Exact. Cred că orice meloman ar putea spune dintr-o suflare un număr de înregistrări care i-au marcat pasiunea pentru totdeauna. E și cazul meu, desigur. După introducerea din articolul trecut, să nu pierdem vremea. Iată 10 titluri care nu ar trebui să lipsească din nici o mediatecă. Mai precizez că dacă faceți click pe imaginea discului veți ajunge la un magazin virtual de unde puteți achiziționa în format digital înregistrarea.

#1 Dinu Lipatti – Ultimul recital, Besançon – Live 1950

Cine nu a ascultat niciodată acest disc e un om fericit. Tocmai este pe cale să aibă o revelație. André Tubeuf, unul dintre cei mai mari critici de muzică, a scris un roman (La quatorzième valse) care are ca temă acest recital. Bolnav de cancer, în fază terminală, la 16 septembrie 1950 Dinu Lipatti va apărea pentru ultima dată în public.

Un concert pe care nu l-a putut termina, din program lipsește ultimul vals de Chopin, înlocuit de o transcripție a unei cantate de J.S. Bach. A murit la nici două luni după aceea (2. decembrie 1950), la numai 33 de ani.

Iar discul este esențial pentru că nimic din acest context nu răzbate până la noi. Nici o urmă de patetism, de disperare, nici o legătură cu Ne me quitte pas al lui Jacques Brel. Doar seninătate. Simplitate. Perfecțiune. Pentru că acolo, dincolo de difuzor, de fapt nu este Dinu Lipatti cel care cântă. În realitate, sunt convins de asta, e însăși Divinitatea cea pe care o auzim vorbindu-ne direct și care-l îmbrățișase deja pe pianistul geniu pentru totdeauna. E singura explicație logică a permanentei stări de grație care începe de la acel preludiu de Bach și continuă până la Valsul nr. 4 de Chopin. Există și o înregistrare în studio a acelorași valsuri, inegalabil interpretate, dar cărora le lipsește tocmai epifania.

#2 Ludwig van Beethoven – Concertul pentru vioară și orchestră, în Re major, Op.61 – Yehudi Menuhin, vioară, Wilhelm Furtwängler, Philharmonia Orchestra, studio (EMI) 1953.

Povestea acestei înregistrări este una dintre cele mai frumoase. Wilhelm Furtwängler a ales să rămână în Germania lui Hitler în timpul războiului, spre deosebire de colegii și prietenii săi care au emigrat (cum a fost cazurile lui Bruno Walter sau Otto Klemperer). Așa a înțeles marele dirijor că își ajută țara și cultura, dacă rămâne să salveze ce se mai putea salva. N-a fost niciodată membru al partidului nazist (ca Herbert von Karajan), ba mai mult, a protejat toți membrii Berliner Philharmoniker de epurări rasiale, dar compromisurile n-au putut fi evitate: a dirijat un concert simfonic la aniversarea fuhrer-ului, a concertat chiar sub bombardamentul aliaților în 1945 fără să întrerupă programul când se auzeau sirenele alarmelor.

A plătit aceste complicități neintenționate prin parcurgerea unei anchete și a unui proces de denazificare, dureros și penibil, alături de amintitul Karajan, dar și de Karl Bohm. De altfel, Philharmonia Orchestra a fost creată special, ca o falangă dedicată exclusiv studioului, pentru acești imenși artiști, cărora le fusese interzisă apariția în public și automat și mijloacele de a-și putea câștiga existența prin arta lor.

În 1947, lui Wilhelm Furtwängler i se întinde o mână de către Yehudi Menuhin, marele violonist, evreu, care acceptă să apară în public într-un concert alături de dirijorul german. Concertul a căpătat o semnificație care depășește cadrul muzicii. A fost concertul reconcilierii, al iertării. Iar muzica interpretată de ei a devenit deodată altceva decât doar o interpretare foarte bună a celui mai frumos concert pentru vioară scris vreodată.

Deși există o înregistrare a acelei reprezentații din 1947, totuși perfecțiunea a fost atinsă în 1953, în studio. Și aș putea spune că nu numai perfecțiunea. Progresia dramatică a orchestrei din prima parte este completată de sunetul unei viori de o umanitate dar mai ales de o umilință sfâșietoare de la un capăt la altul. Partea a doua este de o tristețe în fața căreia oricine se va preda, iar ultimei părți nu-i rămâne decât să continue starea de uluire în fața unei capodopere cu totul excepționale. Este un disc periculos: odată ascultat, orice altă versiune va fi primită de meloman cu o circumspecție exagerată. Mie cel puțin mi-a fost greu să ascult chiar și partea a doua a discului, concertul pentru vioară al lui Mendelsohn…

#3 Gaetano Donizetti – Lucia di Lammermoor – Herbert von Karajan, RIAS Orchester, Maria Callas, Giuseppe di Stefano, Rolando Panerai, Live 1955

Azi, Lucia di Lammermoor este o operă binecunoscută, iar atunci când se găsește o soprană capabilă să cânte fioritura celebrei arii „a nebuniei”, ceea ce nu se întâmplă foarte des, publicul de la Metropolitan sau de la Teatro alla Scala o ia razna. Dar n-a fost mereu așa. La începutul secolului XX belcanto-ul fusese uitat, pentru că premierele mondiale ale operelor veriste se succedau aproape anual pe toate scenele mari ale lumii. Nimeni nu mai avea chef de muzica „prăfuită” a lui Donizetti sau Bellini. Din anii interbelici se păstrează înregistrările lui Toti dal Monte, una dintre puținele mărturii ale manierei de interpretare a timpului. În momentul în care Maria Callas a inclus în repertoriul ei permanent rolul Luciei, se poate spune că fața operei s-a schimbat definitiv. Vocea ei, cu un registru acut nesfârșit și în același timp întunecată și foarte dramatică a făcut ca Elvira din Puritani, Norma, Medea sau Lucia să pară cât se poate de reale, dramele și nebuniile lor să iasă din livresc. Dacă în secolul XIX, publicul mergea la operă să-l audă pe tenorul din rolul lui Edgardo (Gustave Flaubert, în Madame Bovary, ne-a lăsat o descriere cât se poate de elocventă în acest sens) în anii ’50 ai secolului XX toată lumea voia s-o vadă numai pe Ea, pe Divă.

Înregistrarea din 1955 de la Berlin este instantaneul unei clipe de grație. Herbert von Karajan conduce orchestra într-un mod sălbatic, în care Donizetti este virusat de energia lui Beethoven, dar într-o manieră care accentuează drama, fără să pară un amestec nepotrivit de stiluri diferite. Toți soliștii, fără excepție, cântă timp de două ore ca și cum ar fi ultima dată în viața lor, atmosfera de sfârșit de lume este omniprezentă, ca și când, după spectacol, nimic nu ar mai conta, sau n-ar mai merita băgat în seamă. Iar acestă atmosferă se resimte și în sală, publicul aplaudând cu frenezie. De altfel, Karajan a ales să acorde un bis chiar în mijlocul reprezentației, în scena celebrului sextet, Chi mi frena in tal momento…. unde di Stefano și Callas se întrec în a se sfâșia reciproc din punct de vedere vocal. Acest efort suplimentar, chiar cu puțin înainte de marea scenă a nebuniei din finalul actului II va genera un mare scandal între divă și dirijor care au rupt relațiile pentru o perioadă.

Iar Maria Callas este la apogeu. Teatrul și muzica sunt amestecate în cel mai exploziv cocktail. Duetul Soffriva nel pianto…Une folle t’acese… rămâne inegalabil, nu există nicăieri în discografia Luciei o mai mare suferință, iar Rolando Panerai joacă perfect rolului fratelui politic oportunist. Di Stefano, chiar dacă nu pozează în cavalerul suav, este un Edgardo neobișnuit, foarte intens, disperarea din T’allontata, sciagurato…Rispettate in me di Dio este extremă. Dacă știința ar putea inventa vreodată o mașină a timpului, atunci una dintre destinațiile care m-ar interesa ar fi 29 septembrie 1955 la Berlin, Städtische Oper…

O ultimă mențiune, tehnică de data aceasta: restaurarea sonoră este incredibilă, cu excepția sunetului mono, în rest parcă s-ar fi difuzat ieri la radio această seară superbă.

#4 Giacomo Puccini – Tosca – Victor de Sabata, Teatro alla Scala, Maria Callas, Giuseppe di Stefano, Tito Gobbi, studio (EMI), 1953

Acesta este unul dintre rarele discuri asupra căruia absolut toți criticii sunt de acord că este înregistrarea definitivă a operei Tosca.

Sunt puține de adăugat în aceste condiții. Victor de Sabata conduce o orchestră care interpretează muzica lui Puccini în mod natural, în cel mai idiomatic stil. Preludiul actului III rămâne exemplar în acest sens, sentimentul acela nedefinit de frumusețe dar și de tragedie al răsăritului de soare acompaniat de clopotele Romei este prezent până la vizual, direcția lui de Sabata devenind arhitectonică, sculpturală, cinematografică, în ciuda sunetului mono.

Maria Callas este emoțională și emoționantă începând de la primul Mario! Mario! Mario!… și până la Presto su… trecând printr-o arie Vissi d’arte memorabilă, în care naivitatea, iubirea, gelozia, determinarea, disperarea și într-un final deznădejdea sunt trăite la o intensitate incredibilă și cântate, spre deosebire de tot ce va urma în discografie, cu o muzicalitate nemaiîntâlnită ulterior. Giuseppe di Stefano este romantic și luminos, generozitatea cu care cântă rămâne legendară. Tito Gobbi nu este numai răul absolut, așa cum îl descriu toate cronicile, dar este singurul Scarpia din discografie care folosește ironia și sarcasmul pe scară largă, ceea ce îl ridică din clișeul torționarului mărginit și brutal. O achiziție obligatorie.

#5 Ludwig van Beethoven – Simfonia a IX a în Re minor, Op.125, „Oda bucuriei” – Wilhelm Furtwängler, Orchestra și corul Festivalului Bayreuth, Elisabeth Schwarzkopf, Elisabeth Hongen, Hans Hopf, Otto Edelmann – Live 1951

O alegere foarte dificilă printre foarte multe capodopere interpretative ale celebrei simfonii. Rațiunea pentru care acest disc primează este viziunea subiectivă a lui Wilhelm Furtwängler, pe care a și explicat-o într-o carte dedicată artei dirijorale.

Simfonia a IX a este văzută, pe de o parte, ca o chintesență a creației lui Beethoven, ca și cum celelalte simfonii, inclusiv Fantezia pentru pian, cor și orchestră și Missa Solemnis sunt acumulări care au culminat într-o formă nouă, introdusă într-o simfonie, anume ideea de folosi vocea umană ca pe un instrument în ansamblul muzicii. Pe de altă parte, este viziunea primelor trei părți care acumulează tensiunea dramatică și muzicală ce va fi descătușată în ultima parte. Din această filosofie va rezulta o parte a treia, III. Adagio e cantabile -Andante moderato – Adagio, care durează aproape 20 de minute. Ținând cont că suntem la Bayreuth, nu ar fi nimic de mirare. Dar dacă ne amintim că Herbert von Karajan execută aceeași parte în aproape 15 minute, avem imaginea unică a descompunerii acestei părți într-o melodie infinită, mai clară ca niciodată.

Apoi soliștii conduși de Elisabeth Schwarzkopf sunt deja în registrul excelenței, de care ajungem să nu ne mai mirăm. Faptul că orchestra Festivalului de la Bayreuth este departe de perfecțiune, cu un sound care trădează toate manierismele epocii, trece neobservat în fața viziunii dirijorului. Pentru că interpretarea lui Furtwangler este de fapt comentariul lui profund asupra muzicii lui Beethoven. Un comentariu care trebuie audiat, iar nu citit sau vorbit, pentru că, deodată, realizezi că muzica a devenit filosofie.

#6 Giuseppe Verdi – Simon Boccanegra – Claudio Abbado, Teatro alla Scala, Piero Cappuccilli, Nikolai Ghiaurov, Mirella Freni, Jose Carreras, Jose van Dam, studio (DG) 1977

În 1971 Claudio Abbado, proaspăt numit director artistic la Teatro alla Scala a deschis stagiunea, la 7 decembrie, cu Simon Boccanegra. Despre spectacol am mai scris aici.

O operă prea puțin apreciată a marelui Verdi, față de valoarea ei. Spectacolul a fost un triumf, iar producția a făcut un turneu mondial în anii care au urmat, fiind reprezentată și la Paris sau la Tokyo. Abia în 1977 a venit și rândul studioului de înregistrare să conserve această minune.

Pentru că este o minune într-adevăr. Orchestra, căreia Verdi i-a scris o muzică extraordinară (Preludiile tuturor actelor sunt sublime), sub comanda lui Abbado, face să fie pur și simplu de necrezut cât de învăluitoare și de emoționantă poate fi compoziția lui Verdi. Piero Cappuccilli este ideal aproape în rolul corsarului ajuns doge, dar Jose Carreras lasă aici cea mai bună interpretare a sa pe disc. Ghiaurov e cel mai bun Fiesco posibil, iar Mirella Freni este la apogeul carierei. Un disc perfect, unicul disc perfect din discografia operei.

#7 Giacomo Puccini – Gianni Schicchi – Gabriele Santini, Opera di Roma, Tito Gobbi, Victoria de Los Angeles, Carlo del Monte, studio (EMI) 1950

Ultima parte a trilogiei lui Puccini, Gianni Schicchi este o operă mai aproape de teatru decât de muzică. Discul din 1950 este una dintre primele înregistrări din studio ale spumoasei comedii inspirate de Infernul lui Dante.

Dacă Santini nu este neapărat cel mai bun dirijor (Pappano ne-a arătat în 1999 ce înseamnă orchestra în Il Trittico), dacă tenorul Carlo del Monte e doar corect, în schimb Victoria de Los Angeles livrează una dintre cele mai frumoase „Oh mio babbino caro…”. Cât despre Tito Gobbi, el este rațiunea acestui disc. Orice alt epitet în afară de geniu este exclus. Pentru că nu e deloc ușor să faci pe cineva care ascultă muzică de operă să se tăvălească de râs, așa cum provoacă ilaritate întreaga maimuțăreală a legendarului bariton din ultima parte a operei, atunci când Gianni Schicchi îl înlocuiește pe Buoso. Nimeni n-a mai reușit să se apropie de acest standard niciodată.

#8 Giovanni Pergolesi – Stabat mater – Ettore Gracis, Orchestra „Scarlatti” di Roma, Mirella Freni, Teresa Berganza, studio (Archiv) 1972

Stabat Mater-ul lui Pergolesi a fost compus inițial pentru voce de copil și castrato. Dacă există discuri care respectă această premisă, în schimb mie cel puțin, discul lui Ettore Gracis mi se pare cel mai emoționant, și încă de la distanță.

Pentru că toată fervoarea credinței este concentrată în vocile celor două soprane. Numai dacă asculți cum Teresa Berganza intonează prima dată Juxta crucem… atât de sfâșietor încât toate tablourile Renașterii cu tema Pieta capătă sunetul tragediei. Iar muzica lui Pergolesi te conduce prin toate stările sufletești, de la tragedia crucificării, prin bucuria credinței și a speranței și până la implacabila tristețe din Quando corpus morietur… și apoteoza finală din Amen, însoțite de vocile celor două soprane, reprezentante ale unor țări profund catolice, Italia și Spania. Niște voci de o căldură extraordinară, care par să-și fi adus aminte într-o lumină nouă de toate rugăciunile copilăriei. De ascultat neapărat cu libret, mai multe versiuni de traducere în limba română puteți găsi aici, iar versiunea originală în latină cu o traducere în limba engelză, aici.

#9 Ludwig van Beethoven – Simfonia a VI a, în Fa major, Op.68, „Pastorala” – Bruno Walter, CBS Orchestra, studio (Sony) 1958

Odată cu degradarea situației politice din Europa, în anii 30, o serie de dirijori au plecat în America și au contribuit decisiv la dezvoltarea vieții muzicale de aici. Cazul cel mai notoriu este cel al lui Arturo Toscanini, care la conducerea orchestrei NBC a popularizat intens muzica clasică. Bruno Walter este poate următorul dirijor cu impact similar.

Desigur, e aproape imposibil de ales dintre atât de multe versiuni ale Simfoniei a VI a de Beethoven. Cu riscul de a comite o nedreptate, optez pentru tempourile echilibrate ale lui Bruno Walter, maiestuoase de la un capăt la altul al întregii lucrări. CBS nu este Wiener Philharmoniker, dar trilurile viorilor din a doua temă a primei părți nu le-am auzit niciodată atât de frumos redate. La fel cum seninătatea ultimei părți este aproape unică. Nimic nu este forțat, nimic nu este accentuat inutil ci totul este într-un balans perfect, natural, fluid și poate, mai presus de orice, pastoral.

#10 Antonio Vivaldi – Le quattro stagioni – Il Giardino Armonico, studio (Teldec) 1994

Il Giardino Armonico face parte din noul val al interpreților de muzică barocă, aducând o viziune nouă și modernă, discutabilă pentru unii, adorată de alții.

Acest disc este antiteza tuturor celorlalte interpretări (I Musici, Accademy of St Martin-in-the-Fields/Marriner, Nigel Kennedy, lista e foarte lungă)  ale Anotimpurilor lui Vivaldi, inspirat mai degrabă de muzica rock decât de virtuozitatea marilor violoniști ai secolului XX.

Tocmai de aceea îmi plac la nebunie Presto din L’estate, unde violența atinge cote paroxistice, nemaivăzute până acum. Iar Allegro-ul din L’inverno este cea mai plastică reprezentare muzicală a zăpezii care scârțâie sub picioare, a gerului care șfichiuie aerul și fața celui care înaintează prin frigul iernii. Totul este de o plasticitate inegalabilă, am punctat însă cele două momente care m-au sedus definitiv. Da, muzica barocă poate suna și așa, atât de contemporan.