Joi, 19 Septembrie 2013 la Sala Palatului
R. Wagner – Siegfried WWV 86C
Marek Janowski (dir), Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, Stefan Vinke (Siegfried), Arnold Bezuyen (Mime), Egil Silnis (Wotan), Martin Winkler (Alberich), Sorin Coliban (Fafner), Catherine Foster (Brünnhilde), Daniela Denschlag (Erda), Ileana Tonca (Waldvogels)

Aseară am fost la Sala Palatului pentru a vedea cea mai romantică operă din Tetralogie, Siegfried. Până acum, a fost și cea mai frumoasă reușită a lui Marek Janowski & Co. Iar faptul că publicul n-a umplut până la refuz sala nu a contat. Cei care au venit au creat o atmosferă entuziastă de nedescris.

Este pentru prima dată în viață când văd Tetralogia live și nu pot să mă laud că am frecventat prea des discurile lui Solti sau Böhm sau DVD-urile lui Chéreau de la Bayreuth sau ale lui Schenk de la Metropolitan. Ar putea părea o infatuare să scriu ceva despre spectacolul de aseară în acest context. Numai că în România, Tetralogia pare să fie accesibilă o dată în viață, Wagner fiind un compozitor prea puțin prezentat de teatrele de operă de pe la noi. Nu-i nimic, pentru că ceea ce avem ocazia să vedem acum la Festivalul Enescu este de cel mai bun nivel artistic.

Ideea de a vedea cele patru opere, lungi și atât de diferite de orice tradiție a muzicii italiene, m-a tentat încă de la început, cu atât mai mult cu cât sunt așa de rare. Dar cred că declicul final l-am avut atunci când am primit în mai revista Opera Now (devenită foarte la îndemână, și nu doar ea, de când există iPad), numărul pe luna iunie. Pe copertă era anunțat un articol despre festivalurile de muzică din Europa de Est. N-am reprodus articolul pe blog pentru că secțiunea despre Festivalul Enescu nu spunea practic nimic, fiind un rezumat al unui articol mai vechi și mai amplu pe care-l tradusesem deja. Pe pagina următoare am găsit o reclamă, despre care am mai amintit. Însă la sfârșitul acelui articol, altfel destul de meschin, Opera Now recomanda cu încântare acea agenție de turism care oferea un sejur la București pentru The Ring la prețuri pornind de la 1.999 £ de persoană.

Prețul includea cu certitudine un pachet întreg de servicii (transport, masă, cazare și excursii prin România), dar 1.999 £ înseamnă ceva mai mult de o sută de milioane de lei vechi, o sumă foarte consistentă. Ar fi facil să spun că e foarte scump sau că turiștii britanici fac o afacere proastă din punct de vedere financiar. În fond, acel pachet de servicii turistice are un preț care este normal pentru piața de acolo și pentru puterea de cumpărare a britanicilor. Sigur, un bilet la Festival e 80 RON, deci pentru un meloman din București, Inelul Nibelungului costă abia 320 lei noi, o nimica toată. Dar tocmai aici este motivația. 1.999 £ înseamnă cât valorează pentru un meloman occidental muzica lui Wagner. Atât de mult! Iar noi suntem norocoși să plătim doar 60 £ pentru același lucru, abia 3%. În traducere liberă asta înseamnă un chilipir cultural de neratat. Și mă felicit în fiecare zi, de duminică încoace, că nu l-am ratat.

Așadar, aseară am ascultat iarăși o parte dintre cele 91 de leitmotive, care se cântă în total de 2381 de ori în toată Tetralogia. Cu tot cu Siegfried, ele s-au auzit de 1530 de ori până acum. Aproape că te întrebi ce poate fi mai frumos? Să le mai asculți de încă 850 de ori, de câte ori mai sunt în Amurgul Zeilor!

Siegfried. O operă parcă scrisă ca un recital pentru tenor, acompaniat din când în când de ceilalți soliști, aici, în a treia poveste, parcă mai secundari ca niciodată. A fost rândul lui Stefan Vinke să intre în scenă și să-l cânte pe eroul legendelor germane, pus pe muzică de către Wagner. O treabă extrem de dificilă, iar mie nu-mi plac cuvintele mari. Dacă tenorul german, de fiecare dată când începea să cânte, nu mă impresiona în mezzavoce, în schimb, pe măsură ce declamația urca și devenea tot mai puternică, Winke era din ce în ce mai impresionant, cu un timbru care arăta din ce în ce mai luminos și cu o voce mare, dar lirică și atrăgătoare. În ciuda muzicii foarte solicitante, nu a părut nici o clipă că forțează supraomenescul în declamațiile sale. Și toate astea însoțite de leitmotivul acela extraordinar de luminos pe care Wagner i l-a scris, cu atâta dragoste.

Inutil să mai spun cât de frumos a cântat orchestra și cât de bine a dirijat Marek Janowski. O fac din datorie, pentru că trebuie, a fost un model ce pare imposibil de urmat, acela de a ține în mână, într-o manieră chiar relaxată, un ansamblu mișcător de dimensiuni impresionante, coerent de la un capăt la altul într-o muzică ce pare la prima vedere puțin ritmată, dar învăluitoare și plină de elanuri lente și imense. Silnis, Winkler, Bezuyen și Deschlag au fost și ei în nota obișnuită de până acum, adică excelenți. Catherine Foster a înlocuit-o pe Petra Lang în rolul (mai mic în Siegried) lui Brünnhilde. A fost și ea foarte bună, dar nu atât de bună ca soprana germană. Am observat că dicția nu este chiar impecabilă, mai înghițind ici colo câte o consoană, dar impresia generală a fost excelentă. Sorin Coliban a reluat rolul lui Fafner, o voce foarte frumoasă de bas profund, cu rezonanțe slave, a părut din acest motiv un pic din alt film, balaurul pe care-l impersona avea parcă o blândețe, neobișnuită. A fost un moment de muzicalitate ce a cântat el, o pată de culoare. Mi-am imaginat, ascultându-l și pe el și pe Ileana Tonca, plini de lirism și de note frumoase, că dacă toți interpreții ar fi fost ca ei, ar fi fost un Siegfried mai ciudat, dar ei doi în mijlocul atâtor artiști nordici, idiomatici până la perfecțiune, au adus ceva foarte frumos în plus.

A fost un spectacol superb, în care multele ore ale reprezentației au trecut incredibil de repede. Din câte se vede, acest Inel de sute de milioane va deveni nu doar memorabil, ci o amintire pe care suporterii lui Wagner o vor prețui cu emoție în anii următori, senzația de irepetabil pe care am avut-o iarăși aseară a fost de netăgăduit. Duminică, ultima parte, Amurgul Zeilor, și despărțirea de unul dintre cele mai frumoase momente ale acestui festival. Un festival care a adus nesperat de multă operă în fața spectatorilor români, nu mai puțin de zece, dacă la Otello, Orfeo, Alessandro și inevitabilul Oedipe adăugăm și Requiem-ul de Verdi, opera extremă în care ceea ce însăși o definește (decoruri, costume, regie) e eliminat de pe scenă, după cum bine zice André Tubeuf.