O stradă din Dresda, Germania, se numește Maria Cebotari Strasse. Un nume cu rezonanță românească menit să te intrige. O altă stradă cu același nume se găsește în Viena. În România secolului XXI extrem de puțină lume știe cine a fost Maria Cebotari (1910 -1948) și totuși ea este considerată de unii critici occidentali drept cea mai mare soprană din perioada de dinainte de Maria Callas.
Biografia ei este de-a dreptul tulburătoare. A trăit doar 39 de ani. Suficient ca să plece din Chișinău și să ajungă pe marile scene ale lumii, la Dresda, Berlin, Covent Garden, Teatro alla Scala, Florența, Salzburg, Viena… suficient ca să ne lase vreo 20 de discuri, insuficient cunoscute în România… Suficient pentru ca Richard Strauss s-o considere soprana lui preferată și să compună muzică pentru vocea ei și suficient pentru ca dirijori precum Karl Bohm (unul dintre cei mai mari mozartieni), Bruno Walter (numai „Pastorala” lui dacă ar rămâne și lumea nu s-ar sfârși) sau Herbert von Karajan s-o adore și s-o invite peste tot să cânte pentru ei. Suficient ca să joace în mai multe filme dintre care unul, „Odessa in fiammi”, să câștige Marele premiu la Festivalul de la Veneția. Suficient cât să traverseze Al Doilea Război Mondial. În fine, te întrebi când a mai avut timp de două mariaje (cu un conte și apoi cu un actor de cinema de succes – cât de romantic!) și să facă și doi copii. A murit tragic în 1949, la doar 39 de ani, după ce rămăsese văduvă cu un an mai devreme. Și trebuie să reținem neapărat un nume: acela al pianistului Clifford Curzon, care i-a înfiat copiii orfani…
Câtă frumusețe poate să existe în vocea unei soprane? E greu de imaginat că ar putea exista mai multă decât în cea din aria contesei din Le Nozze di Figaro, „Dove sono i bei momenti…” Imposibil să nu te întrebi același lucru: unde s-au dus vremurile bune? Ce am pierdut pierzând-o pe ea? Ce pierdem azi uitând-o?
Filmul „Odessa în flăcări” a dispărut vreme de peste 50 de ani, fiind redescoperit într-o arhivă din Cinecitta abia în anii 2000. Nu e nici pe departe un film ideologic, ci unul de război, mai degrabă e un fel de „Casablanca” a învinșilor…
Mă uit apoi la un timbru german emis în 2004, cu numele lui Joseph Schmidt (1904-1942) și cu imaginea unui cântăreț în fața unui microfon. Pentru cine are curiozitatea să afle mai multe despre acest artist va avea surpriza să afle că era un evreu german originar din Cernăuți.
A fost una dintre vocile radioului, poate cea mai îndrăgită voce de tenor din perioada interbelică. Fiind mic de statură (1,5 m) nu putea juca pe scenă. Tehnologia l-a salvat, dăruindu-ni-l ca să ne putem bucura de o voce unică.
Și în cazul lui Schmidt biografia iese din normalitate, cu mult. Cariera de cantor la sinagogă este abandonată în favoarea mirajului microfonului, în Germania anilor ’30. Apare la radio și în numeroase filme în care sunetele lui fac minuni. Succesul său radiofonic este atât de mare încât Goebbels vrea să-l decoreze ca un reprezentant de seamă al rasei ariene. Evident, acest lucru nu s-a mai întâmplat în momentul în care originea lui etnică a fost aflată. Dintr-o Germanie din ce în ce mai periculoasă pentru el, Schmidt emigrează în Elveția, fiind internat într-un lagăr pentru refugiați. Aici nimeni nu știe cine este și moare din cauza unui atac de cord, provocat de regimul insuportabil pentru constituția lui.
Vocea sa avea o culoare sumbră, tragică, și o emisie puternică fără să forțeze nimic și inevitabil fonogenică. Stilul în care cânta te copleșea de melancolie. Una dintre partenerele sale de scenă, mezzo soprana Paula Lindbergh-Salomon spunea despre el, cu o emoționantă și sinceră nostalgie: „Era așa de dulce – ai fi vrut să-l îmbrățișezi și să-l consolezi…” Iar această canzonetă „Mal d’amore” este reprezentativă pentru această tristețe care a mângâiat inimile bunicilor noștri:
Cum de s-a pierdut această voce, cum a fost posibil? Cum de am uitat-o aproape toți?
Orice amator de operă poate depune mărturie că una dintre cele mai fascinante opere ale lui Verdi este Otello. Poate cel mai greu rol de tenor a fost stăpânit într-o domnie superbă, de aproape 20 de ani, de Placido Domingo. Puțini știu că un Otello poate chiar mai spectaculos, care era capabil să cânte până la limita dezintegrării rolul maurului a fost Giovanni Martinelli, urmașul lui Enrico Caruso și marele rival al lui Beniamino Gigli. În 1941, într-un spectacol de la Metropolitan, alături de Martinelli, Jago este interpretat de Lawrence Tibbett (patronul baritonilor americani) iar Desdemona îi aparține unei dive a acelor vremuri de la Metropolitan, Stella Roman (1904 -1992).
Cine a fost Stella Roman? A fost o soprană româncă, născută la Cluj, care deține recordul aparițiilor pe scena Metropolitan Opera dintre toți artiștii români – 126. Și toate aceste distribuții în numai 10 ani! A cântat și în Europa, în special la Opera di Roma, alături de Giacomo Lauri-Volpi. Coincidența face ca același Richard Strauss care o adora pe Maria Cebotari să fie și un entuziast fan al Stellei. Avea o voce lirică, cu un pianissimo de vis, care le făcea zile negre unei Zinka Milanov sau Rosa Ponselle, starurile zilei care-și disputau supremația cu ea.
A lăsat în urma ei o discografie semnificativă, prețuită de melomanii paseiști și nu numai. Iat-o aici în rolul Leonorei din Il Trovatore, cu o arie de-ar face să plângă până și pietrele…
Cariera ei s-a încheiat prea repede, în 1953, iar Stella Roman a dispărut de lângă noi, relativ recent, în 1992, iar mulți români nici n-au aflat de ea, soprana despre care nu am putea să spunem de ce am uitat-o.
Dacă Stella Roman a fost cea mai prezentă româncă la Metropolitan, recordul aparițiilor pe celebra scenă americană după război, în număr de 105, îi aparține tenorului constănțean Vasile Moldoveanu (n. 1935). Am mai scris despre el pe acest blog, n-o să reiau aceleași detalii
Pot spune doar că în anii ’80 Moldoveanu era în directă competiție cu Pavarotti, Domingo și Carreras pe scena Metropolitan-ului, ca să enumăr doar exemplele cele mai notorii. Putea fi un al 4-lea tenor, dacă ar fi fost un pic mai tânăr. Vocea lui foarte plăcută, de tenor liric, ar fi făcut furori astăzi. Iată-l aici în Il Tabarro de Puccini:
Azi se găsesc 3 DVD-uri în care apare marele tenor, redescoperit din arhive: Don Carlo (1980), Il Trittico (1981) și Simon Boccanegra (1982) toate de la Met.
Dar poate cel mai celebru tenor de origine română, un star de necontestat în special la New York, a fost Richard Tucker (1913 – 1975). Puțină lume știe că marele tenor american s-a născut în Brooklyn într-o familie de emigranți români evrei din Basarabia. În cazul său, cariera sa a traversat epocile și modele.
Cu o prezență fizică ce te poate duce cu gândul la Kirk Douglas și cu o voce care-i făcea pe marii tenori lirici italieni ca di Stefano sau Bergonzi să-și frângă mâinile, Tucker a devenit unul dintre cei mai mari tenori verdieni ai epocii sale și nu numai. Vă puteți bucura de el și în această secvență din legendara înregistrare în concert a operei Aida, dirijată de Arturo Toscanini:
Discografia sa este pletorică, fiind înregistrat alături de numeroase alte staruri, să amintesc doar că există 3 discuri în care cântă cu Maria Callas: La Forza del destino (1954, studio), Aida (1955, studio), Tosca (1965, live).
Și dacă tot am ajuns la cea mai mare soprană a tuturor timpurilor, La Divina, e cazul să o aduc în atenția voastră și pe Violetta Valery, adevărata La Traviata, în carne și oase, Virginia Zeani (n.1925). Soprana româncă, din Mureș, a cântat acest rol de aproape 650 de ori în cariera ei desfășurată într-o majoritate covârșitoare în străinătate.
A cântat în 68 de roluri oriunde în lume, dar Traviata a rămas rolul ei cheie. De-a lungul anilor, în rolul Violettei ne-au emoționat până la lacrimi în sfâșierile lor și Maria Callas și Montserrat Caballe și Cherryl Studer sau mai recent Angela Gheorghiu, dar Virginia Zeani a rămas poate cea mai apropiată de intențiile lui Giuseppe Verdi:
Pe Zeani sau pe Moldoveanu îi mai avem printre noi. Nu merită să-i ignorăm. Nu merită să-i uităm. Ar fi un mare păcat.
Mă gândesc din nou că la Geneva există o stradă cu numele lui Dinu Lipatti și o alta cu acela la Clarei Haskil, la Dresda și la Viena ne putem trezi mergând pe o stradă numită Maria Cebotari. La București, din păcate, nu reușim să scăpăm de nume de străzi pe cât de insipide pe atât de inutile – Panselelor, Fabrica de glucoză (ce oroare!), Primăverii ș.a.m.d.
Dove sono i bei momenti?
Despre Opera 
Nemeritata orbie spirituală mai dăinuie şi azi. Păcat. Promovăm nonvalorile şi îngropăm arta adevărată.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
excelent articol – se simte mandria ca acesti artisti sunt romani si au fost atat de talentati dar si dezamagirea pentru ingratitudinea contemporanilor. adevarul este ca acesti artisti au fost ingrati intr-un anumit fel, la randul lor, neinteresandu-i prea mult scena romaneasca . singurii care ii puteau vedea si asculta erau cei din diaspora. si in ziua de azi , iata, sunt multi artisti afara, foarte buni despre care nici macar nu stim, din varii motive. cinste dvs ca ii amintiti si ii promovati cu mandrie nationala onorandu-le memoria.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Elita culturală românească e foarte puțin numeroasă comparativ cu alte țări la statutul cărora aspirăm. De aceea e păcat să le neglijăm memoria celor care au fost și sunt apreciați în această artă a operei, o artă specific europeană. E păcat și că nu se găsesc discurile lor în România, decât cu mare greutate.
Naționalismul în toată povestea asta este pe ultimul loc.
Teoria cu plecatul din țară o resping, nu poți refuza o carieră la New York în favoarea uneia în România, ar fi o nebunie. Unde să fi rămas Stella Roman, în România lui Gheorghiu Dej? Ce să fi făcut Maria Cebotari, să fi cântat la Chișinău? Au fost niște valori prea mari, care nu încăpeau numai într-o singură țară, care mai și era așa cum era…
ApreciazăApreciază
Splendida aducere aminte a unor mari valori a acestui neam. Din pacate mass-media noastra nu are timp de ei. Ecranele sunt prea ocupate cu Becali, Copilu Minune, Blonda lui Bote si alte „genii” contemporane. Si toate acestea pentru ca ni se spune, delicat, ca suntem „stupid people” la care numai aceste nonvalori fac rating. Am convingerea ca adevaratii stupizi sunt cei care cred asta, cei care ne profaneaqza istoria promavand subcultura.
ApreciazăApreciază
De acord 90%. Opera fiind o artă elitistă totuși, cred că exagerați comparațiile cu maneliștii.
Dar, onest vorbind, poate că mai puțin Felicia Filip sau Mariana Niculescu și mai mult Richard Tucker sau Stella Roman ar face mult bine, inclusiv unui public doritor de muzică, însă dezinformat care a ajuns să aplaude tot felul de rateuri culturale autohtone cum ar fi Vlad Conta sau Cristian Mandeal.
Unele lucruri mai trebuie spuse pe șleau. Din cauza mediocrității agresive, talentele autentice pleacă să cânte oriunde în alte țări, numai nu în instituții conduse de indivizi ca Licareț sau Arbore… 😦
ApreciazăApreciază
Bravo! Excelent scris! De invatat! 🙂
Artisti romani geniali au fost si sunt onorati si respectati pretutindeni, in lumea larga.
Punem pariu ca politicienii si administratorii oraselor din TOATA aceasta tara nici nu au auzit de ei?
Promovarea valorilor autentice de ieri si de astazi – catastrofa. NU ADUCE BANI… 😦
Cit despre dl. Arbore… Un aparatcik.
Mi-a fost de ajutor…. 🙂 cind am „terorizat” populatia din zona Operei Romane (curtea intrarii din spate a institutiei). Dupa ce s-a speriat cind au navalit peste el o politistii SIAS…am filmat o descindere ca-n filme…cu grenade fumigene, elicopter…in fine tot arsenalul din dotare… a fost bucuros sa afle ca filmam pentru emisiune… Chiar daca ar fi fost normal sa-i dau un telefon inainte…din politete… 🙂 Atunci au constat si prietenii mei de la SIAS ca nu-i rau sa fii meloman si sa-l cunosti pe directorul Operei… 🙂
ApreciazăApreciază
Mulțumesc pentru apreciere!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Reblogged this on operatiunispeciale and commented:
Artisti romani geniali onorati si respectati pretutindeni, in lumea larga.
Punem pariu ca politicienii si administratorii oraselor din TOATA aceasta tara nici nu au auzit de ei?
Promovarea valorilor autentice de ieri si de astazi – catastrofa. NU ADUCE BANI… 😦
ApreciazăApreciază
Ei…modestule!!!! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
felicitari pentru aceasta excelenta prezentare; dar ma intreb de nenumarate ori: de ce in ROMANIA succesul nu are succes? Sa auzim de bine !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred că răspunsul e simplu. Tradiția muzicii de operă din România, atâta câtă este, nu ajunge pentru a putea reține marile talente aici. Artiștii lirici de mare anvergură aparțin lumii, mai mult decât unei țări anume. Nu e o rușine că nu avem tradiție. E cu atât mai valoros succesul acestor artiști în absența acestei tradiții.
Mă mir mai degrabă de faptul că deși nu-i prețuim mai mult, nici discurile lor nu se prea găsesc de vânzare.
Să nu uităm de Giuseppe Verdi – Conservatorul din Milano care nu l-a acceptat ca student astăzi îi poartă numele…
ApreciazăApreciază
Avem una din cele mai redutabile tradiții operistice din lume. Informați-vă mai atent! Inclusiv la numărul de teatre lirice de bună și foarte bună calitate ne aflăm pe un loc onorabil. Avem o școală muzicală apreciată mult. De cînd este lumea, marii artiști au cutreierat lumea, așa este normal. Visez la momentul când artiștii vor putea fi plătiți cu adevărat bine și la noi, desigur.
ApreciazăApreciază
Ce-ar fi să adoptăm o atitudine mai… activă în această situație? Adică, de pildă, să propunem instituțiilor private și de stat care au interese muzicale să producă CD-uri/DVD-uri cu acești interpreți? Așa, rapid, îmi trec prin minte – Editura Casa Radio, care are și cont pe facebook 🙂 și organizatorii Festivalului Enescu…
ApreciazăApreciază
Asta nu e deloc o idee rea. Mai ales că fonogramele Mariei Cebotari sau ale Stellei Roman sunt libere de copyright conform legislației, având o vechime mai mare de 50 de ani.
ApreciazăApreciază
Da, așa este, aveți dreptate în privința drepturilor de autor. Deci iată o idee de proiect! Acum am văzut că acest post apare în bara de navigare cu ”dreamers” la finalul adresei 🙂 Dreamers ca cei ai lui Bertolucci, bănuiesc 🙂
ApreciazăApreciază
Dreamers mai degrabă în sensul literal al cuvântului. Pentru că numai un visător absolut poate ajunge din Chișinău la Covent Garden… Sau în sensul acelei reclame celebre „Here’s to the Crazy Ones”:
ApreciazăApreciază
Imi place foarte mult cum scrii despre marile valori ale noastre.In calitate de artist n-am avut ocazia sa invat nici macar la scoala de specialitate, ,,despre ei”.Esti super tare.Nu cred ca e usor sa stai sa cauti atatea informatii despre asemenea valori romanesti.MULTUMIM!!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc 😉
ApreciazăApreciază
VA ROG SA COMPLETATI CU CÂNTAREATA DE OPERA ACA DE BARBU, CARE A FOST SI DIRECTOAREA OPEREI DIN TIMISOARA.
NU UITATI NICI PE LUCIA STANESCU, CÂNTAREATA DE OPERA SI DIRECTOAREA OPEREI DIN CLUJ, ACUM, LA ÎNCEPUTUL LUNII MAI 2012, SE AFLA LA CLUJ PENTRU GALA LUCIA STANESCU – VIVA VOX – LANSÂNDU-SI SI MEMORIILE. LE-AM CUNOSCUT PERSONAL PE AMÂNDOUA, ACA (DECEDATA) ERA RUDA CU MAMA MEA, IAR CU LUCICA, ACUM TRAIESTE ÎN ITALIA LA LIVORNO, AM FOST COLEGE DE CLASA LA LICEUL DOMNITA ILEANA DIN BUCURESTI. COMUNICAM SI ÎN PREZENT PE E-MAIL, TELEFON SAU SKYPE. SUNTEM NASCUTE ÎN ANUL 1926.
Venera Dumitrescu-Staia
(Canada-Montréal)
ApreciazăApreciază
De unde și până unde Joseph Schmidt apare ca ”evreu german” din Cernăuți? Cert, clar și dovedit (vă pot pune la dispoziție materiale) Joseph Schmidt, născut la Davideni, o localitate cu populație preponderent vorbitoare de lb. română a trăit și s-a identificat ca ROMÂN (evreu de cetățenie românească), mama sa Sara Schmidt, mătușele fiind așezate în loc de veci în Bucovina românească (Gura Humorului, Sucevița).
Atașez un comentariu:
Sublima minoritate
Tenorul român Joseph Schmidt
Joseph Fără Ţară
Între atâtea inepţii gomoase şi bine aşezate sub punga de bani a fondurilor europene citesc dintr-un proiect finanţat Phare, Infoturism:
«Dezvoltare durabilă prin turism în Carpaţii Nordici», cu popas la Cernăuţi : Personalităţi. Născuţi în Cernăuţi: „Joseph Schmidt (născut în vecinătate;1904-1942), tenor austro-german, de origine evreu.»
Şi mă cutremură gângăveala idioată, nesimţită, renunţarea prin analfabetism cultural, în numai 13 cuvinte, la adevărul multor date de identitate, de drept civil, de istorie, de asumare netrucată a valorilor. În 1904, când la 6 martie se năştea Joseph, sigur că sa-tul Davideni, locuit în majoritate de români, era sub ocupaţia Imperiului austro-ungar. Români, evrei, ruteni sub ocupaţie. Ca atare, notarul scria actul de naştere conform cutumelor perioadei dar, din 1918, când viitorul mare tenor împlinea 14 ani, şi până în anul dispariţiei sale tragice, 1942, Joseph Schmidt nu a renunţat sub nici o formă la cetăţenia română mai ales în condiţiile în care, sub presiunea ocupării Bucovinei de Nord de către trupele sovietice, toate rudele sale de primă linie: mama, mătuşile, verişoarele, nepoţii s-au retras în România, Gura Humorului, la Frasin, şi Câmpulung Moldovenesc. Or aceasta demonstrează cu supramăsură asumarea de către toată familia Schmidt a cetăţeniei româneşti ca identitate. Și, în plus, după 1918 fostul imperiu intrase pentru totdeauna în arhive.
Navigând pe Internet, găsesc şi alte parascovenii, cum că Joseph Schmidt ar fi fost:
– austro-ungar,
– austriac sau, cu o uşoară fandare,
– un mare cântăreţ al Israelului.
Sigur, Joseph Schmidt rămâne, de jure, cu originea etnică evreiască dar nu ca cetăţean evreu, (cum găsesc subliniat undeva), având în vedere simplul fapt că Proclamaţia de Independenţă a Israelului se face la şase ani după moartea artistului, în mai 1948. Clar cum nordul de Luceafăr, România, cultura naţională are obligaţia istorică de drept de a-şi asuma mult mai clar şi definitiv între marile valori de maximă reprezentare pe Joseph Schmidt, interpretul aşezat fără complexe între primii zece mari tenori ai lumii, alături de Mario Lanza, Caruso, Kiepura, Gigli, di Stefano, Bjoerling… Şi încă ceva. În perioada nefastă de putere la vârf a nazismului în Germania şi nu numai, apartenenţa românească a artistului i-a creat o semiimunitate de care până şi Goebbels a trebuit să ţină seama ( a se revedea premiera din Berlin, mai 1933, la filmul Un cântec străbate lumea). Mai mult, conform memorialisticii orale (încă nevalidată de cercetări sistematice), se pare că exact în zilele când artistul era pe moarte (acesta fiind internat în lagărul de emigranţi, din lipsă de documente) un document privind cetăţenia română a lui Joseph Schmidt era în mişcare către Girenbad, pentru a-i asigura libertatea. Şi, ca să închei acest paragraf al identităţii, apelez la ultima scrisoare primită din Israel, de la Renée Abramovici, singura rudă de primă linie rămasă din familia Schmidt:
« Bunica mea – Sara Schmidt – născută Engel, a ajuns în 1945 în Bucovina românească. Ea a venit împreună cu fiicele Reghina Heringer (cu soţul farmacist Leon şi cu fiica lor, Renée; Mali Frechs (cu soţul Isidor, contabil), Betty Stein (cu soţul dr. Elias Stein), cu fiul (Sarei Schmidt) – Schlomo Schmidt – avocat (el a studiat dreptul la Cluj). Fiicele Reghina (cu familia)şi Betty (cu soţul) au venit din Transnistria unde au fost deportate în octombrie 1941 din Gura Humorului. Ele au fost la Moghilău. Fiica Mali (cu soţul) şi fiul Schlomo, bunica S. Schmidt, au fost în timpul războiului în Cernăuţi datorită primarului român Popovici care i-a lăsat în casa lor (Strada Mircea Vodă 12) în timp ce majoritatea evreilor au fost în ghetto.
Bunica Sara Schmidt a fost cetăţeancă de onoare a Cernăuţilor, datorită lui Joseph Schmidt care a fost sponsorul Casei de bătrâni, orfelinatului şi spitalu-lui. Sara Schmidt a venit cu familia la Gura Humoru-lui unde a trăit 5 ani, până în 1950 (31 mai). Fiica Betty a murit în noiembrie 1945 la Gura Humorului şi Moli în 1955 – amândouă sunt înmormântate în cimitirul din Gura Humorului. Fiul Schlomo care a fost avocat în Câmpulung s-a căsătorit cu Pepi (care a fost fiica rabinului Hager din Paşcani), au avut o fiică – Sara, născută la 21 iunie 1950. Ei au plecat în 1960 în Israel. Schlomo a murit în Israel şi soţia sa a murit în 1983. Fiica Reghina a locuit în ultimii ani de viaţă la Câmpulung; ea a murit la 31 decembrie 1966 şi este înmormântată alături de soţul ei (mort în 1964) la Câmpulung. Pe piatra funerară a lui Reghina scrie ″sora lui Joseph Schmidt″»
Dincolo de nefiinţă, veşnicit în cântec:
Şi vă propun, ca să nu vă doară capul, doar câteva dintre opiniile culese de pe Youtube, de acum o zi, o lună, un an. Opinii care, dincolo de orice statistică neroadă, demonstrează fără tăgadă profunda acualitate valorică a tenorului numit Caruso de buzunar sau Caruso-ul german. Din nefericire, majoritatea semnatarilor aparţin altor arealuri geografice decât România, dovadă a precarității modului de a ne susține și afirma valorile reale.
« Personal, eu îl prefer pe Joseph Schmidt, de departe, lui Pavarotti. Sunt puţini cu o voce clară şi comparabilă în operă aşa cum străluceşte acest om mic care a trait atat de scurt, – îngrozitor de scurt.» Albrecht de la München
«În ceea ce priveşte Schmidt şi imprimarea video în sine, este o ruşine că viaţa lui Schmidt a fost luată înainte de timpul său. Ca un bariton care aspiră şi ca un evreu, eu pot sta doar în veneraţie la tehnica acestui om exemplar şi vocea sa caldă şi fermecătoare. Trăiască vocea tenorului de buzunar! Înregistrările lui continua să servească drept un exemplu de ceea ce o voce adevărată poate face!» tasteslik-chicken55
«Un sfârşit tragic pentru un mare artist, la vârsta de 38 de ani. Cadenza lui e probabil mai bună decât la orice tenor. Ascultă cântată live „La Donna E Mobile”, dacă îl găsiţi din concertul său din New York, Carnegie Hall. FANTASTIC ARTIST» Halavey
« Tenorul de dimensiuni foarte mici, tonul vocii frumoase, soarta care nu l-a cruţat. Durerea mamei mele, care nu îl putea asculta fără lacrimi în ochi. Cred că acesta este efectul cauzelor, de obicei, vocea lui. Probabil pentru că, în interpetarea atat de speci-ală este detectată o plângere lungă, poate chiar o rugăciune. » Ax008Al 1
Am avut privilegiul de a asculta doi interpreţi în aceeaşi zi: Louis Armstrong şi Joseph Schmidt. Ambii au ramas in inima mea pentru totdeauna. Ambii aduc lacrimi de bucurie ori de câte ori i-am auzit. Ce viaţă tragică – şi ce o voce superba! Un destin care l-a rănit, dar aici este un exemplu clasic de un cadou mare într-un pachet mic. Din fericire, avem un nu-măr de înregistrări care prezintă gama valorii acestui titan; e artă. jrtrmish
Mă îndoiesc că voi aţi fi supravieţuit ca artişti în zilele lui Schmidt, deoarece oamenii nu au fost preţuiţi pentru perfecţiunea manualelor, ci pentru arta adevarata. Şi anume, cineva care ar putea face să înţelegeţi emoţiile personajelor. Noi, ca muzicieni, dorind perfecţiunea, trebuie să facem artă adevărată ca o respiraţie de viaţă. blackmaestro
***
Şi nu mă retrag din scriitură fără a uita să preci-zez, pentru a câta oară?!, că încă mai e mult de trudit pentru a ajunge la un real „Bun revenit acasă, în Ţară, Joseph”. Avem datorii faţă de noi înşine, faţă de această sublimă minoritate a oamenilor de geniu din care face parte şi tenorul român Joseph Schmidt.
Şi încă un P.S. de la doamna Renee:
« Documentele aparţinătoare lui Joseph Schmidt se află în muzeul „Joseph Schmidt” la D-l Alfred Fassbind. Eu am vizitat muzeul şi am stat două zile la D-l Alfred Fassbind; am văzut filmele originale (le-am şi vizionat), plăcile, fotografiile, programele, documentele: paşaportul românesc în original, certificatul de deces, scrisorile, discurile (noi, înregistrate CD), romanul lui Fassbind, articole din ziarele vechi apărute în timpul vieţii lui Joseph Schmidt.
Joseph Schmidt a adorat-o pe mama lui care l-a înţeles din primii ani ai copilăriei, l-a încurajat, i-a descoperit talentul şi a luptat ca Joseph să-şi vadă visul împlinit de a deveni cântăreţ. Mama s-a luptat cu soţul Wolf care vroia ca J.S. să fie avocat sau medic, în orice caz să aibă o meserie ″serioasă″.
Joseph Schmidt s-a gândit mereu la mama lui, a divinizat-o; când dădea concerte la radio i-a şoptit la microfon: ”Mamizka dragă, acum cânt un cântec pentru tine”.
Joseph şi-a iubit surorile cărora le-a dat ajutor material (dotă), a construit pentru ele apartamente la Cernăuţi (pentru Mali şi Betty) şi a cumpărat farmacia de la Frasin pentru Regina.
Joseph Schmidt era mândru de Bucovina. Peste tot, când era întrebat dacă este vienez ori din Berlin, el răspundea: „Sunt şi mai mare. Sunt bucovinean!”
Dragă domnule Brumă, vă doresc succes în activitatea D-stră, sănătate întregii familii.
Multe salutări din capitala deşertului Negher, Ben-Sheva. Renée A.»
Din experienţa pe care o am, (realizarea Proiectului Restitutio Joseph Schmidt), din lipsa de reacţie la invitaţiile făcute, (atât de la nemţi, cât şi de la elveţieni), am înţeles că există pe undeva un sentiment de frustare, de vinovăţie faţă de soarta tragică a tenorului. Eu vreau să mă ştiu concetăţean real cu Joseph şi să fie aşezat între marile valori culturale, alături de Enescu, Porumbescu, Traian Grozăvescu sau Haricleea Darcle. Şi mai vreau să pot vedea dezvelirea bustului în Parcul Joseph Schmidt de la Gura Humorului. Atunci şi doar atunci voi fi mulţumit că am făcut ce trebuia să fac pentru colegul şi prietenul meu de radio, Joseph, aparţinător sublimei minorităţi a oamenilor de geniu. Şi mă uit în jur să văd dacă mai este cineva alături de mine. Şi nu văd prea bine, din nefericire. Sigur, doctorul oculist este de vină!
ApreciazăApreciază
Măcar de i s-a asculta muzica, la fel de riguros pe cât de scrupulos ne uităm în buletinul lui Schmidt.
ApreciazăApreciază
Din nefericire posturile publice de radio l-au arhivat pe marele tenor dar pe youtube poate fi văzut, ascultat, iubit pe mai departe. Și adaug că la Suceava au avut loc două ediții ale Concursului Internațional de Canto Joseph Schmidt, că Radio Iași, cu ani în urmă, a realizat proiectul Restitutio Joseph Schmidt, că puținele rude ale artistului și-au trimis din Israel reprezentanții la manifestări (Carol Schmidt), că la Viena există o Instituție școlară purtând numele marelui tenor. Iar eforturile făcute pentru a-l fixa în normalitatea existenței românești este un demers onest, clarificat în aprecierea marilor valori de care dispune România în arta interpretativă.
ApreciazăApreciază
[…] Maria Cebotari am mai scris, în articolul Dove sono i bei momenti?. A fost atât de celebră încât Giuseppe di Stefano, într-un interviu luat spre sfârșitul […]
ApreciazăApreciază