Giuseppe Verdi: DON CARLO
octombrie 2012, Teatro Comunale „Luciano Pavarotti” di Modena
Dirijor: Fabrizio Ventura, Orchestra regionale dell’Emilia-Romagna, Coro Lirico Amadeus. Regia: Jospeh Franconi Lee
Mario Malagnini (Don Carlo), Giacomo Prestia (Filippo II), Simone Piazzola (Rodrigo), Luciano Montanaro (Il Grande Inquisitor), Cellia Costea (Elisabetta), Alla Pozniak (Eboli) etc.

Dacă Anul Verdi a debutat în România cu un Don Carlo foarte bun la Sala Radio, acum câteva săptămâni, italienii s-au pregătit încă de anul trecut, cu un set de 30 de DVD-uri cuprinzând toate operele marelui compozitor. Titlul este semnificativ: Tutto Verdi, prețul este destul de piperat, vreo 500 EUR. O parte dintre aceste DVD-uri au fost lansate deja și separat, ele conțin spectacole înregistrate în special la Teatro Regio di Parma, și au primit cronici în general proaste. Imaginația distrugătoare a criticilor a cunoscut noi orizonturi creative când a fost vorba de Ernani de exemplu.

Ce mi se pare mie interesant este tocmai provincialismul de foarte bună calitate (dacă se poate vorbi așa) al acestor spectacole. Comunități artistice din Parma, Modena, Napoli, Trento, Bolzano, Busetto s-au străduit să omagieze compozitorul național. Producțiile sunt de modă veche, literale, dar frumoase, vrednice de a fi vizitate. Soliști care-și cunosc meseria, poate nu neapărat niște genii interpretative, se străduiesc cu toată onestitatea să cânte cum știu ei mai bine, în general reușind. Sigur, suntem la o distanță apreciabilă de Met in HD sau de deschiderea stagiunii la Teatro alla Scala, suntem însă aproape de operă așa cum se cântă ea pe mapamond, în general, suntem mai aproape de teatrele de operă din România.

O surpriză. Don Carlo, al 23-lea disc, are în distribuție pe Cellia Costea. Spectacolul este de la Modena, în Teatrul „Luciano Pavarotti”. Deloc surprinzător, versiunea reprezentată este chiar „Modena” (adică versiunea în limba italiană cu 5 acte, inclusiv „Fontainebleau”). Producția este una foarte convențională. Scenografia se rezumă la niște schele din lemn așezate în fața unor pânze imense cu diverse imagini trompe l’oeil sau conținând statuia lui Carlos V. Costumele sunt pur și simplu foarte frumoase, amintind de producții celebre ale lui Visconti (în special) sau Zeffirelli. Direcția de scenă este de un convenționalism extrem, propriu zis este mai degrabă vorba de un joc al posturilor și atitudinilor. Cu toate acestea, m-am înduioșat.

Mario Malagnini are o aparență de actor ratat, de bătrân care încă mai vrea să pară un june prim, nereușind să fie decât caraghios. E adevărat, machiajul este atât de odios încât probabil că l-ar fi urâțit și pe Franco Corelli. De cântat cântă neatrăgător, chiar dacă știe despre ce cântă. Nu insist mai departe prea mult, aici e punctul cel mai sensibil. Giacomo Prestia, Simone Piazzola și Alla Pozniak sunt rezonabili, fără virtuți, efortul de a-și face treaba cât mai bine este cât se poate de vizibil. Orchestra și dirijorul ei, Ventura – profi.

Acum nici un an, am văzut la Opera Națională București o Tosca în care s-a cântat în mare parte la fel ca aici, mai bine sau mai prost, cu eforturi vizibile și succes relativ. Dar dintre toți cei de acolo am remarcat o voce care s-a detașat, cu mult deasupra tuturor, o voce care pentru cele câteva minute cât a durat Vissi d’arte m-a făcut să trăiesc senzația că sunt în cea mai tare sală de operă din lume, în care parcă o ascult pe Renata Tebaldi. Era „doar” Cellia Costea venită la București pentru o reprezentație unică a operei lui Puccini.

La Modena, în Don Carlo, lucrurile au stat aproape la fel. Dacă în actul întâi s-a cântat mai didactic, pe măsură ce timpul trecea, vocea ei se detașa din ce în ce mai mult. O voce de o limpezime pe care doar la Tebaldi am mai auzit-o. O claritate a timbrului dublată de o manieră interpretativă plină de distincție, fără excese dramatice, fără ochi dați peste cap, fără lacrimi histrionice. Ci doar muzică. Și o atitudine care îi vine atât de bine: aceea a unei statui clasice din marmură. Și poate merge ceva mai bine decât marmura atunci când personajul este Elisabeth de Valois? Intensitatea dramatică o reglează din intensitatea vocală. Emoția este dată de siguranța unor acute ireproșabile și de un vibrato controlat la perfecțiune. Superb. Sper să mai vină la București. Așa cum sper să ajungă mai departe, dincolo de Modena…