aici pe DVD e cea mai bună orchestră, după cea de la Mariinsky, chiar dacă s-au operat câteva tăieturi din partitură (ex. corul copiilor din actul I). Producția semnată de Kurt Horres este minimalistă și mediocră, în ea strălucind de data asta mai palid același Vladimir Atlantov, cei 10 ani ștergând o parte din armonicile secundare ale vocii lui, dar încă de nedepășit. Din nou Leiferkus, excelent, dar nu ca la Glyndebourne. Martha Modl în ultimele ei apariții pe scenele lumii (da, da, e chiar cea mai bună Leonore din Fidelio al lui Beethoven) este o imagine vie a ruinei. Vocea ei e la capăt de drum, dar defectele sunt complet neglijabile având în vedere că personajul are peste 80 de ani, la fel și interpreta. O scenă de neuitat, iat-o: