Giuseppe Verdi: LA TRAVIATA
18.10.2012, joi, la Opera Națională București
Dirijor: Vlad Conta, regia: Cristian Mihăilescu
Simona Neagu (Violetta Valéry), Lucian Corchiș (Alfredo Germont), Ionuț Pascu (Giorgio Germont) etc.

O întâmplare a făcut să ajung la acest spectacol, care nu era programat pe lista mea de activități imediate. Opera La traviata este mult prea cunoscută dar și mult prea complexă pentru a scrie o introducere aici. De la Maria Callas, Virginia Zeani, Monserrat Caballe, Cheryl Studer, Ileana Cotrubaș și până la Angela Gheorghiu, au fost numeroase soprane care ne-au emoționat și nu am amintit decât subiectiv cele câteva care mă fac pe mine să mă înfior.

Ușor de remarcat este faptul că sopranele din România au o afinitate pentru acest rol, în care nu rareori au cunoscut marele succes. Astfel încât, în ciuda dificultății rolului Violettei Valéry, opera este programată cu aplomb, aproape stagiune de stagiune la București.

Am scris 66% pentru că aceasta este proporția în care mi-a plăcut Traviata de la ONB. Actul I a fost ratat. În general de toată lumea, dar mai ales de Simona Neagu, ale cărei stridențe și dificultăți în a escalda terorile vocale ale primei părți au fost insuportabile. Sentimentul meu a fost de revoltă, mă gândeam că ar trebui acționată în instanță. Tehnica de soprană dramatică aplicată într-o partitură pentru soprană de coloratură, așa cum este începutul Traviatei, pur și simplu nu merge. Precedentul există, Renata Scotto în 1982 nu a convins nici atunci, nici acum, nu e o cale de urmat.

Dar tot Simona Neagu a fost foarte bună în al doilea act și aproape superbă în actul III, și-a dat sufletul pe scenă, emoțiile cu care a primit la sfârșit aplauzele fiind evidente. Parcă, pe măsură ce machiajul din brindisi începea să se estompeze, dispărând cu totul în Addio del passato, personajul și vocea sopranei au reușit să devină tot mai convingătoare.

Lucian Corchiș a cântat cu tupeu tineresc rolul lui Alfredo, aș zice chiar „murdar” în multe locuri, cu o dicție neglijentă și cu o frazare limitată, însă șarmul e acolo, în mod cert. Și calitățile vocale la fel, să vedem cum vor evolua, promisiunile sunt deja făcute.

Ca la carte, aproape impecabil în stil și tradiție, Ionuț Pascu a fost cel mai bun în rolul lui Germont tatăl. Doar producția, depășită și prețioasă conceptual, a mai diminuat din valoarea unei interpretări foarte frumoase.

Vlad Conta a dirijat bine o orchestră fără virtuți (preludiul actului III de-a dreptul anost), dar și fără gafe. Publicul mișcat a aplaudat frenetic la finalul unui spectacol de rutină de o bună calitate.