Vineri și sâmbătă, 13, 14 Septembrie 2013 la Ateneul Român
W.A. Mozart:
Simfonia concertantă pentru vioară, violă şi orchestră în Mi bemol Major K 364
Concertul nr. 15 pentru pian şi orchestră în Si bemol Major K 450
Simfonia nr. 40 în sol minor K 550
Serenada nr. 9 în Re Major K 320 „Cornul poştalionului” (primele patru părţi)
Concertul nr. 23 pentru pian şi orchestră în La Major K 488
Fantezia nr. 3 pentru pian în re minor K 397
Rondo pentru pian în Re Major K 485
Serenada nr. 9 în Re Major K 320 „Cornul poştalionului” (ultimele trei părţi)
Christian Zacharias (dir., pian), François Sochard (vioară), Eli Karanfilova (violă), Orchestre de Chambre de Lausanne

Un program Mozart irezistibil la Ateneu pentru vineri și sâmbătă. Ideea unui concert târziu în noapte este ea însăși seducătoare, pentru că intri în superbul auditorium din cupola Ateneului când orașul începe să se domolească. Apoi, când se termină totul mult după miezul nopții, ieși direct în liniștea aceea, care te lasă să rămâi impregnat de muzica pe care tocmai ai ascultat-o.

Christian Zacharias este un pianist și dirijor foarte iubit în România, deja numărul edițiilor la care a fost prezent e mare, probabil că deține un record în acest sens. O relație construită și bazată pe niște seri superbe când îl înlocuia pe Murray Perrahia, absent, în fruntea lui Academy of St. Martin-in-the-Fields, apoi când a interpretat cu finețea lui caracteristică o integrală a concertelor pentru pian de Beethoven provocând o nebunie de entuziasm, sau când a dat recitalurile cu muzică de Schumann, în 2011, un alt punct forte al lui. Și un singur regret: niciodată Concertul Nr. 20 sau 21 de Mozart și o anumită parcimonie a bis-urilor. Dar asta contează mai puțin, multă lume a venit emoționată la o nouă întâlnire cu pianistul german și orchestra lui elvețiană.

Programul, cum am zis și mai sus, a fost irezistibil și axat pe divertisment. A început cu Simfonia concertantă, o bijuterie în materie. În 2011, aceeași capodoperă fusese cântată la Sala Palatului de Wiener Philharmoniker și Franz Welser-Most absolut superb, cu o eleganță desăvârșită. Din păcate, cei doi soliști de vineri, Sochar și Karanfilova, șefii de partidă la viori și viole din orchestră, nu au avut vreo strălucire aparte, achitându-se de părțile solistice cu multă știință dar fără inspirație, viola părând că iese epuizată din toată această afacere. Cu toate acestea, agreabilul a dominat atmosfera și Simfonia a ieșit bine până la capăt. Concertul Nr. 15 a scos din nou la iveală finețea pianistului Zacharias, cu adevărat un estet.

Celebra Simfonie Nr.40 a fost abordată tot ca un divertisment, fiind redată în aceeași notă de agreabil. Și totuși, tema atât de cunoscută a primei părți, într-o rendiție autentică, are darul de a te emoționa, fără să poți preciza exact din ce cauză. Lumea îi spune acestui fior „misterul mozartian”, în fapt este vorba de ambiguitatea muzicii lui Mozart, care amestecă tristețea cu bucuria într-o formă perfectă și găsind mereu teme extraordinar de muzicale. Rămân mereu în această ambiguitate și lacrima și zâmbetul pe care ni le-a transmis. Vineri, nu a fost nici una nici alta, ambiguitatea a cedat locul unei abordări de mare precizie, într-un ton vesel, repet, agreabil. Un cuvânt de care, sper că v-ați dat seama, voi abuza în aceste impresii.

Vineri am pus pe seama concertului senzațional al lui Pappano, ale cărui emoții încă nu se decantaseră, acest recul emoțional în fața lui Mozart și Zacharias. Sâmbătă însă, după excepționala interpretare a lui Vladimir Jurowski cu Simfonia Nr.3 de Enescu, am sosit la Ateneu într-o cu totul altă dispoziție, convins că mă voi bucura de orchestra din Lausanne mai mult, mai din plin. A fost același tipic, Concertul Nr.23, nu foarte des interpretat, a fost frumos și a subliniat din nou finețea de pianist a lui Zacharias, care a luat prim planul în fața orchestrei. Serenada Nr.9, redată cu entuziasm aparent, cu grație muncită și la fel de agreabil cum s-a cântat și în prima zi. Au urmat apoi Fantezia și Rondo-ul pentru pian, plasând recitalul pianistic al lui Zacharias în aceeași zonă a agreabilului, forțând inclasabilul, evitând comparațiile.

S-a reluat în final ultima parte a Serenadei Nr.9 pentru a scoate în evidență și mai mult caracterul agreabil al recitalului din cele două seri. A fost, așa cum mă așteptam, foarte agreabil. Bis-ul a fost Uvertura operei Le nozze di Figaro. A fost foarte agreabilă și această ultimă piesă, fără să facă auzit nici o clipă nici un personaj al operei, dar alertă și bine balansată orchestra, ceea ce nu a putut să nu facă din Uvertură un ultim moment foarte agreabil al serii.

A fost atât de agreabil încât am ajuns să nu mai vreau să mă simt atât de agreabil. Ambalajul în care a fost împachetată orchestra a fost cu adevărat magnific. Programul de divertisment a fost foarte variat: serenade, concerte, simfonie, uvertură, piese pentru pian solistic. Ce-ți puteai dori mai mult? Nimic, pentru că nu mai era nimic de adăugat. Dacă s-ar fi cântat însă trei simfonii de Mozart într-o singură seară, atunci ar fi fost vizibil că s-a cântat Mozart într-un mod plicticos, la alibiul unor lucrări nu foarte cunoscute, pentru a masca o partidă a corzilor deloc excepțională și o lipsă de greutate, dacă vreți, a falangei elvețiene. În România se atinge destul de rar chiar și acest nivel, trebuie recunoscut și acest lucru, dar nu tot timpul. A fost maximul pe care-l poate atinge un ansamblu care muncește oricât într-o nișă muzicală, dar căruia îi lipsește chemarea.

A fost însă, trebuie să recunoaștem, un recital foarte agreabil, de un înalt nivel profesional, deși, muzical vorbind, nu a provocat pe nimeni la nici o reflexie. Agreabil.