Giuseppe Verdi: UN BALLO IN MASCHERA
30.06.2012, duminică, la Opera Națională București
Dirijor: Iurie Florea, regia: Plamen Kartalov
Daniel Magdal (Riccardo), Iordache Basalic (Renato), Radostina Nikolaeva (Amelia),  Andrada Ioana Roşu (Ulrica), Ioana Mitu (Oscar), Florin Simionca (Silvano), Horia Sandu (Samuel), Iustinian Zetea (Tom), Şerban Cristache (Un giudice), Constantin Negru (un servo di Amelia), solişti balet: Oana Badanoiu, Magdalena Radulescu, Virgil Ciocoiu, Lucas Campbell

Stagiunea 2011-2012 de la ONB se încheie în acest weekend cu premiera unei noi producții a operei Un ballo in maschera de Giuseppe Verdi. Urmând o tradiție de dată recentă, spectacolul acesta va fi reluat în seara deschiderii stagiunii următoare, în toamnă. Nu voi relua clișeele din avancronici, voi spune doar că Un ballo… este pentru mine o operă surprinzătoare. Compoziția este din perioada de maturitate a lui Verdi, după Simon Boccanegra, când maestrul nu mai urmărea neapărat să-i fie fredonate ariile pe stradă, ci muzica să fie cât mai contopită cu drama. Cu toate astea, a rezultat o muzică ușor de reținut, gen trilogia populistă (Rigoletto, Trovatore, Traviata) chiar conținând arii memorabile  (Ogni cura si doni al diletto – aproape un Brindisi în actul 1, sau  Eri tu – în penultimul tablou), dar și momente dramatice caracteristice creației lui târzii din Otello sau Don Carlo (Ecco l’orrido campo). E clar că Verdi a țintit un succes total, în care profunzimea muzicală a dramei să fie totuși ușor accesibilă.

Voi trece repede peste episodul cenzurii, atât de des amintit. Gustav al III lea a fost ceea ce se numește un „despot luminat” dar în același timp un monarh absolut, așa cum era tendința în Europa sfârșitului de sec. XVIII. Italia din vremea lui Verdi fiind monarhie, interzicea reprezentarea scenică a regicidului, ceea ce mie mi se pare de înțeles în contextul istoric de atunci. Păstrând proporțiile, raportându-ne la istoria recentă, cred că în Uniunea Sovietică a lui Gorbaciov, oricât glasnost ar fi fost, probabil că ideea de a prezenta într-un spectacol căderea comunismului și uciderea vreunui dictator gen Ceaușescu nu s-ar fi bucurat de binecuvântarea vreunei comisii de cultură… Cu atât mai mult e de remarcat curajul compozitorului care s-a bătut cu toată lumea pentru a-și vedea opera pe scenă, fie și făcând aluzie la povestea lui Gustav al III lea prin mutarea acțiunii la Boston.

Să mai adaug faptul că o mare parte din libret se bazează pe fapte și personaje reale. Gustav al III lea a fost împușcat în spate în timpul unui bal mascat de la Opera Regală de către Jacob Johan Anckarström și a decedat în urma infectării rănii, câteva săptămâni mai târziu. Motivul nu a fost gelozia ci lupta politică, anarhismul republican etc. O ghicitoare „autorizată” pe nume Ulrica îi prezisese monarhului moartea cu patru ani înainte. Se mai păstrează încă la un muzeu din Suedia costumul și masca de la funestul bal al regelui:

Nu există Amelia, iar un Oscar este ușor de imaginat la o curte regală din sec. XVIII. Istoria are în acest caz un episod spectaculos, iar Verdi nu este primul care a încercat să-l ilustreze dramatic. Mai există o operă, Gustave III a lui Daniel Auber, scrisă cu 26 de ani mai devreme pe un libret al lui Eugene Scribe, a cărui piesă de teatru, pe același subiect, a servit drept bază libretului celor două opere (libretistul lui Verdi a fost Antonio Somma).

În concluzie, premiera de la ONB nu trebuie ratată, fie și numai pentru cele scrise mai sus. În drum spre Piața Eroilor am încercat să uit marile înregistrări, inegalabile mai toate, din discografie. E inimaginabil astăzi, oriunde în lume, să poți asculta ceva care să fie măcar pe aproape de Amelia Mariei Callas de la deschiderea stagiunii de la Scala din 1957, sau de impersonările lui Luciano Pavarotti de la Metropolitan opera (în 1980 și în 1991 – 2 DVD-uri extraordinare) sau Placido Domingo la Royal Opera House în 1975, ca să nu mai pomenim de regalul din studio al lui Carlo Bergonzi și Leontyne Price din 1966. Da, trebuie uitate, iar spectacolul acestei premiere are valoarea lui și te face să revizitezi marile înregistrări video sau audio cu încă și mai mare plăcere.

După această (prea) lungă introducere, câteva cuvinte despre cum a fost aseară: neașteptat de bine a fost, excelent pe alocuri.

Producția lui Plamen Kartalov a fost convențională în cea mai mare parte, cu unele elemente inedite. Anticiparea dramei prin baletul de la început, pe muzica preludiului, cu Virgil Ciocoiu întruchipându-l pe rege, ca balerin, a fost interesantă și mie unul mi-a plăcut. La fel și reluarea ideii la final.

Nu pot spune că am desprins o semnificație clară a machetei unui palazzo din interiorul unei piramide de plexiglas, în mijlocul scenei, poate ideea de proiect neterminat al regelui Suediei, suspendat între absolutism și constituționalism, ar fi putut avea o reprezentare simbolică diferită, până la urmă nu a fost ceva deranjant, poate că soluția de materializare concretă într-o clădire are sensul ei. Am remarcat luminile, foarte reușite în majoritatea timpului, amplificând drama (mai ales în tabloul din casa lui Renato, din ultimul act).

Cât despre „tema egipteană” a balului mascat din final, în ciuda bizarului costumelor, toate la fel (probabil justificat de costuri) trimiterea aluzivă la opera Aida, de mai târziu în creația lui Verdi, precum și translația în timp a costumelor într-un secol XIX contemporan compozitorului, toate au rațiunile lor, pe care un spectator le poate înghiți sau nu. De amintit prezența a numearoase simboluri egiptene în Die Zauberflote a lui Mozart, operă scrisă practic chiar în aceeași perioadă cu evenimentele din libret (Gustav III a murit în 1790, iar capodopera lui Amadeus e din 1971). Rău n-a fost, aș adăuga.

Accesoriul care însoțea scenele din mijlocul operei, schela cu scări în mai multe direcții servind mișcării personajelor în diverse poziții care subliniau diverse atitudini (regele deasupra lucrurilor sau la nivelul lor) mi-a adus aminte de David Pountney și producțiile sale.

Cum s-a cântat? În primul rând orchestra condusă de Iurie Florea a fost, cel puțin pentru mine, de nerecunoscut. Pentru o dată, au cântat, cum se mai spune, „cu tot arcușul”, corect, energic, plin de viață, fără greșeli, ba chiar cu entuziasm pe alocuri, într-un cuvânt impecabil.

Daniel Magdal a fost un Riccardo/Gustav III robust, chiar dacă timbrul și intonația par meschine, îmi place foarte mult registrul său acut în care tenorul acesta chiar are volum și se aude foarte bine, distinct în orice ansamblu. Vibrato-ul Radustinei Nikolaeva (Amelia) a fost cam obosit și obositor, însă soprana bulgară s-a străduit, în mod evident, să fie la înălțime lăsând câteva fraze frumoase să ajungă și în inima spectatorilor, dincolo de auz (Morrò, ma prima in grazia –  mai degrabă decât scena de sub eșafod). Iordache Basalic a fost un Renato corect, pe alocuri chiar interesant (Eri tu). Remarcabilă a fost însă Andrada Ioana Roșu în rolul Ulricăi, apreciată și de public, intuiesc că și rolul Azucenei i-ar ieși la fel de bine. Și nu în ultimul rând Oscar-ul Ioanei Mitu, cântând practic tot rolul în timp ce țopăie pe scenă de colo-colo, întocmai ca un paj. Iar mie „conspiratorii” Horia Sandu și Iustinian Zetea mi-au plăcut vocal foarte mult, în ciuda aparenței de Stan și Bran 🙂 Iar corul, în cea mai mare parte a fost foarte bun.

În mod cert, dacă nivelul obișnuit al spectacolelor ONB ar fi acesta, lăsând să se întrevadă că se poate și mai bine de atât, aș merge la operă mai des. Am zis.

Nota 8/10