Acum 22 de ani, îmi aduc aminte așa de bine!, călătoream cu un tren de noapte, în care nu se putea dormi, mergând de la Iași la București ca să văd pe viu un spectacol de teatru cum nu se mai văzuse niciodată în România: Trilogia Antică. Andrei Șerban, revenit în România, într-o naivitate de o excepțională frumusețe ne arăta atunci tuturor ce înseamnă cu adevărat teatrul. Că nici Medea, nici Troienele și nici Elektra nu au nevoie neapărat de o traducere din greaca veche ca să le înțelegi mult mai profund decât citindu-le, fiind o muscă pe tavanul intrigilor din palatul regal, sau un martor neputincios al agoniei Troiei, sau chiar un adevărat spectator din amfiteatrul antic. Niciodată arta dramatică nu a fost mai palpabilă, mai materială, mai adevărată.

Iar acum, după atâția ani, mă simt la fel, făcând drumul invers, de la București la Iași, însoțit de CD-urile amintite mai devreme, ca să văd din nou o creație a lui Andrei Șerban. Contextul e aproape ideal: Teatrul Național din Iași, acolo unde se cântă și o parte din spectacolele Operei Naționale, abia a fost renovat, un bun prilej de a redescoperi splendoarea acestei clădiri, iar producția lui Șerban a făcut o impresie foarte bună la Paris cu ceva ani în urmă, imaginile de pe DVD-ul de la Palais Garnier mă fac să anticipez cu ochii minții ce va urma peste numai câteva ore. Premiera a fost deja ieri, n-am citit cronicile (în caz că s-ar fi scris vreuna), pentru mine premiera va fi azi, la al doilea spectacol. Și peste o lună, minunea se va întâmpla, Troienele, poate cea mai spectaculoasă parte din Trilogie, va fi din nou în România, aici, la Iași, oare câți studenți bucureșteni vor veni s-o vadă?

***

Am fost! Am văzut! Și parcă nu-mi vine să cred că s-a terminat!

În primul rând, Teatrul Național din Iași, după 8 ani de restaurări, 8 ani nesfârșiți, arată de parcă ar fi așteptat în acest timp chiar muzica barocă a lui Rameau.

Impecabil este cuvântul cheie al acestei reinventări. Nu există nici cea mai mică urmă a vreunei imprecizii, a vreunei delăsări, totul este pus la punct până la ultimul amănunt, astfel încât parcă ar fi din altă civilizație, din altă cultură europeană. Și când te gândești că a durat mai puțin construcția lui (doar doi ani: 1894-1896) decât restaurarea…

Les Indes Galantes a fost compusă în 1735, iar în 1736, la o revizie, a fost adăugat ultimul act. Denumirea de operă-balet diferă întrucâtva de cea de operă așa cum o cunoaștem noi astăzi, actele, denumite intrări, aveau subiecte și personaje diferite, singurul lucru comun fiind mesajul, ideea. Între intrări existau mai mereu momente de balet. Rameau a compus opera după ce a asistat la vizita unor amerindieni la curtea regelui Ludovic XV și a ales ca exprimare muzicală un drum străbătut deja cu aproape 40 de ani în urmă de André Campra, cu opera-balet L’Europe Galante. Campra își plasa acțiunea celor 4 intrări, toate niște povești de dragoste, în Franța, Spania, Italia și Turcia, aceleași țări pe care le regăsim în catalogul lui Leporello un secol mai târziu, într-o cu totul altfel de dragoste și într-o cu totul altfel de muzică. Rameau în schimb și-a ales ca destinații libretist-muzicale Turcia, Persia, Peru și America de Nord. Cine a avut curiozitatea să asculte Indiile galante a putut constata că subiectul primei intrări, denumită Turcul generos, (care în această seară a schimbat locul în program cu intrarea a doua, Incașii din Peru) nu este altceva decât povestea Răpirii din Serai a lui Mozart. Dacă diferența dintre durata unui act de operă-balet și cea a unui singspiel este de la 30 de minute la două ore, în schimb între muzica lui Rameau și cea a lui Mozart este mai mult de un secol de evoluție, este o eră, este o lume. O lume pe care astăzi o înțelegem tot mai puțin. Pentru că a redescoperi muzica barocă a secolului XVIII din Franța este una, iar a te identifica emoțional cu ea este cu totul altceva. Este imposibil. Ceea ce acum 300 de ani era o mare noutate astăzi este doar o istorie pe care nu o înțelegem. Forțând o comparație, este ca și cum am privi la primele fotografii alb-negru reprezentând niște peisaje montane banale. Ceea ce acum 100 de ani era o mare noutate astăzi ne provoacă cel mult un zâmbet ironic și ușor nostalgic.

Ori tocmai aceasta este esența producției lui Andrei Șerban. Cu un efort de imaginație, am putea descrie ceea ce înfiora de plăcere publicul contemporan lui Rameau: un decor minimal, dominat de o pânză pictată plină de efecte trompe l’oeil, soliști și balerini îmbrăcați în hainte grele și complicate, fandosind discret mișcările unor menuete. Doar un istoric ar mai putea vibra la o asemnea imagine. Publicul actual – în nici un caz. Alegoriile despre zeițele care revarsă îndemnuri spre dragoste sau război, așa cum sunt personajele Prologului, poate că înfierbântau perucile pudrate ale aristocrației franceze din epoca ilumismului, azi însă, perucile nu mai există și pentru ca un meloman obișnuit să suspine epuizat la capătul unei arii veriste trebuie mult mai mult decât o reconstituire a barocului. În cazul lui Andrei Șerban, artificiul de succes este intruziunea. Corurile cântă printre spectatori, eroii din operă coboară de pe scenă pentru a urca în lojele teatrului, la balcon, pe culoare, astfel încât să-i poți atinge, să fii parte din spectacol alături de ei.

Dar mai mult și, poate, mai presus de toate aceste rezolvări regizorale, ceea ce transmite producția de la Paris, din 1999 (nu 2003, așa cum s-a scris greșit, în mod repetat, în șirul interminabil al avancronicilor din presă) este o subtilă tandrețe. Zâmbetul ironic este alăturat autenticității. Costumele de epocă dansează balet modern pe muzică barocă. Iar muzica se relevă deodată ca fiind una dansantă, așa cum observa chiar William Christie în documentarul care însoțește DVD-ul spectacolului de la Paris. Așa se pot explica toate momentele acestui fabulos spectacol. Prin tandrețe și prin ironia înțelegătoare. Dar trebuie văzut în primul rând, comentariul este insuficient. Trebuie văzut minaretul umblător, trebuie văzută corabia din vârful perucii, trebuie văzute caricaturile turcilor, valurile elicoidale ale furtunii (care m-au făcut să le compar cu pânza lui Lepage de sâmbăta trecută, a Furtunii de la Met), minimalismul à la Peter Brook al bețelor din Prolog și din ultima intrare, caricatura travestiului, comedia umană a baletului de la sfârșitul Prologului, sarafanul de fetiță cuminte al lui Emilie, balerinul din ghiveciul de flori și adevăratul concert pop dat de Zima în ultima parte. Toate acestea trebuie văzute, lăsându-te sedus ca în copilărie de lista de atracții ale bâlciului care tocmai și-a întins tabăra pe strada ta, ca să poți înțelege, ca să te poți bucura, până la urmă, tot ca un copil.

Producția de la Iași este reluarea în proporție de 90% a celei de la Palais Garnier, de acum 13 ani. Dacă Intrarea florilor a fost prezentată doar ca fragmente, spre deosebire de Paris, iar prima și a doua intrare au fost inversate, în schimb, am avut surpriza să constat că a fost reluată coregrafia excepțională semnată de Blanca Li în spectacolele din 1999/2003. Eram înfrigurat de gândul că ar fi putut fi schimbată la Iași și am răsuflat ușurat când am realizat că voi asista „pe viu” la aceleași secvențe de dans de la Paris. Ideea de a folosi elemente de balet modern într-o operă barocă a funcționat ca o minune în conceptul lui Andrei Șerban. Intermezzo-urile dintre intrări au fost cele mai amuzante scene de dans pe care le-am văzut vreodată și m-am surprins în timp ce mergeam spre hotel cum îmi venea să dansez plesnind din degete exact ca marinarii care-i duc înapoi acasă pe Emilie și Valère…

Comentariile muzicale sunt de prisos. Chiar dacă aș putea remarca un solist sau altul, n-o voi face, pentru simplul motiv că în seara aceasta muzica s-a întors la origini, înainte de orice star system. De la orchestră și până la ultima voce din cor, totul a fost perfect.

Important este că niște români melomani au văzut pe viu o producție de operă apreciată în Occident. Au văzut-o acasă la ei, la un preț infim. Apoi e o operă rară, înainte de a fi frumoasă. Din 1952 și până în 2012 cred că au existat vreo 4-5 producții ale Indiilor galante în toată lumea. Mai mult, e o clipă doar, cu care nu se știe dacă ne vom mai reîntâlni vreodată. Toate acestea sunt argumente pentru un mare entuziasm, indiferent de ce tip. Sper că ați fost la spectacol. Sunt convins că, indiferent câte defecte ar fi avut, n-o să-l uitați, niciodată.

Aceasta este feeria copilărească a lui Andrei Șerban. Aceasta este galanteria României după 20 de ani: revenirea lui cu (abia) a doua producție de operă la noi. Ce mult îmi doresc ca România să rămână la fel de galantă în continuare…

Pe lângă impresia puternică pe care am încercat s-o păstrez în mine încă puțin scriind acest articol, mă simt dator să completez și cu câteva observații despre cum s-a cântat în seara în care am asistat la această reprezentație. Desigur, toată lumea a reușit foarte, foarte bine în ceea ce și-a propus.

În primul rând, am remarcat prestația Orchestrei Operei Naționale Iași conduse de Gabriel Bebeșelea. Sigur, nu avea cum să sune la fel de crispy precum o veritabilă orchestră barocă, precum Les Arts Florissants sau Orkest van de Achttiende Eeuw, sunetul a fost mai „moale”, specific unei falange clasice, dar oglindind de minune spiritul operei lui Rameau, ba mai mult, corectitudinea a fost înaripată de un veritabil entuziasm general pe care și publicul l-a împărtășit. Mi-a mai plăcut Cristina Grigoraș în rolul zeiței Hebe, o voce delicată dar plăcută și care s-a descurcat foarte bine în registrul acut al rolului. Apoi, clar Rodica Vica, foarte sigură pe ea și pe bună dreptate și Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată – o Zima irezistibilă, cu o coregrafie impecabilă alăturată unei interpretări fără nici o slăbiciune. Același entuziasm contaminant l-au împărtășit și Jean-Kristof Bouton și Daniel Mateianu, ambii părând (mai ales primul) foarte în elementul lor. Repet însă, minusuri n-am văzut, poate și din cauză că muzica poate nu punea dificultăți extreme soliștilor.

In somma, spectacolul de la Iași nu a fost mai prejos de cel original de la Paris, care a beneficiat de-a lungul timpului de voci foarte consacrate (Danielle de Niese, Patricia Petibon, Natalie Dessay) sau de un dirijor expert în (dar și limitat la) muzica barocă.