Era o primăvară urâtă la Brighton, o zi de primăvară cum numai în Anglia putea fi: ceață și ploaie măruntă. În hotelul de lux de pe plajă era o animație neobișnuită, pentru că în acea seară de 7 aprilie 1974 avea loc finala Eurovision-ului. O grămadă de pop-star wannabes se băteau pentru gloria efemeră a unui potențial turneu, pentru un viitor contract cu o casă de discuri, pe scurt, pentru bani. Muzica era frumoasă, că așa era atunci. Până la ultimul concurent, toți se dăduseră de ceasul morții să impresioneze juriul și publicul. Cele mai mari șanse le aveau niște încăpățânați din Suedia, un cvartet frumos cu două tipe mișto și doi ursuleți ușor caraghioși care nimeriseră ținta cu o melodie pe gustul britanicilor, pentru că se numea Waterloo. Mă rog, naționalismele și ipocrizia mergeau mână în mână pe vreme aceea. În fine, tipii erau la a nu știu câta încercare de a câștiga concursul și se părea că de data asta le reușise. Fetele dădeau din fund bine, muzica te izbea, nu degeaba i se zicea „wall of sound” stilului lor, era o bucurie ușor mozartiană în ceea ce cântau ei.
N-a fost să fie însă. Ultima apariție pe scenă le-a stricat tot cheful. Pe scenă a urcat o femeie trecută de prima tinerețe, să tot fi avut vreo 50 de ani. Avea o statură dreaptă ca de profesor și un coc mare, care completa imaginea serioasă a unei doamne în ținută de seară. A luat microfonul în mână ca să spună doar că nu-l va folosi, dar că vrea liniște totală în sală. Avea ceva care impunea respect și publicul, tulburat de această apariție, se potoli cuminte. Apoi s-a auzit negativul, era o orchestră simfonică interpretând o muzică lentă și suavă, abia îi simțeai ritmul, sunetele mai degrabă pluteau peste capetele celor prezenți în sală. Apoi, după introducerea instrumentală care ținu vreo două minute, femeia începu să cânte cu o voce a cărei culoare ai fi reținut-o și după o singură audiție, o voce cu inflexiunea unui metal rar, dar peste care un tremur ușor făcea parcă să curgă o lacrimă, a cărei strălucire îi dădea întregii fraze muzicale o puritate și o inocență neașteptate. Era un cântec al unei femei, dar parcă era o incantație religioasă, sacră și profană în același timp, în care sunetele urcau tot mai sus, fără grabă, păstrând aceeași cantilenă eterică, ce părea să nu se mai sfârșească niciodată. Iar cei care rămăseseră pironiți în scaune simțeau înlăuntrul lor că momentul acela era unic și că nici ei nu-și doreau să se termine. Și totuși, după aproape 10 minute, cu o înfloritură superbă într-un registru acut cum nimeni din sala aceea nu mai auzise vreodată, însoțită de un cor în care vocea acelei femei se distingea cu o claritate halucinantă, melodia se termină în sfârșit.
Spectatorii rămăseseră fără suflu și fără curajul de a aplauda. Gata, s-a terminat? Așa repede? Simțind momentul și speculându-l din instinctul de om de televiziune, prezentatorul culese microfonul căzut pe jos și urlă cu o voce răgușită de emoție: „Maaaaaariiiiiiiaaaaaaa Calllaaaas! Castaaaaa Divaaaaaa!” Apoi izbucni un tsunami de aplauze și urlete care păreau să provoace demolarea hotelului în care se afla toată lumea. Era mai mult decât evident cine a câștigat. Maria Callas, cu piesa unui italian pe nume Bellini, care nu mai ajunsese la Eurovision pentru că murise, cică era foarte tânăr, vreo 30 de ani, piesa se chema „Casta Diva”….
După concurs, Maria Callas s-a retras în apartamentul ei de la Paris și peste 3 ani a murit. Cei de la ABBA s-au întors acasă unde au cântat din ce în ce mai puțin, mai mult prin restaurante, exclusiv în limba suedeză și apoi s-au dedicat altor cariere, ultima dată când s-a mai aflat ceva de ei aveau o firmă de turism care opera excursii cu schiurile prin zăpezile Scandinaviei…
Apoi a sunat ceasul și Cezar s-a trezit din vis. Era deja ora 10. Până la concurs mai erau câteva ore bune. În timp ce se spăla pe dinți, îl pufni râsul. „Casta diva, hahaha!”. Se duse în bucătărie și, pregătindu-și ceaiul, se apucă să cânte mezza voce aria lui Bellini. Îi ieșea destul de bine, deși căuta să se menajeze, să nu încerce să atingă toate notele dificile. Avea o seară grea în față. Aproape că regreta pariul făcut cu el însuși. „Cum să uiți de Haendel și de Vivaldi și de Monteverdi, băi Cezare?” se gândi înciudat. „Cine să te judece, niște oameni care nu știu despre ce este vorba?” continuă. Îi veni să pună mâna pe telefon și să-i anunțe pe toți că își bagă picioarele, nu va veni, nu va cânta, e o prostie să concurezi cu vocea de contratenor într-o competiție de muzică ușoară, oricâte pretenții ar avea acel concurs.
Era obligat să câștige. Era un pariu cu miză prea mare. Ani de conservator la Milano, muncă istovitoare pentru a ajunge să poată colora o notă, pentru a executa o fioritură, pentru a finisa un tril atât de dificil, puși la bătaie pentru ce? Și dacă pierdea, ce ar fi însemnat asta? O carieră încă nedusă la capăt, înfrântă de un concurs de bâțâieli ritmate?
„Nu. Asta nu. O să câștig. Împreună cu tata.”
Și asta a fost. S-a dus și a cântat melodia aia nu prea grozavă, cu ritm ca atâtea altele de prin Balcani, dar care era scrisă pentru vocea lui, care putea să execute niște întorsături de care nimeni nu mai era în stare. Publicul l-a votat, fermecat. Juriul, mai morocănos, cu nume consacrate în non artă, a votat împrăștiat, dându-i toate punctajele posibile, dar nimeni nu l-a putut ignora. Și a câștigat.
Pe 20 martie se va întoarce smerit la Haendel, la Sala Radio. Acolo unde îi este locul adevărat. Și unde îi puteți cunoaște cu adevărat valoarea. Unde îl aștept și eu.
Dar, trebuie să spun și „Bravo, bravo, Cezar!” și „Succes, Cezar!”. Și o spun, cu convingere.
Despre Opera 
hello..am citit postul asta din intamplare..daca muzica pop este doar non arta..de ce a ales un artist precum cezar sa concureze la ceva ce promoveaza tocmai acest gen de muzica? sunt curioasa cate soprane mari (sau mici,etc) ar putea canta cum trebuie pieselelui celine dion /whitney houston / mariah carey..ca sa pomenesc doar unele..mai sunt si altele..doar pt ca se numeste muzica „usoara” in romania..nu inseamna ca muzica asta e doar usoara sau non arta.eu personal nu sunt prea optimista ca vom reusi sa ajungem mai sus de vreun loc 13 in mai la eurovision cu aceasta piesa votata de „publicul fermecat” si sper sa ma insel.nu de alta, dar formatul concursului cere altceva..si oricum..e un „song contest”..nu „opera contest” sau „voice contest”..la fel cum de craciun nu ne trimitem unii altora tablouri de gauguin ci felicitari simplutze..la fel muzica pop e pt toata lumea si eu nu o consider o non arta…are versuri adaptabile, nu e teatru si isi permite sa modernizeze sound-ul..altfel, toate bune si succes oricum lui Cezar!
ApreciazăApreciază
Non artă – am folosit expresia într-un mod cât se poate de subiectiv. Bineînțeles că este o mare exagerare. Dar, tot atât de exagerat este și Haendel alături de Luminița Anghel, atacurile energetice, etc.
ApreciazăApreciază
ILEANA ARON AM RUGAMINTEA SA NU COMPARATI NISTE ANALFABETE MUZICAL CU FUSTE IN CUR SI TZATZE PE AFARA DE LA MUZICA POP CU MARILE DIVE DE OPERA …. ALEA DE LA MUZICA POP NU OR SA POATA CANTA NERVER, NU O ARIE CI NICI MACAR O FRAZA MUZICALA DE OPERA…CLAR? ESTE O BLASFEMIE! VIVA LA OPERA! VIVAT MAREA MUZICA SI MAREA ARTA!
ApreciazăApreciază
cata infatuare, aroganta si, in final, prostie domnule Horia Ballint… Opera e un gen aparte, dar ca in orice domeniu exista oameni geniali si oameni mediocri.. Celine Dion, Withney Houston si Maria Carey sunt Dive ale genului lor, asa cum Maria Callas e Casta Diva in opera… si cum afirma doamna Ileana Aron, ce cauta un artist liric intr-o competitie de muzica usoara sau populara cu o melodie de duzina???? Ce cauta?? Daca ar fi sa ma iau dupa spusele dvs ar trebui sa presupun ca ii lipseste caracterul… ( e o blasfemie sa canti o asemenea mizerie de cantec, cand valorile de referinta sunt atat de inalte:))
ApreciazăApreciază
Ziceti ca Cezar se va intoarce „smerit” la Haendel, dar ma indoiesc ca Haendel il va primi inapoi
ApreciazăApreciază
Să știți că l-a primit, ba chiar cu brațele deschise. Am fost acolo și am văzut, auzit și am și scris despre cum a fost. Articolul este aici:
https://despreopera.wordpress.com/2013/03/21/concertouatu/
ApreciazăApreciază
Eu nu m-am lamurit daca prima parte a articolului e o prezentare [dorit] reala a unor fapte si intamplari sau a unui vis deforma[n]t……
Acea muzica e denumita „usoara” dar uneori e departe de a fi asa – multe piese muzicale din repertoriul marilor artisti necesita resurse vocale redutabile pentru a putea fi cantate, lucru observat atunci cand altii s-au grabit sa incerce cate un „cover” care a esuat lamentabil….
Poate azi ABBA nu mai spune foarte mult, desi ascultate atent piesele lor au ceva special si unic, care ii face sa ramana unii din cei mai mari artisti ai genului. Nu au avut o cariera foarte lunga, a durat putin peste 10 ani, retragandu-se cand au considerat ca au spus ceea ce aveau de spus, dar cat au fost acolo au dominat topurile, iar concertele lor de pe stadioane s-au desfasurat cu casa inchisa, ei au fost printre primele „megastaruri” adevarate si nu facute de mass-media, tot ei au fost printre primii care au creat videoclipuri de studio, cu efecte speciale, pentru piesele lor. Si vorbind de dificultate – incercati sa cantati „Dancing Queen” si dupa ce vedeti ce iese mai stam de vorba. Lucru valabil si pentru cateva piese semnate Celine Dion, alta castigatoare a acestui concurs, chiar daca nu el a consacrat-o.
Altfel, ce sa zic, un artist clasic risca enorm intrand intr-un gen care solicita alte resurse vocale, alta tehnica si alt mod de interpretare. Au mai incercat si altii, iar rezultatele au fost de obicei modeste, putini au reusit sa scoata ceva interesant din aceasta „trecere” si ea a fost in general pasagera, lucru pe care il recomand cu caldura si lui Cezar.
ApreciazăApreciază
Prima parte este o ficțiune, contrafactuală 100%.
Nu am avut intenția să denigrez ABBA sau mai știu ce alte staruri pop. Am vrut doar să subliniez că victoria lui Cezar Ouatu la Eurovision România este un lucru cel puțin interesant. Muzica de operă este receptată prost în România, succesul unui contratenor este cu atât mai remarcabil. Ca să subliniez acest lucru am încercat să scriu o ficțiune în care în loc de contratenor e Maria Callas iar în locul unei Luminița Anghel (un exemplu la întâmplare dintre concurenții săi) să fie ABBA. Callas și ABBA sunt nume de care a auzit foarte multă lume. Și firește, în loc de Eurovision România e vorba de Eurovision – finala.
Multă lume tinde să ia adliteram to ce scriu, deși în cazul acestui articol, parabola mi s-a părut foarte străvezie, fără să mai necesite vreo explicație suplimentară.
În concluzie, cu siguranță că nu intenționez să analizez cum cânta ABBA sau Celine Dion. Pe de altă parte, continuând parabola, dacă am presupune că povestirea aceasta cu Maria Callas ar fi fost adevărată, despre învinșii ei nu s-ar fi putut scrie la superlativ. De aceea poate părea că privesc cu superioritate spre grupul pop suedez. N-are nici o legătură.
ApreciazăApreciază