06.04.2012 – concertul de vineri
George Enescu: Preludiu la unison, etc.
Robert Schumann: Concertul pentru pian și orchestră
Antonin Dvorak: Simfonia nr.7 în re minor, op.70
Ateneul Român
Dirijor: Christian Badea, Orchestra Filarmonică „George Enescu”, pian: Epifanio Comis
Chiar dacă programul nu era populist, am ales să merg și a doua săptămână la Ateneu, pentru Christian Badea și pentru Antonin Dvorak. A fost foarte frumos!
Să trecem repede peste Enescu, o lucrare simplistă și neinspirată, Preludiul la unison, o bucată exclusivă pentru corzi și cam atât (percuția e neglijabilă), a fost așa cum te poți aștepta să fie ceva la unison. Neinspirate sunt și temele, nimic de reținut, dar lipsa maximă de inspirație aparține celui care a stabilit programul (Licareț?).
Concertul pentru pian și orchestră de Robert Schumann, mărturisesc, „n’est pas ma tasse de thé”. În ciuda discului cu Lipatti și Karajan, nu am nici o chimie cu acest concert, romantismul lui Schumann e admirabil, dar nu vibrez. Cu tot acest handicap personal, pot spune că Epifanio Comis a cântat bine. Bine, am spus, dar fără nici o transcendență, un pic cam uniform. Pianistului italian nu i-a lipsit însă sensibilitatea, mai ales în pasajele lente, (în special în partea a doua a concertului) și nici nervul în cele rapide (mai ales în final).
Adevărata emoție a fost însă bisul, dacă nu greșesc a fost Chopin, unde, fără orchestră, subtilitatea și eleganța unor fraze au fost realmente numai bune de vibrat în sufletul melomanului.
Dvorak. Ultimele sale trei simfonii sunt cele mai importante. Probabil dacă s-ar fi cântat Simfonia No.9 „Din Lumea Nouă”, sala ar fi fost arhiplină. Dar Simfonia No.7 am așteptat-o cu același interes. De ce? Pentru Christian Badea.
Simfonia No.7 are o temă naționalistă și patriotică, Dvorak fiind inspirat de curentul de eliberare a națiunilor din Imperiul Austro-Ungar de la sfârșitul sec. XIX. El chiar a făcut explicit legătura între politică și muzică scriind despre originea acestei lucrări. Pentru un temperamental de pe la noi „Deșteaptă-te române”, este primul lucru care-ți vine în minte. Sau Risorgimento-ul italian. Și într-adevăr, uneori așa se și cântă (Istvan Kertesz). Cu toate astea, fiind o comandă a London Philharmonic Society, cărei îi este și dedicată, simfonia are și un caracter formal, în care frumusețea și delicatețea temelor și a ritmurilor ar putea fi afectate de un stil triumfalist.
Christian Badea asta a făcut: a temperat totul, în mod continuu. Fotografia de mai sus este cât se poate de reprezentativă. A avut dreptate să facă asta? Eu cred că da! Pentru că a rezultat altă muzică, mai frumoasă. În primul rând, tristețea lentă din partea a doua a avut legătură cu Allegro maestoso din prima parte. Apoi marșul din partea a treia a fost o continuare naturală în aceste condiții, pentru ca ultima parte să beneficieze de toate contrastele de care dirijorul avea nevoie ca să ridice tensiunea muzicii. În fond, aproape peste tot în lume parcă s-a uitat că nu se cântă numai forte. Frumusețea muzicii constă și în subtilitatea unor tăceri sau a unor sunete mai moi. Iar Badea știe în primul rând să mențină un echilibru, o ponderație a orchestrei, care avantajează claritatea cu care se aud toate partidele de instrumente și eleganța unor fraze care altfel se poate pierde. Iar acest echilibru nu exclude drama, acolo unde ea este prezentă cu adevărat. Muzica lui Dvorak este complexă și cu partea de folclor mult sublimată, nu este o muzică slavă, plină de elanuri tragice, iar romantismul împrumutat de la Brahms (care l-a și influențat în această compoziție) este prezent într-o măsură destul de mare. Rezultatul, deși foarte melodios, nu este o colecție de hituri pe care să le fluieri în drum spre mașina din parcare, ci totul trebuie privit în perspectivă, în ansamblu. Asemănător cu simfoniile lui Brahms, aș spune.
În final, deși detest să fac acest gen de judecăți de valoare, să ne aducem aminte că cehilor le aparține „Revoluția de catifea” și nu degeaba. Pentru că e posibilă și această cale.
Despre Opera 
Epifanio Comis a cantat bine?!?
Ati intrebat poate si parerea unor muzicieni inainte de a scrie?
ApreciazăApreciază
Așa mi s-a părut, am văzut lucruri mult mai rele 🙂
Nu, n-am întrebat și înțeleg că ar fi trebuit. Sunteți muzician? A fost așa rău?
Ce-i drept, mi-a plăcut bis-ul și cum Concertul de pian al lui Schumann nu-l „am la mine tot timpul”…
ApreciazăApreciază
Frumoasa descrierea Simfoniei de Dvorak. Ma bucura sa vad ce reactii frumoase produce un concert la Ateneu.
Marturisesc ca mie imi plac si Preludiul la unison al lui Enescu si concertul de Schumann.. 😛 Preludiul , pentru mine , rezoneaza cumva cu sonoritatile unor canturi ancestrale… reda un aspect arhaic al folclorului romanesc. Enescu, cand si-a numit sonata a-3-a pentru pian si vioara „in caracter popular romanesc”, spunea ca pentru el caracterul acest romanesc inseamna ceva foarte profund, ca metaforic vorbind, vine de undeva din adancurile pamantului stramosesc. Cred ca si Preludiul la unison izvoraste din aceleasi meleaguri stravechi. Este momentul in care imi re-reamintesc cine sunt cu adevarat romanii, din ce vita nobila ne tragem… Cred ca sunt necesare astfel de momente, pentru ca altfel ne inecam in oceanul de tiganime in care ne arunca mass-media nationala si internationala.
Concertul de Schumann, spunea Gabriel Amiras, e poate cel mai ne-solistic concert pentru pian. Este insa plin de sensibilitate si scriitura inteligenta (amintesc ultima parte, in care Schumann tine mortis sa mute bara de masura :))). Nu am ascultat concertul, asa ca nu pot comenta vis-a-vis de interpretare.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc pentru aprecieri.
Nu vă contrazic în ceea ce privește Schumann. Nu am eu o pasiune pentru el, asta-i tot.
Dar Preludiul… Cred că exagerați mult.
ApreciazăApreciază
Deci preludiu la unison este o lucrare neinspirata, pianistul e valoros si concertul de schumann nu e chiar ce ar trebui. Undeva exista o problema:))))))
ApreciazăApreciază
Nu cred. Îmi asum subiectivismul. Am spus despre concertul de pian că nu-mi este mie drag, nu am spus că e prost. Pianistul a cântat rezonabil de bine, mi-ar place să citesc de ce a cântat prost.
Altfel, aș aprecia dacă-mi spuneți și care este problema.
ApreciazăApreciază
Revin cu următoarele precizări:
Epifanio Comis a cântat bine. Nici extraordinar nici prost
Preludiul la unison e o lucrare mediocră
Cine dorește să contrazică aceste afirmații îl invit să o facă, cu condiția să își argumenteze comentariul, altfel nu-l public 😀 😀 😀
ApreciazăApreciază
Cred ca dreptul la opinie este o conditie naturala a vietii, asadar e perfect firesc sa spuneti ca Preludiul la unison vi se pare o lucrare mediocra. Sunt de acord cu faptul ca nu tot ce a scris Enescu este genial. Pascal Bentoiu afirma ca nu-i facem nici un serviciu lui Enescu cantandu-i toate piesele, si e perfect adevarat. De altfel, putem gasi lucrari mediocre in operele unora dintre cei mai mari compozitori… pornind cu Beethoven insusi. Nu toate sonatele de pian sunt geniale precum ultimele trei, desi ne plac intr-o anumita masura toate cele treizecisidoua.
Exista insa o tendinta deopotriva printre melomani si muzicieni de a-l desconsidera pe Enescu. Nu de putine ori auzi „Eh… zicem si noi de Enescu ca nu mai avem altul”. Este extrem de nedrept! Enescu a fost mare, imens. Este un mare pacat sa nu-l apreciem la adevarat sa valoare. Ca elev, pianist in devenire, m-am atasat enorm de suitele pentru pian; sonatele pentru pian si vioara sunt impresionante, a 3-a fiind de-a dreptul geniala (si asta nu au spus-o numai muzicologi romani, ci si straini); unele dintre lucrarile pentru ansambluri camerale sunt tulburatoare, iar ultimele simfonii de-a dreptul revolutionare. Oedipe este apreciata la scara mondiala ca fiind una dintre lucrarile monumentale ale secolului XX.
Poate si dintr-un subiectivism patriotic, imi place sa caut mereu lucrurile bune in muzica lui Enescu, ca de altfel si in operele altor compozitori romani, prea putin cantati si apreciati chiar la noi in tara. N-am sa uit cand m-am dus la Ateneu acum cativa ani, in Saptamana Patimilor. Se canta Oratoriul bizantin de Pasti de Paul Constantinescu. A fost tulburator!!! O lucrare fantastica!!! Cand Pilat intreaba „Ce pedeapsa sa-i dau acestui om?” iar corul izbucneste „SA SE RASTIGNEASCA!” m-am cutremurat din cap pana in picioare… Sala Ateneului? Sub jumatate din locuri ocupate… M-am intristat, dar totodata l-am redescoperit pe Paul Constantinescu. Am ascultat apoi inregistrarea Concertului pentru pian si orchestra – o lucrare superba! Ar trebui inclusa in lista de concerte pentru Concursul Enescu.
ApreciazăApreciază
Sunt 100% de acord. De altfel, nu am afirmat că Enescu e un compozitor slab ci doar că anumite lucrări scrise de el nici nu-mi plac și nici nu le consider valoroase. Un exemplu este Vox Maris, chit că poate șochez spunând asta. Am ascultat Vox Maris în cel puțin 3-4 interpretări sperând să-mi schimb părerea. Nu s-a întâmplat.
Cât despre Oedipe, am o cu totul altă părere. Dacă în actul I, motivele populare nu mă conving prea mult, în schimb de la scena Sfnxului mai departe e o compoziție genială chiar dacă greu digerabilă.
Altfel Rapsodiile și Poema deși taxate de populism nu sunt chiar așa. Au profunzimea lor (rapsodia a doua, mai ales) și sunt cântate totuși puțin. Ar merita o reconsiderare într-o cheie mai puțin patriotardă.
A propos de Oratoriul bizantin pe care nu l-am ascultat încă, am găsit acum mai mulți ani o cronică a unei înregistrări cu lucrarea lui Paul Constantinescu în revista Diapason. Era desființată compoziția mai întâi și apoi interpetarea. Ceea ce, pe mine unul, mă face să vreau și mai mult s-o ascult, sperând să am aceeași impresie cu a dumneavoastră decât cu a criticilor francezi :D. Chiar așa, o să caut cronica și o s-o scanez, trimit pe mail.
Mulțumesc pentru comentariu.
ApreciazăApreciază