Giuseppe Verdi: RIGOLETTO
16 februarie 2013, sâmbătă, Metropolitan Opera (Live in HD)
Dirijor: Michele Mariotti, Regia: Michael Meyer
Željko Lučić (Rigoletto), Diana Damrau (Gilda), Piotr Beczała (Il Duca di Mantua/ The Duke), Stefan Kocan (Sparafucile), Oksana Volkova (Maddalena), Robert Pomakov (Monterone) etc.

Când vine vorba despre Rigoletto sunt atât de multe de spus, încât ori umpli rapid douăzeci de pagini, ori indici vreo trei înregistrări și expediezi subiectul în douăzeci de rânduri. Cât despre tradiția acestei opere la Metropolitan, vorbim de 841 de spectacole (!). Cum s-ar mai putea cânta sau reprezenta povestea nefericită a bufonului în secolul XXI, când aproape că nu a existat un super tenor, de la Enrico Caruso și Jussi Björling încoace, inclusiv Luciano Pavarotti și Plácido Domingo (bun, José Carreras nu era un specialist al rolului), care să nu fi reluat, fiecare cu farmecul său, La donna è mobile. Și totuși…

Există puține telecast-uri ale lui Rigoletto la Met. Unul e pe DVD, cu Ileana Cotrubaș, o Gilda aproape ideală (aș îndrăzni să spun că e a doua după Maria Callas), Plácido Domingo și Cornell MacNeill. Producția este a lui John Dexter. Mai există un al doilea telecast, încă needitat pe DVD, cu Luciano Pavarotti în aceeași producție, dar anturajul lui fiind inegal. Ambele sunt din 1981. Și atunci, după mai bine de 30 de ani, e timpul pentru un nou Rigoletto de la Met.

Și într-adevăr a fost ceva nou. Sigur, e o discuție întreagă în jurul translatării locului acțiunii din libret, de la Mantua la Las Vegas, din Evul Mediu în anii ’60. Și totuși a funcționat, poate și din cauza clădirii Metropolitan Opera House, inaugurată în 1966, arhitectura ei punea și mai mult în valoare scenografia cu trimitere la filmele cu Frank Sinatra. Mai mult, pentru cei care n-au reușit să vadă acest spectacol, o să amintesc detaliile care mi-au plăcut cel mai mult, cu tot umorul lor uneori involuntar.

Ducele de Mantua devine The Duke, un cântăreț din spectacolele de revistă de la marile cazinouri ale Vegas-ului din perioada de aur. Trimiterea spre Frank Sinatra este evidentă. Aria Questa o quella e cântată la microfon într-o atmosferă tipică de cabaret. Rigoletto este un fel de slugă a marii vedete, dar o slugă ursuză, e greu de imaginat ce putea distra lumea din jurul ducelui. Într-un fel este o întoarcere la stilul anilor ’50, al interpretării bufonului într-o manieră dură, veristă dacă vreți, însă lui Željko Lučić pare să-i lipsească orice urmă de tandrețe, personajul lui este încrâncenat de la un capăt la altul al spectacolului. Un contrast evident față de Piotr Beczała, care cântă nonșalant (și foarte, foarte bine!) și joacă superficialitatea cu brio. Diana Damrau oferă vocalize lipsite totuși de aproape orice urmă de psihologie, ceea ce o face un pic neatractivă, chiar dacă toate notele sunt la locul lor, impresionante în Caro nome, dar oarecum reci în duetele cu Rigoletto.

Plasarea acțiunii în secolul XX relativizează conceptul de onoare, așa cum era aceasta înțeleasă pe la 1600. Faptul că un seducător are o aventură cu o tânără inocentă, atâta vreme cât este vorba de un amor consimțit, nu mai poate provoca oroarea nimănui. Doar dacă tatăl fetei este un musulman atașat de Sharia, așa cum este prezentat Monterone, un șeic care nu face concesii. Suntem la Las Vegas însă, așa că personajul sfârșește prin a fi asasinat în stil mafiot. Cum mafiot este și Sparafucile (Stefan Kocan – spectaculos), mai degrabă un asasin plătit modern, cu mașină în portbagajul căreia își îndeasă victimele, pentru a le arunca într-un lac. Previzibil, acolo este locul în care sfârșește și Gilda.

Mai trebuie spus neapărat că Lučić și Damrau au cântat de nenumărate ori împreună în această operă și acest lucru se cunoaște, chimia dintre cei doi este evidentă. De altfel, mai există un DVD din 2008 de la Dresda, într-o producție destul de bizară, dar unde avem ocazia să-l vedem pe Juan Diego Flórez în una dintre foarte rarele sale incursiuni în opera lui Verdi. Cei doi amintiți mai sus au fost colegi la Opera din Frankfurt, una dintre cele mai apreciate din Germania. Piotr Beczała a cântat rolul Ducelui în special la Zürich, acolo unde era angajat, există de asemenea un DVD din 2006, unde îi are ca parteneri pe Leo Nucci (cel mai proeminent Rigoletto al momentului) și pe Elena Moșuc (o Gilda impresionantă).

Producția de la Metropolitan are meritul de a fi foarte antrenantă, e ca un film de acțiune, un scop, de altfel, mărturisit de la început. Realizatorii s-au inspirat din filmul Ocean’s Eleven dar originalul, cel din 1960, cu Frank Sinatra și Dean Martin. Ritmul acțiunii e un mare bonus. Reversul medaliei este că introspecția lipsește, aproape voit, dacă ne gândim și la adaptarea libretului, subtitrarea fiind traducerea în engleza slang a timpului. Așa că emoția cvartetului din actul III rămâne doar la nivel muzical. Nu contează, e greu să te gândești că ai putea intra într-un cazinou ca să meditezi la morală. Cine a fost la spectacol cu asemenea așteptări a fost un naiv. Cine a așteptat să fie entertained a avut parte de o seară nemaipomenită.

Uitați de Björling, de Gobbi sau de Callas așadar, there is no business like show business!

Update: Altă cronică, aici