Capitolul I: Despre istorie și tradiție

Cred că toată lumea a auzit de Teatro alla Scala. Ideea de operă este asociată cu această instituție culturală din Milano. Și astăzi acest teatru este considerat unul dintre cele mai competitive din lume, alături de Royal Opera House of Covent Garden din Londra, The Metropolitan Opera din New York sau Wiener Staastoper. Nici un artist din lumea operei nu poate pretinde consacrarea internațională dacă nu a cântat niciodată pe această scenă. Publicul este necruțător și avizat, un debut pe acestă scenă este considerat un botez al focului. Galeria (la loggione)de la nivelul cel mai de sus din sală, de deasupra lojelor, este ocupată de opera aficionados care nu se sfiesc deloc să huiduie greșelile muzicale sau doar de stil, sau să aplaude în delir succesele soliștilor.

Teatrul a fost construit în 1717, pe vremea lui Pergolesi, fiind unul dintre cele mai vechi teatre de operă din lume. Se numea altfel: Teatro Regio Ducal. Aici au avut loc premierele operelor Ascanio in Alba, Mitridate, re di Ponto și Lucio Silla ale lui Wolfagang Amadeus Mozart, printre multe altele, compuse de muzicieni italieni. Această clădire a ars într-un incendiu în 1776, iar actualul edificiu a fost ridicat pe locul unei biserici care se numea Santa Maria della Scala, aceasta fiind și originea noului nume al teatrului: La Scala. În 1778, la inaugurare, nu s-a jucat vreo capodoperă de-a lui Amadeus ci, așa cum era de așteptat, una a unui italian, marele său rival Antonio Salieri, anume Europa riconosciuta, în premieră mondială. Peste 226 de ani, în 2004, când, după o renovare majoră care a durat 2 ani, compania a revenit acasă, în clădirea restaurată, această operă a fost jucată din nou, la deschiderea stagiunii, pe 7 decembrie. Aristocrația milaneză a finanțat construcția, contributorii primind în schimb lojele pe care și le vor împodobi epatant, din care vor urmări spectacolele.

În locul descrierii frumuseții acestui teatru, putem urmări uvertura operei La Cenerentola de Rossini; pe muzica ei (dirijată de Claudio Abbado), regizorul Jean-Pierre Ponnelle, în 1981 (un film realizat după o producție din acel an al operei, cu o distribuție de vis, o referință a genului), a filmat un tur virtual al Scalei:

Teatro alla Scala și publicul său au fost martorii premierelor mondiale a peste 50 de opere, și ce opere! Turandot, Otello, Norma, Madama Butterfly, Nabucco, Falstaff ca să le numesc numai pe cele mai evidente, lista cvasi-completă (e vorba de premierele noii clădiri) o puteți citi la acest link: Premiere mondiale la Scala.

Întotdeauna, deschiderea unei noi stagiuni de spectacole de operă de la Scala a însemnat un mare eveniment, nu numai al orașului Milano, ci al Italiei, nu numai cultural, dar și monden, și chiar social (atâta vreme cât prezența oamenilor politici în sală a început să adune în piața din față, începând din 1968, demonstrațiile de protest).

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1943, Teatro alla Scala a fost bombardat.

Reconstrucția s-a terminat în 1946 și la 11 mai 1946, într-o sâmbătă, opera s-a redeschis publicului cu un concert intrat în istorie, dirijat de Arturo Toscanini, în timpul căruia a strălucit o debutantă care va ajunge unul dintre simbolurile operei: Renata Tebaldi.

Toscanini este unul dintre primii dirijori moderni care a introdus o anumită rigoare orchestrei simfonice și o manieră obiectivă de interpretare, a reformat Scala la toate nivelurile, mergând de la așezarea orchestrei în fosă până la ideea de a diminua intensitatea luminii lămpilor din sală pe perioada spectacolului pentru a crea o atmosferă dramatică spectacolului. Fiind contemporan cu toți marii compozitori veriști ai Italiei, a trăit în mijlocul boemei muzicale milaneze și multora dintre acești compozitori le-a dirijat premierele mondiale ale operelor lor (nu mai puțin de 25 inclusiv Turandot, în a cărui finalizare postumă s-a implicat activ, La Boheme, Pagliacci, La Fanciulla del West) fiind posesorul tuturor detaliilor și intențiilor componistice ale acestora. De altfel și-a botezat fiica Wally, după numele unei celebre opere, La Wally, a prietenului său Alfredo Catalani. În fine, bătrânul maestru revenea în Italia postbelică după 7 ani petrecuți în Statele Unite, unde se autoexilase în timpul războiului și unde a contribuit imens la dezvoltarea muzicii clasice, în calitate de director al Orchestrei NBC. Înregistrările concertelor cu această falangă sunt celebre și în ziua de azi.

Revenind la concertul din 1946, acesta a fost transmis la radio și înregistrat, iar astăzi putem asculta muzica și ne putem ușor imagina toată speranța și tot freamătul întoarcerii la normalitate a vieții care străbătea publicul din acea seară. Spectacolul a fost electrizant, mie cel puțin îmi place la nebunie vitalitatea uverturilor de Rossini, atât de alerte, dar și riguros ritmate, de un spirit italian inegalabil…

Stagiunea propriu zisă, cea de operă, a anului 1946 a fost deschisă cu opera (se putea altfel?) Nabucco de Giuseppe Verdi. Pe vremea aceea, stagiunea începea în fiecare an pe 26 decembrie, de Sfântul Ștefan, și în acea joi lumea a putut să o vadă în rolul foarte dificil al lui Abigaille pe o soprană româncă, Lucia Bercescu-Țurcanu. În jurul ei, pe scenă, mai cântau Gino Bechi (Nabucco), foarte tânărul Cesare Siepi (Zaccaria) și Fedora Barbieri (Fenena), iar dirijorul era un alt monstru sacru: Tullio Serafin. Nu există vreo înregistrare despre care să ne putem da cu părerea… Așa începea din nou o lume. Și complet diferit se va sfârși cea a Luciei Bercescu-Țurcanu. Întoarsă în România comunistă a anului 1957, la puțină vreme de la apariția pe scenele de operă din țară, a fost aproape complet cenzurată, interzisă. A apucat să vadă căderea comunismului, murind în 1995 uitată de mai toată lumea…

Dar adevăratul subiect al acestui articol este altul. Să vă povestesc acum despre spectacolele care au deschis stagiunile de la Teatro alla Scala. Începând din 1951, data la care se va reprezenta prima operă din sezon se va muta pe 7 decembrie. Intenția a fost ca acest spectacol să se producă înainte de Crăciun, iar data de 7 decembrie nu e întâmplătoare, atunci se sărbătorește Sfântul Ambrozie, patronul spiritual al orașului Milano. Aceasta este povestea a 60 de seri, memorabile în cel mai rău caz, sublime de cele mai multe ori.

Povestea celor șaizeci de nopți continuă aici, cu primele zece, în care este vorba despre „Regina celor șase vise„. Un click de mouse vă va duce chiar acolo…