Gaetano Donizetti: L’ELISIR D’AMORE
13.10.2012, sâmbătă, la Metropolitan Opera of New York, Live in HD
dirijor: Maurizio Benini, regia: Bartlett Sher.
Anna Netrebko (Adina), Matthew Polenzani (Nemorino), Mariusz Kwiecien (Belcore), Ambrogio Maestri (Dulcamara), Anne-Carolyn Bird (Gianetta).

Stagiunea HD 2011-2012 de la Metropolitan Opera s-a deschis cu Anna Bolena de Gaetano Donizetti, cu Anna Netrebko în rolul titular. Chiar și New York Times s-a întrebat retoric de ce anul acesta s-a mers în direcția stereotipului, din nou Donizetti și din nou Netrebko. Peter Gelb continuă să-și promoveze diva pe care încă o mai așteptăm în rolul Tatianei (va fi, în 2013). În fond, nu e neapărat rău, capodopera lui Donizetti (compusă în doar trei săptămâni!) e un pariu sigur pentru aproape orice operă din lume. Iar pentru Netrebko, un cal de bătaie. DVD-ul de la Viena, din 2005, e unul dintre cele mai bune din videografia nu foarte mare, dar populată de minuni, a acestei opere. Atunci Rolando Villazon era practic la apogeul carierei sale, pe care încă sperăm s-o vedem relansată, iar Ildebrando d’Arcangelo și Leo Nucci se băteau pentru aplauzele publicului.

Să revenim la Metropolitan 2012 din epoca Peter Gelb, la industria showbiz-ului de operă completat de muzica crossover (o specialitate a lui Gelb pe vremea când conducea Sony Classical Records spre gloria lui Vangelis și a soundtrack-ului filmului Titanic) și de recursul la vechile trucuri de marketing din secolul XVIII (The Enchanted Island). Producția este semnată de Bartlett Sher (Il barbiere di Siviglia, 2006, Met – da, cel pe care l-ați văzut HD anul următor cu Di Donato, Florez, Damrau și Mattei). Decorurile și costumele sunt frumoase, mai degrabă frumos colorate, pentru că în rest e o producție cărei îi lipsește inspirația, dar e de un convenționalism totuși de bună calitate. Nedumeririle sunt nesemnificative: de ce trebuie să fie iarba necosită în fața bisericii (actul II)? În fine, nu e important. În fond, nici pe vremea lui Pavarotti (care ar trebui poate canonizat drept „Sfântul Nemorino”) nu se poate spune că mizanscena a epatat pe cineva, totul fiind în aceeași notă a manierismului eventual caricaturizat. Cu diferența că tenorul strălucea orbitor în 1980 în compania lui Nicola Rescigno sau a lui Sesto Bruscantini (mai multe, în articolul: 24 de ore). Iar în 1991, când Luciano nu mai era așa tânăr, Kathleen Battle era seducătoare și insolită în rolul unei Adine care alerga de colo colo pe scena dominată de Juan Pons și Enzo Dara, superbi. Plus Levine, despre care Gelb ne anunță ca va reveni la Met în curând. Și atunci, și acum, butaforia cartonată, dar simpatică, n-a deranjat pe nimeni, ba chiar genul acesta de producție, desprinsă parcă dintr-o carte de povești, a atras mereu simpatia audienței.

Maurizio Benini a condus sigur pe el orchestra Met-ului, fără emfază, nici nu prea e cazul, dar și fără mari sublinieri ale comediei, poate un pic cam rapide tempo-urile (ceea ce nu e neapărat rău), lăsând gloria să vină peste soliști. Mie unul, cel mai mult mi-a plăcut Ambrogio Maestri – un Dulcamara de modă veche mai degrabă, dar plin de efect (șuierăturile din Io son ricco e tu sei bella) și de tradiție belcantistă italiană (Udite, udite, o rustici). Mariusz Kwiecien a parcat rolul sergentului Belcore în poza clasică, plină de autosuficiență masculină și inflexibilitate. I-a ieșit foarte bine, un Don Giovanni caricatural, întotdeauna mi-au plăcut artiștii care sunt capabili de autoironie. Să nu scăpăm din vedere corul, ca de obicei aproape impecabil, și pe Anne-Carolyn Bird, delicioasă în micuțul rol al Gianettei, care lasă loc întrebării: oare data viitoare n-ar putea cânta o Adina ca soprană subretă?

Și ajungem astfel la zona mai puțin superlativă a spectacolului de la Metropolitan Opera. Matthew Polenzani este un tenor care a muncit enorm și acest lucru este vizibil. Dacă în 2002, în Jaquino din Fidelio absolut superb al lui Karita Mattila, dar mai ales al lui James Levine (probabil cea mai frumoasă interpretare a uverturii captată video), tenorul american era o tânără speranță, azi tehnica sa de canto este aproape completă. Păcat însă că îi lipsește darul. Timbrul e insuficient de frumos, ochii săi albaștri nu pot compensa totuși pentru o voce mai degrabă obișnuită. Are rost să-l evoc pe Carlo Bergonzi, un model de stil și de eleganță în 1966, la Florența? Probabil că orice tenor de azi ar păli în comparație cu el. Dar e suficient să ne aducem aminte de Roberto Alagna din 1996 de la Lyon, mai ingenuu în rolul îndrăgostitului neîndemânatic, și e suficient pentru a stabili că Polenzani nu va rămâne un Nemorino memorabil. Cine știe? Poate în alt rol.

Am lăsat-o la sfârșit pe Anna Netrebko, pentru că ea ar fi trebuit să fie starul absolut al acestei producții. Soprana rusoaică este ceea ce francezii numesc „vraie bête de scène”, o artistă care farmecă publicul cu ușurință. Iar comedia îi vine bine, chiar dacă peste frumusețea ei uluitoare din Ruslan y Ludmila au trecut 17 de ani (!!). Vocea ei a fost mereu una întunecată, dar cu un registru acut foarte sonor și plin de posibilități. Azi însă, ceea ce Netrebko obișnuiește să creadă că ar fi vocea de soprană de coloratură (experimentul Anna Bolena rămâne totuși la acest nivel, să nu îndrăznim să privim spre Maria Callas, nici chiar către Edita Gruberova) e de fapt spinto. Această voce „mare” ar trebui s-o ascultăm cântând Tatiana, dar dacă tot vrem repertoriul italian, atunci Aida e ceea ce ar trebui să urmeze. Adina pare să aibe corsetul prea strâns pentru Anna. Și de ce nu? Poate Aida ar trebui să fie continuarea firească. Până nu va fi prea târziu și ar fi păcat ca, în loc de sclava egipteancă din cea mai celebră grand opera, să treacă anii și să ne trezim nostalgici ascultând-o în rolul marchizei de Birkenfeld…

English version is here:
https://despreopera.wordpress.com/english-versions/lelisir-damore-feat-ayda/