Motto: Erau voci bune, foarte bine șlefuite. Dar aveau nevoie de mai mult contact cu lumea, de mai multă intelectualitate vocală (Virginia Zeani, Canta che ti passa, 2013, București, Editura Galaxia Gutenberg)

1. Gioacchino Rossini – Il barbiere di Siviglia (1961) – Tiberiu Brediceanu, Opera Română București, Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Nicolae Herlea, Constantin Gabor etc.
   Rating: *
2. Giuseppe Verdi – Il trovatore (1961) – Egizio Massini, Opera Română București, Cornel Stavru, Elena Dima, Octav Enigărescu, Zenaida Pally, Constantin Dumitru.
   Rating: **
3. Giuseppe Verdi – Rigoletto (1965) – Jean Bobescu, Opera Română București, Ion Buzea, Nicolae Herlea, Magda Ianculescu, Nicolae Rafael, Dorothea Palade etc.
   Rating: **
4. Ruggero Leoncavallo – Pagliacci (1966) – Mircea Popa, Opera Română București, Arta Florescu, Cornel Stavru, Nicolae Herlea etc.
   Rating: ***
5. Pietro Mascagni – Cavalleria rusticana (1966) – Mircea Popa, Opera Română București, Marina Krilovici, Cornel Stavru, Milka Nistor, David Ohanesian, Viorica Cortez etc.
   Rating: ***
6. Giuseppe Verdi – La traviata (1968) – Jean Bobescu, Opera Română București, Virginia Zeani, Ion Buzea, Nicolae Herlea etc.
   Rating: ***
7. Giacomo Puccini – Turandot (1970) – Carol Litvin, Orchestra Radiodifuziunii Române, Corul Radio TVR, Maria Slătinaru, Ludovic Spiess, Teodora Lucaciu, Nicolae Florei etc.
   Rating: ***
8. Giuseppe Verdi – La forza del destino (1972) – Carol Litvin, Orchestra Radiodifuziunii Române, Corul Radio TVR, Maria Slătinaru, Ludovic Spiess, Nicolae Herlea, Zenaida Pally, Nicolae Florei, Constantin Gabor, Mihai Panghe.
   Rating: ***
9. Giacomo Puccini – Tosca (1977) – Cornel Trăilescu, Opera Română București, Virginia Zeani, Corneliu Fânățeanu, Nicolae Herlea etc.
   Rating: ****
10. Giacomo Puccini – Madama Butterfly (1979) – Paul Popescu, Orchestra Filarmonică Satu Mare și Cluj Napoca, Eugenia Moldoveanu, Emil Gherman, Eduard Tumageanian, Mihaela Agachi etc.
    Rating: *
11. Giacomo Puccini – La bohème (1982) – Constantin Petrovici, Opera Română București, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, David Ohanesian, Elvira Cîrje, Lucian Marinescu, Dan Zancu.
    Rating: *
12. Gaetano Donizetti – Lucia di Lammermoor (1987) – Constantin Petrovici, Opera Română București, Silvia Voinea, Florin Georgescu, Nicolae Herlea, Gabriel Năstase
    Rating: *

După comunizarea dură a României din anii ’50, Gheorghiu Dej, scăpat acum de armata sovietică din 1958, a început să promoveze o politică de ușoară și precaută relaxare. Economia țării, după plata datoriilor de război și datorită politicilor de industrializare, a început să crească încet. După 1964, când sunt eliberați deținuții politici din gulagul românesc, și până la Tezele din aprilie ale lui Ceaușescu, din 1972, România a cunoscut o perioadă în care comunismul a devenit ceva mai suportabil. Unii oameni își amintesc cu nostalgie de acele vremuri. Din păcate, ei nu știu nici acum și cu atât mai puțin atunci, că normalitatea arăta cu totul diferit într-o democrație.

În lume, opera atinsese probabil apogeul în anii ’50 – ’60. Revoluția provocată de Maria Callas în materie de interpretare își trăia ultimele scânteieri (Callas s-a retras în 1965) și continua glorios cu o nouă generație de artiști de o calitate vocală extraordinară. Pavarotti, Domingo sau Carreras continuau în felul lor, diferit dar superlativ, marea tradiție a lui di Stefano, del Monaco, Bergonzi sau Corelli. Nu are rost să dau mai multe exemple, lista acestor artiști este imensă.

România începea să recupereze retardul provocat de izolarea stalinistă și încerca să se alinieze artistic lumii. Așa trebuie să fi început primele înregistrări de albume de operă la Electrecord. Era momentul când amintirea ultimilor monștri sacri ai scenei lirice românești începea să ia locul emoției trăite în sală, pe viu. Crețoiu, Tassian, Bădescu – sunt trei nume alese intenționat, pentru că au fost și victime ale regimului comunist. A apărut o nouă generație de soliști de ai cărei reprezentanți a auzit cred că toată lumea, indiferent dacă ascultă operă sau nu: Ludovic Spiess și Nicolae Herlea. Puteți întreba pe stradă de ei și sunt șanse mari să întâlniți oameni care au auzit de numele lor. Aceste înregistrări, realizate de singura companie românească de profil, Electrecord, se aliniau realizărilor colegilor din celelalte țări comuniste. Discurile de la Melodyia, Hungaroton sau Supraphon se vindeau în Occident, promovând artiști de o valoare care nu mai încăpea doar în granițele lagărelor lor naționale. Minunile, căci existau și minuni (Evgheni Oneghin cu Galina Vișnevskaya sau Medeea cu Sylvia Sass), serveau și unui scop propagandistic. Nu puteai asocia oroarea unui sistem totalitar cu o minune artistică. În 1976 România oferea lumii grația unei gimnaste, Nadia Comăneci, care obținea prima notă de 10 din istoria Olimpiadelor. Te mai puteai gândi la reeducarea de la Pitești atunci când îi priveai exercițiile la bârnă? Nu știu cât puteau servi discurile de operă de la Electrecord acestui scop, dar cert este faptul că exista un context, inclusiv politic (iar în România politicul era în toate, atâta vreme cât un partid era unic și amestecat până și în viața intimă a oamenilor) care făcea posibil să apară aceste înregistrări.

Discurile de vinil au fost cumpărate repede în țară. S-a încercat și distribuirea lor în străinătate. Succesul lor a fost mai degrabă palid. Consultând colecții vechi de reviste specializate în recenzia discurilor de muzică clasică, am găsit prea puține comentarii, doar reclame ale magazinelor de discuri care anunțau și aceste noutăți din Est. După 1989 diverse inițiative private au reușit un demers salutar din punct de vedere arhivistic, transferând pe CD o parte dintre aceste înregistrări care se învechiseră între timp. Comercializarea lor pe piața internațională a fost la fel de lipsită de succes, astfel încât unele opere, lansate pe CD la începutul anilor ’90, încă se mai găsesc prin magazine. Mi-a căzut în mână și mie un set întreg, de 12 opere, considerate reprezentative pentru ce ar însemna România pe planeta lirică. Lista lor e cea de sus, într-o ordine cronologică. Demersul a fost lăudabil și azi îmi pare cu atât mai salutar, cu cât industria fonografică se vede din ce în ce mai micșorată de la un an la altul, cu adevărat Spiess, Herlea & Co. au prins unul din ultimele trenuri ale digitalizării.

După această introducere cam lungă dar care mi s-a părut inevitabilă, voi încerca să așez în cuvinte și impresiile pe care mi le-au lăsat aceste discuri.

În primul rând trebuie să remarc faptul că, în ciuda unor condiții tehnice probabil nu la același nivel cu cele din studiourile mari din lume (Decca, EMI, Philips) și în condițiile lipsei de experiență a inginerilor de sunet de la începuturi, entuziasmul  care trebuie să fi însoțit sesiunile de înregistrări se simte în calitatea tehnică a discurilor, care este una destul de bună. Iar restaurarea audio la transferul pe CD e iarăși surprinzătoare. Apoi, un merit al acestui set, chiar dacă incomplet, este că păstrează in aeternam memoria audio a unor voci care au făcut epocă în țara noastră. În plus, operele sunt cântate în italiană, în original, e o calitate asta, întrucât pe scenă se cânta în limba română. (S-a cântat și după 1990 în limba română). Aparent e un detaliu lipsit de importanță, dar la vremea când s-au realizat aceste albume, conta și el. Dar să recunoaștem deschis și că aceste discuri n-au „rupt gura târgului” pe piața internațională. Oare de ce? Voi sugera și alternative din discografia operelor acestui set, cu precădere cele înregistrate tot de soliști români, dar în străinătate.

Il barbiere di Siviglia este pentru melomanii români nostalgici un fel de mit fondator al acestei generații de artiști. Se vorbește și azi de spectacolele cu Teodorian, Ianculescu și Herlea. Din păcate, discul nu conservă legenda, dacă ea a existat cu adevărat. În primul rând, Brediceanu imprimă orchestrei un tempo lent, plin de precauțiuni inutile, parcă subtitlul operei lui Rossini s-ar aplica stilului orchestrei, monoton, academic, dar într-un sens rău, în care orice spontaneitate este anihilată. Nu există nici un pic de nerv, doar diferențe de volum și de ritm care nu transmit nimic din atmosfera buffa a operei. Dacă Magda Ianculescu este o Rosina onorabilă, dar fără strălucire, în schimb Teodorian este atât de caduc în interpretare, încât prostul gust domină chiar și secvențele în care vocea are de arătat ceva, iar maniera de interpretare anulează efortul vocal. Cât despre Herlea, care și-a făcut un blazon din rolul lui Figaro, el arată mai plebeu ca niciunde în altă parte, șmecheria bărbierului este transformată mai degrabă într-o ricanare grobiană de factură proletară (Largo al factotum). Și tot acest eșec teatral este cântat, în mod paradoxal, cu o voce cu certe calități muzicale. Să-l invocăm pe Tito Gobbi, o voce poate mai puțin generoasă decât a baritonului român, dar cu un talent artistic care te făcea să râzi numai când schimba tonalitatea? Să ne aducem aminte de Luigi Alva, un model de stil pe lângă care Teodorian pare un necioplit? În discografia Bărbierului sunt multe reușite mai bune decât cea de la București. Și nu numai în discografie. Idealizarea trecutului nu este în sine o idee prea bună, dar în acest caz e cu atât mai nefolositoare. Acum un an, am văzut la ONB un Il barbiere… unde tenorul Augustin Hotea strălucea în comparație cu Teodorian… La fel și Bogdan Mihai cu câteva sezoane în urmă.

Egizio Massini pare mult mai puțin inhibat decât Brediceanu atunci când dirijează Il trovatore. E singurul disc în care acest mare dirijor, poate cel mai idiomatic și mai complet dirijor de operă de pe la noi, înregistrează integral o operă. Un document. Din fericire, personalitatea lui Massini (membru fondator al Operei Române) se răsfrânge și asupra celorlalți, ducându-i dincolo de rutină (superb Corul țiganilor), într-o încercare reușită de a face muzică precum în Italia. Elena Dima, deși la limita mijloacelor ei vocale, într-o manieră un pic desuetă, reușește să fie o Leonora onorabilă, pe alocuri chiar emoționantă (Tacea la notte placida). Enigărescu e un Conte di Luna pe cât de impunător, pe atât de plat, astfel încât devine un personaj mai mult zgomotos decât real. Păcat că Stavru e nazal pe alocuri și în general necredibil ca personaj, dar plin de tehnică și intenții bune. Per ansamblu, o constantă a acestui set, iar aici cu atât mai mult, voci destul de bune, interpretare mediocră, insuficient pentru a face un disc mare, dar rezultatul este totuși unul destul de solid. Și totuși, în lume se cânta altceva, absolut strălucitor, e vorba de o operă în care, mai mult ca oriunde în altă parte, soliștii trebuie să facă furori, nu să fie doar buni. Nu e cazul să insist, dar în 1961 Corelli și Leontyne Price stârneau o furtună de entuziasm, continuând epoca lui Björling și Milanov sau Callas. Și se pregăteau Domingo și Pavarotti! Iar dacă ne raportăm la soliștii români, atunci să căutăm Il trovatore cu Angela Gheorghiu, de la EMI, însoțită de bagheta lui Antonio Pappano…

Câțiva ani mai târziu, în 1965, Jean Bobescu, un alt dirijor născut în secolul XIX (cum era și Massini), e dezinhibat în fața partiturii din Rigoletto, reușind să scoată la suprafață simfonia din orchestrația adesea neglijată a lui Verdi. Ion Buzea – cu certitudine aristocrația nu-i venea nici bine, nici la îndemână, Questo o quella – îndoielnică, La donna e mobile – fără nici o virtute. Din nou Herlea și Magda Ianculescu, monocromi, ostentativi în tehnică (emisie, proiecție etc.), dar lipsiți de imaginație și chiar de personalitate (mai ales soprana). Un cal de bătaie al tuturor, Rigoletto însemna altceva în epocă, dacă ne gândim la Anna Moffo (Gilda plină de feminitate) sau ce să mai zicem de Gobbi – poate cel mai plin de contraste, înduioșător până la lacrimi. Dar de ce să nu amintim aici superbul disc din 1956 dirijat de Ionel Perlea cu un Jussi Björling de o noblețe care-l făcea de-a dreptul complex pe Duce? Sau discul din 1979 de la DG al Ilenei Cotrubaș, emoționantă din cap până în picioare, sedusă de Plácido Domingo și murind atât de frumos în brațele lui Piero Cappuccilli, toată povestea fiind spusă cel mai frumos (dintre toate discurile existente) de orchestra lui Giulini.

Verismul îl prinde mai bine pe Nicolae Herlea în Pagliacci. E adevărat, Tonio e un personaj mai puțin subtil decât baritonii verdieni, dar performanța lui Herlea e foarte bună.  Contează și concurența, întrucât în acest rol era deseori aplaudat și David Ohanesian, care „n-a prins” studioul pentru acest disc. Din păcate, Cornel Stavru cântă cu atât de mult prost gust încât e cu greu suportabil. Din tot acest set avem aici singura ocazie de a ne întâlni cu vocea Artei Florescu. Suferă destul de tare în registrul acut, totuși o tehnică bună îi permite să cânte frumos.
Nu putea lipsi cuplajul tradițional cu opera lui Mascagni, Cavalleria rusticana. Păcat că discul începe cu Siciliana tenorului, Cornel Stavru poate tăia orice elan de a asculta operă. Păcat, pentru că, mai departe, Marina Krilovici cântă ceva care e sincron cu ce mai era prin lume atunci, capabilă chiar de a genera emoție (No, no Turridu). David Ohanesian pare mai proaspăt, poate că era bine să fi făcut rocada cu Herlea în acest cuplaj.
Mircea Popa dirijează mediocru pe ambele discuri.
Peste o decadă, Julia Varady va înregistra alături de Pavarotti o Cavalleria rusticana în care va face furori.

Urmează, în 1968, un disc celebru, La traviata cu Virginia Zeani. N-a fost cel mai bun moment al sopranei, captată poate un pic prea târziu, dar un document sonor rămas unicul din studio, cu rolul în care a făcut epocă (în adevăratul sens al cuvântului, peste 400 de reprezentații, toate în afara României). De data asta, în mod cert Zeani a produs o emulație admirabilă printre partenerii ei, care, toți, încearcă să se ridice la nivelul ei. Bobescu – cu o abordare măsurată, cuminte, încearcă să-i pună în lumina cea mai favorabilă pe toți. Buzea, altădată atât de neatractiv, reușește aici o performanță peste așteptări, temperând accentele (e chiar rezonabil în Brindisi). Herlea, ceva mai demn decât de obicei, face un Germont credibil, de modă veche, dar solid, îngrijit vocal. Suntem departe de o înregistrare perfectă (paradoxal, așa cum Zeani i-a ridicat pe ceilalți o treaptă mai sus, tot așa și ea pare să fi coborât una), dar cert este că e unul dintre puținele discuri cu adevărat competitive din acest set. O achiziție obligatorie.
Alternativele cu soliști români (ca să evităm comparațiile deplasate cu Maria Callas) sunt de-a dreptul fantastice. E discul din 1977 al Ilenei Cotrubaș, fragilitatea Violettei atinge maximul în interpretarea ei, sub bagheta unei legende: Carlos Kleiber. Pe lângă ea sunt Domingo (inutil de comentat) și Sherill Milnes, un regal. Discul va ajunge pe coperta revistei Gramophone din noiembrie 1977, un eveniment, chiar în momentul în care se anunța dispariția Mariei Callas… Și nu e singura minune, căci în 1994 avem celebra înregistrare live a Angelei Gheorghiu, legendară, cea mai bună Violetta de după La divina…

Din 1977 începe epoca (discografică a) lui Ludovic Spiess, mai întâi cu un mit: Turandot. Nu e doar o metaforă, pentru că, după spectacolele în concert de-atunci, capodopera lui Puccini n-a mai fost reluată în București vreme de mai mult de 40 de ani, până în 2010 !! O misiune imposibilă pentru Carol Litvin, care ratează toate ocaziile de a demonstra modernitatea partiturii din 1925. Nu e un păcat capital, dar gustul amărui rămâne. Teodora Lucaciu este cea care strălucește cu lumina cea mai frumoasă aici, o voce lirică și sensibilă. În schimb, Spiess, deși stentorian și plin de sunete glorioase, n-are nimic din alura unui prinț. Un pic mai multă distincție ar fi ridicat nivelul înregistrării. Păcat, căci Maria Slătinaru arată o anumită senzualitate, o față mai puțin cunoscută a lui Turandot. Per total un disc rezonabil, dar mediocru. Înregistrări celebre cu alți români, în străinătate, nu avem, de altfel discografia lui Turandot nu conține, în afara lui Corelli și (doar în parte) a lui Pavarotti, o referință absolută, dar chiar și așa, se vede destul de limpede că tenorii nu au fost punctul forte al „școlii românești”.

Celor de mai sus li se adaugă, în 1972, Zenaida Pally și Nicolae Herlea pentru o înregistrare cu La forza del destino, pe care Ludovic Spiess o considera o reușită personală deosebită. În mare avea dreptate, cel puțin Carol Litvin se descurcă mai bine cu Verdi decât cu Puccini. Insuficient totuși, tempourile lente și academice nu induc nici o meditație. Pentru Pally e cântecul lebedei, Preziosilla ei ne arată în același timp și splendoarea dar și uzura. Maria Slătinaru se străduiește și reușește în mare parte să fie o Leonora credibilă, într-o operă cu libret incredibil. Nu e puțin lucru. Spiess e un fel de Marcello Giordani din zilele noastre, dar mai puțin liric și mai plângăreț. El cântă cu patos uneori, încearcă (lucru rar!) să nuanțeze. Se vede deja experiența acumulată în 10 ani de înregistrări în studio. Și totuși… lipsește ceea ce i-a lipsit mereu lui Spiess, atractivitatea, el nu a sedus niciodată cu vocea lui eroică. Herlea e bun într-un rol fără prea multe dificultăți.
Suntem, desigur, la o distanță apreciabilă de Tebaldi (1953) sau Leontyne Price (1976) și încă departe rău de Carlo Bergonzi (1969), în același timp însă la o tot atât de mare distanță, în sens bun de data aceasta, față de Il barbiere di Siviglia al Electrecordului din 1961. Rămâne un disc de ascultat, în ciuda lipsei de rafinament, încă prezentă. După toate semnele, e perioada de apogeu a studioului românesc.

Virginia Zeani revine în 1977, pentru Tosca, în studioul care o primește, fie el și din România, în timp ce DECCA se despărțise de ea, din rațiuni care aveau justificări doar pe termen scurt. Azi ar fi făcut bani frumoși cu înregistrările istorice ale divei redescoperite. Pentru că, trebuie spus acest lucru, în anii ’50 criticii o vedeau pe Zeani în același club cu Callas și Tebaldi, întrebându-se la apariția unei noi soprane dacă avea sau nu loc în acea diversitate de un nivel foarte ridicat. Un nou tenor român, destul de uitat și el, Corneliu Fânățeanu, la vremea aceea mai puțin vizibil decât Spiess sau Buzea, azi Mario al lui te duce puțin cu gândul la Jonas Kaufmann (mai puțin subtilitatea, nuanțele, dar o manieră oarecum similară, nu e un Mario latin, ardent, cald). Herlea e un Scarpia excelent, realmente. În alte locuri, monotonia lui era frustrantă, aici se debarasează de ea și chiar are o alură aristocratică cu o voce care încearcă și culoarea, nu doar forța, răutatea lui are chip, e în sfârșit un personaj cu testosteron cu tot. Ascultați Tre sbirri… una carozza – e la înălțimea legendei lui. Zeani însă nu e în apele ei aici. O Floria mai dramatică decât de obicei, dar și un vibrato mai amplu decât se cuvine, mai descompusă de drama pe care o trăiește, dar cu detimbrări care în alte studiouri nu erau permise nici chiar unei soprane de nivelul ei. Un disc inegal totuși, din care lirismul lipsește în cea mai mare parte a timpului, favorizând o latură dramatică ce nu se regăsește în toată partitura.
Sigur, trebuie lăsat la o parte discul din 1953 al lui Walter Legge atunci când vorbim de orice altă înregistrare realizată vreodată. Dar Angela Gheorghiu are în 2001, în coloana sonoră a filmului lui Benoît Jacquot distribuită și pe CD, un anturaj care începe cu Antonio Pappano debordând de frenezie, un Alagna de un cu totul alt calibru și un veteran care a atras multe comentarii favorabile, Ruggero Raimondi, care pe alocuri îl aduce și pe Don Giovanni, rolul său emblematic, în ecuația lui Scarpia.

Rămânem tot la Puccini și în 1979, dar ne mutăm în Ardeal pentru Madama Butterfly. Și pentru Eugenia Moldoveanu, care va căpăta o frumoasă notorietate internațională în rolul lui Cio Cio San. Din păcate ea e singurul lucru bun care se întâmplă în această înregistrare. Limitări are și ea, dar se va rafina pe parcursul carierei, în totul ea are în bagaj ceea ce-i trebuie, și timbru și dramă și tehnică. O secondează Tumageanian, cu destulă demnitate în rolul frumos dar relativ mic al lui Sharpless. În rest, totul e greșit. Începând cu orchestra, aproape de inacceptabil (în zona alămurilor se petrece ceva care nu e bine deloc, departe de orice exotism oriental și mult prea aproape de „exotismul” tarafului românesc). Apoi Gherman este un Pinkerton de-a dreptul scabros, intonațiile lui sunt atât de meschine încât strică toate scenele în care apare.
Categoric e un disc numai pentru cei ce vor s-o audă pe Eugenia Moldoveanu undeva la începuturile ei. Dacă vreți un disc bun, care să aibă și o fărâmă de România, luați  fără să vă uitați la bani Madama Butterfly a Angelei Gheorghiu (fără replică azi în acest rol, pe disc), unde toate necazurile de mai sus sunt remediate cu brio de Accademia di Santa Ceccilia di Roma care înflorește pur și simplu sub comanda lui Antonio Pappano și cu un tenor care azi este cel mai cerut peste tot în lume, Jonas Kaufmann.

În 1982, sunt doar 3 ani mai târziu, dar 3 ani care provocau României o cădere în progresie geometrică a oricărei speranțe, presărând peste tot o mizerie care va continua să se extindă cu o agresivitate accelerată până în 1989, transformând oamenii în niște umbre cenușii. Cenușie este și această La bohème, pe care n-o poate salva nici Eugenia Moldoveanu, inutil de stridentă, deși avea toate mijloacele s-o cânte cum trebuie, și cu atât mai puțin Spiess, într-un declin vocal evident, încercând în zadar să compenseze prin forță ceea ce nu se mai putea repara, mai ales în zonele în care n-a excelat niciodată (subtilitatea, tandrețea, sentimentalismul – e vorba totuși de Rodolfo). Ohanesian e ceva mai onorabil, Marcello al lui are un oarecare calibru (și un vibrato de calibru prea mare, în același timp), dar în schimb Elvira Cârje e mizerabilă pur și simplu. Orchestra condusă de Petrovici n-are panaș deloc, muzica devine și ea ușor cenușie, ce La bohème tristă!
Uitați de acest disc și mergeți tot pe mâna Angelei Gheorghiu la Teatro alla Scala, (1995) chiar dacă nu e neapărat un disc legendar (cum e cel al lui Karajan, Pavarotti și Freni din 1972, sau cel al lui Beecham și Björling din 1957), veți vedea cât de în altă parte e viața din opera lui Puccini.

Ultima pe listă e Lucia di Lammermoor. Suntem în 1987, un an în care totul era irespirabil în România, când viața devenise doar supraviețuire. Ce bucurie mai putea aduce un disc românesc cu Donizetti melomanilor, sincer, nu-mi pot imagina. Cred că nici artiștii nu-și puteau imagina. În orice caz, Silvia Voinea nu e ceea ce trebuie, Lucia ei e nesigură și pare mereu la capătul puterilor. Herlea e bătrân deja și deja bătrânicios. Florin Georgescu ne lasă aici singura mărturie a tinereții lui (avea 28 de ani), încredințată studioului într-o operă integrală, o voce care doar promitea fără să confirme prea mult, dar care măcar se depărta de clișeele tenorilor de până atunci, cu voci lemnoase și inexpresive. Prea puțin, în condițiile în care Constantin Petrovici nu face nici o minune cu bagheta, dar cumințenia nici ea nu-i de ajuns.
Pe afară nici sopranele care au cunoscut consacrarea nu s-au încumetat să cânte dificilul rol al Luciei, și chiar starurile belcanto-ului au avut performanțe cărora mereu le-a lipsit ceva, ori vocea ori viața. Un rol care după Maria Callas pare inaccesibil, un oraș interzis.

O concluzie pare necesară, deși dificil de tras. În mod cert, în sărăcia materială și spirituală care a dominat regimul comunist, aceste discuri au valoare documentară. Ele păstrează instantanee ale unor voci care nu au avut prea multe șanse. Se văd ușor în toate strădania, studiul. La fel însă, se observă ușor și manierismul, lipsa teatrului, ba chiar a sufletului care ar trebui să anime poveștile operei. Într-un documentar despre marii tenori din era gramofonului e un episod dedicat tenorului rus Ivan Kozlovsky. După ce este redată aria din Rigoletto – La donna e mobile, înregistrată în anii ’30, care sună complet diferit de orice altceva ascultat vreodată, unul dintre muzicologi comentează că, din cauza sistemului închis în care a trăit Kozlovsky în URSS, fără contact cu lumea, el a prezervat o tehnică de canto dobândită de la profesori care cântau la rândul lor tocmai în secolul XIX, contemporani aproape cu opera Rigoletto. Drept urmare, cam așa trebuie să fi sunat și tenorii care colaborau direct cu Giuseppe Verdi. Ar putea fi o explicație și pentru ai noștri artiști, pe care comunismul autohton i-a ținut departe de lume: o tehnică specifică perioadei interbelice, înainte de „revoluția” Callas care a injectat belcanto-ul cu un elixir al vieții, făcând să pară reale cele mai convenționale rulade. De aici poate rezulta și explicația pentru carierele meteorice sau mediocre de cele mai multe ori ale acestor artiști români. Dacă România ar fi fost o țară democrată sau dacă ei s-ar fi născut în altă parte a lumii, poate mai mulți dintre ei, nu neapărat toți, ar fi răzbătut mai bine, pentru că voce aveau. Dar comunismul le-a furat prea des și prea mult sufletul pe care ți-l poate da încrederea în sine, libertatea, de ce nu? chiar orgoliul, atribute estompate de totalitarism. Au fost, sigur, și excepții, de aceea am citat cu precădere discurile unor artiști români din Occident. Puține, e drept, și ar trebui să recunoaștem asta, și totuși importante.
Ar fi nedrept să desființăm aceste înregistrări, mergând doar pe criteriul că nu au avut un succes comercial în Occident. Mai greșit însă ar fi să le supraevaluăm, o tentație de care mulți nostalgici nu scapă, încercând să absolutizeze ceea ce nu poate fi absolutizat: mediocritatea, una nu chiar atât de reprobabilă întrucât era indusă, în mare parte, de un set de politici culturale care nu aveau nici o înțelegere despre artă, ci se ocupau cu prioritate de control și de restricții. Nu e un clișeu anticomunist, să nu uităm că în anii ’50 Madama Butterfly se juca sub titlul Cio-Cio-San pe motiv că „madama” are un sens mic-burghez, iar Faust se programa mai des în stagiune pentru mesajul antiobscurantist chipurile ascuns în libret…

Și pentru că Lucia di Lammermoor a fost ultima operă pusă în discuție, emoția zilei este tot despre eroina nebună a lui Gaetano Donizetti și a lui Walter Scott: Emoția #6: Ziua când am vrut să împușc libretistul 

Notă: CD-urile comentate fac parte din setul lansat în anii ’90 de o companie elvețiană, Selected Sound Carrier AG. Unele înregistrări se mai găsesc și azi în magazinele de discuri din București.