Iată o selecție a cronicilor de care a avut parte acestă producție a lui Andrei Șerban, la Palais Garnier. Titlul articolului justifică astfel parafrazarea (cu reverența plină de admirație și umilință) titlului unui ciclu de emisiuni radio care mie unuia mi-au înseninat viața acum mulți ani, Teze și antiteze la Paris, celebra cronică a artelor semnată Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă. Cu explicația necesară că am ales cuvântul „picant” mai mult pentru latura sa „înțepătoare” decât pentru cea gastronomică. Pentru că aceste cronici sunt diverse, unor cronicari le-a plăcut foarte mult producția, altora deloc. La fel și publicul a fost împărțit în opinii. Cu siguranță însă, nimeni n-a rămas indiferent, iar detractorii de la început au mai înmuiat tonul pe parcurs, un semn clar al acceptării unei idei regizorale de anvergură.

După ce Indiile au intrat în uitare după un ultim spectacol în 1773, abia în 1952, tot la Palais Garnier au fost resuscitate de o producție a regizorului Maurice Lehmann care a rezistat până în 1961, această punere în scenă fiind practic unica referință pentru mulți ani.

Producția semnată de Andrei Șerban a fost inugurată în 1999, într-un efort pe undeva naționalist de a reînvia, ca parte a curentului general pro preclasic compozitorii naționali francezi. Trei opere de Rameau au fost puse în scenă atunci, Les Boréades, Les Indes galantes și Les paladins (aceasta din urmă la Théâtre du Châtelet), regia fiecăreia dintre ele fiind încredințată unui mare regizor. În 2003, producția este reluată cu un succes încă și mai mare decât la premieră, lumea se mai obișnuise și cu muzica și cu punerea în scenă și în timpul acelor seri s-a filmat conținutul unui DVD lansat în 2005.

Dacă opiniile despre producție contrastează prin două poziții clare, entuziasmate sau de-a dreptul respingătoare, în schimb analizele prin care se ajunge la cele două concluzii sunt foarte asemănătoare, ceea ce diferă cu adevărat este perspectiva asupra muzicii compuse de Rameau. Pe de o parte, există o opinie, pe care o împărtășesc și eu, că Indiile galante are o muzică foarte frumoasă, luminoasă, dansantă chiar, dar totuși lipsită de profunzimea unui Stabat Mater a lui Pergolesi, compusă cu 10 ani mai devreme (1726) sau de geniul celor ale lui Mozart de care-l desparte nici măcar o jumătate de secol. De aici, ideea că o punere în scenă dinamică, în afara reguilor, ar face ca spectacolul să aibe ritm și să nu plictisească audiența. Dimpotrivă, cei care apreciază că Rameau posedă o subtilitate care scapă profanilor, că muzica lui ascunde în realitate idei și psihologii de mare valoare, vor considera o astfel de producție drept un fiasco.

Vă invit așadar să citiți traducerea articolelor criticilor din presa muzicală de la Paris, toate un model de discurs critic, din care nu contenesc nici eu să învăț. Am eliminat din text, atât cât s-a putut, pasajele despre performanța interpretativă a soliștilor de operă din Franța, care, în cazul spectacolului de la Iași, nu prezintă relevanță. Cu toate acestea, invit cu înflăcărare pe oricine a fost la Teatrul Național din Iași în zilele Indiilor să facă rost de DVD-ul de la Paris, amintirile unor nopți de toamă superbe se vor păstra astfel, fie și prin această formă de surogat, pentru mai multă vreme. Așadar, bucurați-vă de o beție de cuvinte! Nu înainte de a vă spune că toate articolele au fost traduse după versiunile în limba franceză de pe site-ul http://operabaroque.fr.

Opéra Garnier – 17, 18, 19, 20, 23, 24, 25, 27, 28, 29 septembrie, 1er, 2, 4, 5 octombrie 1999 – Choeur et Orchestre des Arts Florissants – dirijor William Christie – regie Andrei Serban – decoruri, costume Marina Draghici – lumini Robert Wierzel – coregrafie Blanca Li – cu
(1) Natalie Dessay (Hébé, Fatime, Zima), Heidy Grant Murphy (Emilie, Zaïre), Malin Hartelius (Phani), Gaëlle Méchaly (Amour), Nathan Berg (Osman, Ali), Yann Beuron (Valère, Damon), Laurent Naouri (Huascar, Alvar), Nicolas Cavallier (Bellone), Iain Paton (Carlo), Paul Agnew (Tacmas), Nicolas Rivenq (Adario),
(2) Malin Hartelius (Hébé, Phani, Fatime), Heidy Grant Murphy (Emilie, Zaïre), Natalie Dessay (Zima), Gaëlle Méchaly (Amour), Nathan Berg (Osman, Ali), Yann Beuron (Valère, Damon), Laurent Naouri (Huascar, Alvar), Nicolas Cavallier (Bellone), Iain Paton (Carlo), Paul Agnew (Tacmas), Nicolas Rivenq (Adario)

Opéra International – noiembrie 1999

Cu Indiile galante, Rameau a creat un obiect a cărui identificare este delicată: o operă de mare spectacol (o operă-balet într-un Prolog și patru „intrări” și nu „acte”, cu personaje numeroase, coruri puternice, mijloace scenice ample, dansuri omniprezente), pur decorativă (nici cea mai mică urmă de intrigă) și care exprimă gândirea estetică a compozitorului cartezian (amestecând Cogito cu Teoria Pasiunilor). Andrei Șerban a remarcat aceste lucruri și a jucat cu primul termen de mai sus: producția sa este un mare spectacol  și necesită prezența a aproape o sută de „actori” – cântăreți soliști, coriști, dansatori și mimi – pe scenă; el a interpretat în felul său al doilea termen și l-a ignorat complet pe al treilea. Dacă Șerban reușește cu ușurință să miște mulțimile care populează scena, el nu reușește să mențină atenția vizuală. El a ales să-și așeze munca pe locuri comune – reale sau presupus adevărate – ale vocabularului estetic pe care-l propune libretul, sau care ține de ceea ce este deseori calificat drept univers „baroc”. Din păcate, nu le tratează decât în registrul jocului și al ironiei, plecând de la afectarea sinceră și exprimată direct de unele personaje. Și dacă Șerban posedă un spirit glumeț imaginativ generos, însă dornic de a aduce pe scenă universurile vizuale și simbolice cele mai bălțate, sistemul său se epuizează repede, fie din lipsa sentimentelor profunde, fie din lipsa însăși a ideii – chiar paradoxale – asupra Frumosului, și de asemenea pentru că regia sa în ceea ce privește actorii strălucește prin absență totală, lăsând deseori soliștii naufragiați pe scenă, cum s-a întâmplat în a treia intrare. Pentru că, mai ales pornind de la această a treia intrare, din tot comicul nu mai rămân decât câteva gaguri greoaie și căzute în platitudine – până la caricaturizarea dansului imbecil al indienilor din Les Sauvages -, iar Rameau ar fi sfârșit aproape prin a merita criticile celor care-l intimidau și găseau că această operă este bună numai pentru Les Folies-Bergère. Iubitorii de Rameau vor continua să afirme că Les Indes galantes este un manifest radical ce enunță și demonstrează o Teorie a Plăcerii și a Frumosului.

Din fericire, realizarea muzicală oferă multe satisfacții. […] Laurent Nauori realizează, în mod special, un Huascar convingător: el reușește, în ciuda lui Șerban, să exprime sentimentele ceva mai complexe ale rolului. […]

Concerto.net – 17 septembrie 1999

Sigur, cei mai exigenți vor judeca faptul că după Rameau cel juvenil, impertinent, rațional și subtil susținut de Minkowski și Pelly acum câteva luni pe aceeași scenă, cel al lui Christie și Șerban ar părea mai convențional. Semn revelator: domeniul de aplicare al gestului coregrafic. Cel al Laurei Scozzi, în Platée, strălucea de originalitate, de erotism și de îndrăzneală; Blanca Li, în Les Indes galantes, aderă la extrema eleganța rar locuită de vreo necesitate interioară, cu excepția cutremurului din intrarea Incașilor și a câtorva momente din intrarea Florilor. A acuza latura patchwork a operei ar însemna să o calomniem: structura Indiilor galante este una dintre cele mai coerente posibil, sintetizând de la o intrare la alta, cu un amestec surprinzător de sinceritate și de ironie, patru limbaje cardinale ale secolului al XVIII-lea francez: melodrama sentimentală, tragedia, comedia feerică și idila pastorală. Pe bună dreptate, Șerban insistă asupra efectelor simetriei dramatice care asigură continuitatea între toate tablourile. El eșuează doar în a degaja specificitatea stilistică a primelor două intrări, după un Prolog mai preocupat de actualizarea albumului cu imagini moștenit de la Maurice Lehmann (căruia îi face savuros cu ochiul uneori) decât de punerea în perspectivă a codurilor operei-balet la îndemâna spectatorului contemporan. Dar producția Marinei Drăghici este răvășitoare și umorul de bună calitate captează atenția de la un capăt la altul al spectacolului. […] Drama este clar încorsetată (Les Incas – din nou), dar surâsul – irezistibil (Les Sauvages – mereu).[…]

[…] Fără a transcende limitele sale inițiale – grația extremă nereușind să scape întotdeauna de amabilitate – producția a părut evident mai rodată la capătul acestei serii de reprezentații. Jocul de scenă este mai viu, mai investit (oare Șerban a mai reptat cu trupa sa?). La căderea cortinei, „Bill” (n.n. William Christie) la braț cu Natalie Dessay antrenează toată trupa într-un Dans al Sălbaticilor îndrăcit. Asta nu-i scuză lipsa de pasiune și de nebunie, dar încheie pe aceeași linie acest spectacol teribil de simpatic.

Opéra Garnier – 15, 16, 18, 19, 21, 22, 23, 24, 26, 27 septembrie 2000 – Orchestre et Chœurs des Arts Florissants – dirijor William Christie, regie Andrei Serban, decoruri și costume Marina Draghici, lumini Robert Wierzel, coregrafie Blanca Li – cu : Prolog – Annick Massis (Hébé), Christophe Fel (Bellone), Gaëlle Méchaly (L’Amour) – Prima intrare – Nicolas Cavallier (Osman), Anna-Maria Panzarella (Emilie), Paul Agnew (Valère) – A doua intrare – Nathan Berg (Huascar), Patricia Petibon (Phani), Iain Paton (Don Carlos) – A treia intrare – Paul Agnew (Tacmas), Nathan Berg (Ali), Anna-Maria Panzarella (Zaïre), Annick Massis (Fatime) – A patra intrare – Nicolas Rivenq (Adario), Iain Paton (Damon), Nicolas Cavallier (Don Alvar), Patricia Petibon (Zima)

Opéra International – noiembrie 2000

De la premiera sa de anul trecut, aspectul scenic al acestei producții nu ne-a schimbat părerea. În ciuda faptului că gustăm prea puțin estetica lui Andrei Șerban, această reluare oferă o față net mai plăcută. Precedenta acumulare sistematică a unor locuri comune, împrumutate imageriei baroce, precum și a pleonasmelor vizuale, rezultate din cuvintele libretului lui Fuzelier, obosea, dacă nu chiar irita. Astăzi, ceea ce era recepționat drept un amestec plictisitor și gratuit de evenimente evocă o sărbătoare ritmată, căreia îi observăm diferitele niveluri de sensuri. Modificările aduse de Șerban, și pare-se că și de Blanca Li, constau într-o distanțare, într-o netezire în raport cu acele sisteme prea rigid aplicate. Decurgând o mai mare flexibilitate, o energie calmă, un fel de spirit aiurit. Un număr anume de decoruri și de costume au fost de asemenea refăcute; de data aceasta totuși, spectatorul nu se mai gândește nici o secundă la mijloace impozante, din toate punctele de vedere, de care ar avea nevoie o asemenea producție. Altfel, Blanca Li pare să se fi bucurat de o mult mai mare libertate de acțiune pentru coregrafia sa, aptitudinea ei de a trece de la dansurile imitative (și tradițional atașate coregrafiei baroce) la mișcări și forme totalmente contemporane este demnă de elogii. Rămâne un ușor regret: regia relaxată cu care Andrei Șerban își coordonează actorii nu îi împiedică deloc pe cei buni să înflorească (Paul Agnew, Patricia Petibon, Nicolas Rivenq sau Nicolas Cavallier), dar îi abandonează pe alții (în special Lain Paton). […]

Altamusica : „Indiile fără condimente” – 18 septembrie 2000

Creată în sezonul precedent la Opera Garnier, Les Indes Galantes de Rameau în producția lui Andrei Șerban se bucură de o invenție aproape constantă pe scenă, care contrastează violent cu lipsa de angajament a lui William Christie în fosă. Un eșec pe care frumoasa distribuție vocală nu îl compensează suficient.

Opera-balet a fost la un moment dat un gen foarte în vogă în Franța, unde a văzut lumina zilei la sfârșitul secolului al XVII-lea, la instigările lui Lully. Particularitatea sa este de a se baza pe o temă și nu pe o intrigă, ceea ce dă curs liber imaginației și creativității compozitorului și a libretistului. Opera-balet este deci un tip de operă cu geometrie variabilă, un spectacol complet unde totul este permis pentru a distra publicul: este și cazul Indiilor galante – a cărei temă este aceea a „Moravurilor amoroase la sălbatici”. Astăzi, dificultatea este de a compensa absența unui solid argument dramatic printr-un spectacol capabil să țină pe loc spectatorul de la un capăt la altul. În ciuda unei mise en scène mai degrabă reușite a lui Andrei Șerban – colorată, dinamică, ce amestecă artele circului și ale dansului contemporan cu intervenția percuției pe scenă – Indiile galante nu reușesc să-și atingă obiectivul inițial: acela de a distra. Platitudinea letargică a orchestrei „Les Arts Florissants” a lui William Christie împiedică orice fuziune între acțiunea scenică și muzică. […]

Deloc flamboyante aceste Indii, deci. În afară de final: orchestra se trezește subit livrând un „dans al sălbaticilor” dezlănțuit. Buchet final: la bis, Christie se urcă pe scenă și schițează câțiva pași de dans alături de toată trupa. Ne-ar fi plăcut să se descheie la nasturi câteva ore mai devreme…

ConcertoNet – 13 septembrie 2003

Pentru această a doua reluare, producția Indiilor galante în punerea în scenă a lui Andrei Șerban și sub direcția lui William Christie e necesar mereu același entuziasm din partea publicului. Cele trei ore și jumătate ale spectacolului trec foarte repede, atât de inventivă este regia, luminoasă și plină de mici detalii dificil de apreciat într-o singură reprezentație. În paralel, Les Arts Florissants și cântăreții susțin acest proiect ambițios fără să își scadă meritele, ci chiar cu mare clasă. Această mise en scène,  ca majoritatea celor ale lui Andrei Șerban, fie la teatru, fie la operă, este foarte colorată. Pentru episodul Turcului generos, el plasează evident acțiunea pe un fel de plajă și Emilie apare culcată pe o cochilie albastră. În fundul scenei, niște spirale de un albastru deschis se învârt astfel încât să evoce marea și valurile agitate, valuri în care se zbenguie sirene și alți pești. Iluzia ar fi completă dacă Andrei Șerban n-ar fi decis, la finalul episodului, să dezvăluie toată mașinăria utilizată, destrămând un pic visul. Pentru Incașii din Peru, culorile roșu și portocaliu sunt privilegiate în fața decorului și a luminilor, conferind astfel o atmosferă destul de ireală și sacră. Pentru falsa explozie a vulcanului sunt folosiți un fel de bureți. A treia intrare este, cu siguranță, cea mai reușită din punct de vedere scenic. A doua parte este compusă esențialmente din scene de balet și Blanca Li nu ezită să-și îmbrace dansatorii cu frunze sau cu flori și să-i plaseze în ghivece de unde aceștia ies pentru a executa figuri coregrafice. În fine, pentru  Sălbatici, cântăreții și coriștii sunt acoperiți de pene și de veșminte lungi, în timp ce acei doi îndrăgostiți occidentali ai Zimei sunt dublați de excentricitate prin toaletele lor. Numeroase idei interesante jalonează această producție: pentru a anunța titlurile intrărilor, regizorul creează o nouă formă de subtitrare încredințând unor personaje un carton în formă de nor pe care este inscripționat titlul. O anume coerență se instalează în măsura în care accesoriile Prologului sunt aproape toate niște perne în formă de nor. Andrei Șerban încearcă să facă din Indiile Galante o ilustrație vastă a diverselor forme pe care le îmbracă iubirea și, în mod particular, scoate în relief rolul lui Hébé, un fel de ghid care urmărește buna desfășurare a poveștilor amoroase. În timpul uverturii, în mijlocul scenei se depliază un panou, un fel de uolumen, și multe elemente de decor utilizate de-a lungul reprezentației traversează scena (corabia Turcului, focul Sălbaticilor…). La sfârșitul operei, același panou se pliază, dând unitate întregii opere. Un loc foarte mare este lăsat, în această operă, baletului, iar Blanca Li exploatează la maximum resursele dansului. Chiar dacă figurile coregrafice în care ideile ilustrate te fac să te gândești de o manieră foarte precisă la baletul din Platée, din producția lui Laurent Pelly, ea utilizează de minune ”pauzele” muzicale pentru a crea mici istorii: pentru aceasta, utilizează cinci cupluri de dansatori care, pe rând, simulează dragostea, buna înțelegere, apoi disputa, adulterul, gelozia…[…]

La momentul aplauzelor finale, artiștii reiau în cor faimosul dans al Sălbaticilor, conduși de un William Christie dezlănțuit, care nu ezită să se joace el însuși de-a indienii și să se plieze exigențelor punerii în scenă. Acest mic joc reușește, pe bună dreptate, să declanșeze delirul publicului.

Opéra Garnier – 13, 15, 17, 18, 20, 21, 22, 24, 25, 27 septembrie 2003 – Les Arts Florissants – dirijor William Christie – regie Andrei Serban, Niky Wolcz – decoruri, costume Marina Draghici – lumini Robert Wierzel – coregrafie Blanca Li – cu Prolog – Danielle de Niese (Hébé), João Fernandes (Bellone), Valérie Gabail (L’Amour), Prima intrare – Le Turc généreux – Nicolas Cavallier (Osman), Anna Maria Panzarella (Emilie), Paul Agnew (Valère) – A doua intrare – Les Incas du Pérou – Nathan Berg (Huascar), Jaël Azzaretti (Phani), François Piolino (Don Carlos), A treia intrare- Les Fleurs, Fête persane – Richard Croft (Tacmas), Nathan Berg (Ali), Gaëlle Le Roi (Zaïre), Malin Hartelius (Fatime), A patra intrare – Les Sauvages – Nicolas Rivenq (Adario), Christoph Strehl (Damon), Christophe Fel (Don Alvar), Patricia Petibon (Zima)

Altamusica: „Condimente din Indii” – 13 septembrie 2003

Opera-balet este prin excelență arta marelui spectacol al secolului XVIII: din cooperarea perfectă dintre regizorul Andrei Șerban, coregrafa Blanca Li, creatoarea decorurilor și costumelor Marina Drăghici s-a născut o feerie jubiliară plebiscitată larg de un public entuziast. Dansul se integrează aici în mod ideal cu opera, evitând capcanele reconstituirii laborioase a autenticității, dar și pe cea a modernității în afara subiectului, cum a putut fi cazul coregrafiei stranii a Boreadelor: rafinament, umor și à-propos  sunt cuvintele cheie – baletul florilor din Sărbătoarea Persană va rămâne astfel un moment de antologie. […]

 

LES INDES GALANTES
COMPOZITOR: Jean-Philippe RAMEAU/ LIBRETIST: Louis Fuzelier
ORCHESTRĂ: Les Arts Florissants/ DIRIJOR: William Christie
REGIE: Andrei Șerban/ DECOR / COSTUME: Marina Drăghici/ LUMINI: Robert Wierzel
Hébé: Danielle de Niese/ Bellone: João Fernandes/ Amour: Valérie Gabail/ Osman: Nicolas Cavallier/ Emilie: Anna Maria Panzarella/ Valère: Paul Agnew/ Huascar: Nathan Berg/ Phani: Jaël Azzaretti/ Don Carlos: François Piolino/ Tacmas: Richard Croft/ Ali: Nathan Berg/ Zaïre: Gaëlle Le Roi/ Fatime: Malin Hartelius/ Adario: Nicolas Rivenq/ Damon: Christoph Strehl/ Don Alvar: Christophe Fel/ Zima: Patricia Petibon
DATA ÎNREGISTRĂRII: septembrie 2003/ LOCUL ÎNREGISTRĂRII : Opéra Garnier/ EDITOR: Opus Arte/ DISTRIBUȚIE: Codaex/ DATA PRODUCȚIEI: 25 august 2005/ NUMĂR DE DISCURI: 2 (cu un bonus „Chanter Rameau”)/ FORMAT: 6:9 – Sunet DTS Surround / LPCM Stereo/ DISPONIBILITATE: Toate zonele/ SUBTITRARE ÎN FRANCEZĂ: da.

Classica – noiembrie 2005 – nota 8 / 10

Rameau, mare privilegiat al erei Gall la Opera din Paris, actul II: iată de acum înainte, pe video, Les Indes Galantes, care urmează DVD-ului cu opera Les Boréades a lui Carsen. Apaludăm fără rezerve această adăugare la patrimoniu, pe care numai Parisul o poate oferi astăzi într-un mod atât de specific. […]

Ei (n.n. artiștii) au fost, în plus, investiți formidabil într-o producție scenică despre care se poate spune că, deși a divizat amatorii între clasici și moderni, nu înseamnă că nu a trecut foarte bine către ecran prin modernitatea nudă a decorurilor și a efectelor mașinilor, departe de barocul încărcat à la Pizzi sau împănat, ca la Alfredo Arias. Sigur, subtilitatea, echilibrul, sensul însuși al situațiilor sunt aici de o altă factură decât respectul, cum e cazul baletului semnat de Blanca Li, cu ritmuri foarte puțin clasice. Dar concepția lui Andrei Șerban este ludică înainte de toate, jonglând bine cu o operă care, altfel, se voia universalistă și didactică la timpul ei. E puțin plictisitoare, având în vedere durata operei, prin lipsa de profunzime, dar perfect în acord cu spiritul epocii noastre. Oare va îmbătrâni frumos? Nu se știe. Atunci să profităm repede. Semnalăm și materialul ajutător al unui bonus de 50 de minute, Chanter Rameau, cu interviuri ale lui Christie, Petibon, Rivenq, Agnew, Li și Șerban.

Classics Today France

Această somptuoasă reluare a spectacolului pus în scenă de Andrei Șerban și coregrafiat de Blanca Li pentru L’Opéra de Paris nu pune, de fapt, decât o singură întrebare: până unde se poate merge când vine vorba despre delirul și inventivitatea scenică și vizuală înainte de a cădea în clișeul too much? După obiceiul său, Șerban nu se zgârcește de la nici un simbol, de la nici o imagine puternică, de la nici un gag. De toleranța față de un spectacol un pic nebun va depinde aprecierea fiecăruia.

Acestea fiind spuse, ar putea urma fie o foarte lungă analiză, fie câteva idei simple și evidente pe care să le dezvoltăm pe subiectul acestui spectacol. Să alegem calea scurtă. E vorba despre o seară de operă rară și prețioasă, vizual somptuoasă, foarte amuzantă, în ciuda kitsch-ului deseori forțat. […] Cât despre balet, acesta este, alături de cel din Platée, printre cele mai reușite dintre reprezentațiile ramiste ale ultimilor ani, mult mai bun decât cel al lui Edouard Lock din Les Boréades. […]

Pe scurt, echipa scenică și muzicală impun împreună un ritm și un spirit adecvat acestei imense capodopere care ar trebui să fie cunoscută fără întârziere prin intermediul unui DVD, eliberând o mare bucurie, pentru că ansamblul este filmat la perfecțiune, cu o definiție ideală, o compresie a imaginii și lumini perfecte. Un bonus foarte interesant (cu interviuri ale protagoniștilor) vine să încoroneze întregul. Ce mai e de spus în plus?

Télérama – apreciere ffff

A doua operă lirică a lui Rameau, Les Indes Galantes celebrează triumful dragostei asupra geloziei, de la Atlantic până în Urali, de la Incașii din Peru până la Persanii din Sărbătoarea florilor. Această operă-balet rezervă un loc de onoare dansului, iar William Christie, magistral dirijor al orchestrei Les Arts Florissants, are toate motivele să afirme că Rameau, înaintea lui Ceaikovsky și Stravinsky, este primul compozitor de muzică de balet.

Inaugurată în 1999, producția de la Opera Garnier a fost răsfățată cu o reluare în 2003, înregistrată pentru acest DVD. Coregrafia împrăștiată și legată în același timp semnată de Blanca Li a câștigat definitiv de partea ei pariul cu umorul decalat, de o insolență plină de virtuozitate.[…] Nu ratați, mai ales, după salutul publicului, rondo-ul Sălbaticilor bisat de întregul platou, euforic și hilar. Costumată într-o squaw-majoretă nebună, percuționista Marie-Ange Petit își conduce lumea bătând tamburul. O bucurie atât de comunicativă, o sărbătoare a inteligenței atât de veselă sunt lucruri rare pe o scenă de operă.

ConcertoNet

Iată, în sfârșit, DVD-ul unei dintre cele mai reușite producții ale erei Gall, Les Indes Galantes de Jean-Phillippe Rameau! Punerea în scenă, colorată, acidulată, ironică a lui Andrei Șerban este magnifică, iar coregrafia lui Blanca Li ilustrează cu multă imaginație numeroasele scene de balet ale operei. […] Aplaudăm în mod egal documentarul de 50 de minute, constituit în principal din interviuri cu Christie și Șerban, care prezintă opera în profunzime. Un DVD remarcabil!

Diapason – octombrie 2005 – nota 3 / 5

Viața e nedreaptă. Harmonia Mundi n-a publicat decât coloana sonoră a Indiilor împănate de către Arias la Aix-en-Provence acum 15 ani, dar tocmai producția din 1999 de la Palais Garnier e cea care are onoarea unui DVD –  mai exact reluarea din 2003, per total superioară, în ciuda înlocuirii lui Natalie Dessay. Cu ochii închiși apreciem foarte mult luxul acestei distribuții – un singur solist are rol dublu din cele 17 personaje. Deschizând galeria acestora, suferim un prim plan pe caracterele majuscule ale acestor Dindes gavantes (n.n. joc de cuvinte intraductibil: expresia rimează cu Les Indes Galantes dar înseamnă Curcani Umpluți ) (dixit Eric Dahan). Vastul „Imperiu al mărilor” al lui Emilie nu are mai mult impact decât „Fluturele nestatornic” al lui Fatime: Andrei Șerban dezamorsează fiecare situație dramatică, desconsideră personajele, mergând pe de-alăturea de acest genial „rezumat al artei lirice în patru lecții”. Peste tot aceeași naivitate nătăfleață a decorurilor și a accesoriilor (cercuri, baloane, măști, drag queen, culori primare…), izmeneli, iar în chip de balet – gimnastică ritmică. Hugues Gall ar fi vrut un remake al faimoaselor Indii în maniera music-hall a lui Maurice Lehmann (Garnier, 1952), dar a obținut unul dintre cele mai proaste spectacole din timpul mandatului său – alături de un Otello al aceluiași Șerban. Cu toatea acestea, DVD-ul rămâne prețios pentru coloana sonoră, care se pune în topul unei discografii modeste și justifică nota acordată (una medie). Și reporniți televizorul pentru ultimele 10 minute: Petibon este aproape genială în felul ei la sfârșitul scenei Sălbaticilor, iar William Christie nu dansează rău deloc!

Le Monde de la Musique – septembrie 2005 – nota 3 / 5

A pune în scenă „intrările de balet” succesive care compun Les Indes Galantes nu este o afacere simplă. Din 1952 până în 1961, celebra producție a lui Maurice Lehmann a transportat les Folies Bergère pe scena operei din Paris, în sunetul unei partituri remaniate de  Paul Dukas și Henri Büsser. La Festivalul de la Aix-en-Provence din 1990, Alfredo Arias ne-a dus la circ, cu jongleuri și nasuri de clown. […]

La Palais Garnier din 1999 până în 2003 (reluarea din 2003 este cea care a fost filmată), Andrei Șerban a optat pentru un exotism decalat, de maineră Tintin et les Picaros (n.n. din păcate n-a fost editat acest volum în România).  Nu sunt decât vulcani de mucava (a doua intrare – Les Incas du Pérou), fete-flori în culory flashy (a treia intrare – Les Fleurs ou la Fête persane), Piei-Roșii ca în albumele cu Lucky Luke (a patra intrare – Les Sauvages). Oare nu chiar benzile desenate și desenele animate sunt cele care ne-au produs toată dezorientarea, în locul contemporanilor lui Rameau care ar fi trebuit să meargă să cerceteze poveștile exploratorilor?

Spectacolul, bălțat și acrobatic, ar fi suficient de plăcut dacă n-ar fi atât de uniformă coregrafia lui Blanca Li, cu tot acest partis pri al parodiei permanente. Am fi tentați încă să inchidem ochii și acolo pentru a aprecia mai bine umorul mult mai subtil pe care Rameau l-a pus în muzică și pentru a scăpa de aspectul de superioritate a ceea ce ne este prezentat. Această prăpastie între ceea ce vedem și ceea ce auzim este cu atât mai adâncă cu cât Christie și-a maturizat interpretarea și cântăreții reușesc să-și execute impecabil părțile ce le revin, în același timp reușind să se conformeze și farselor impuse de punerea în scenă. […]

Ars Musica

Regia este modernă, cu o latură „Rameau pentru grădiniță” (culori vii, cercuri, baloane, panouri scrise de mână, nori de plastic, ghivece de flori uriașe… acestea fiind spuse, avem de asemenea surpriza să vedem traversând scena și o drag queen), coregrafia amestecă un pic din toate (schițe ale unor adevărați pași de dans baroc, gesticulații diverse & variate…), ne-a plăcut sau am detestat, dar, global, rezultatul este mai simpatic decât la Les Boréades; o mențiune specială tabloului Sălbaticilor, unde Patricia Petibon face minuni în chip de fiică de șef indian; la rubrica „suplimente”, avem dreptul la note biografice despre William Christie și orchestra sale, precum și la o secvență „interviews” de 50’18” în care majoritatea intervievaților se exprimă în engleză (se parafrazează mult opera și spectacolul – multe extrase -, cu o doză bună de autosatisfacție; mai e și o micuță secvență interesantă de la repetiții, cu Nicolas Rivenq și Patricia Petibon); în fine, cu titlu de comparație, ediția CD din 1991 propunea 3h 13 min. de muzică, aici avem dreptul la 3h 46 min. de spectacol (ceea ce poate surprinde, căci e clar că există tăieturi, cum ar fi scena 6 a Sălbaticilor sau al 2-lea menuet pentru războinici și amazoane, dispărute de tot!).

***** 

Cât despre modesta mea cronică, o puteți citi în articolul România galantă.