23.02.2014, într-o duminică, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: RIGOLETTO
Mártin Fülöp (Rigoletto), Romina Casucci (Gilda), Paul Tabone (Ducele), Petre Burcă (Sparafucile), Polina Garaeva (Maddalena), Andrei Lazăr (Borsa), Octavian Dumitru (Contele Ceprano), Daniel Pop (Marullo), Adriana Alexandru (Giovanna), Marius Boloș (Monterone)
Dirijor: Cristian Sandu, maestru de cor: Stelian Olariu
Un spectacol de Stephen Barlow
Scenografia: Yannis Thavoris
Lighting design: Warren Letton
Coregrafia: Victoria Newlyn
Am reușit să ajung in extremis la ultimul spectacol din această primă serie a reprezentațiilor cu noua producție de la ONB a lui Rigoletto. Biletele s-au epuizat foarte repede, un semn bun, publicitatea făcută evenimentului s-a dovedit eficientă. În această perioadă de dinainte de premieră m-a intrigat totuși alegerea plasării acțiunii în anii ’20, în Chicago-ul mafiot. Nu sunt deloc împotriva regiilor moderne în operă, dar ce legătură poate fi între acest cadru imaginat de Stephen Barlow și București? Nu am găsit un răspuns nici după spectacol, decât din perspectiva alegerii entertainment-ului, a show-ului ca rețetă a succesului, împrumutată de la cinema. Filme precum The Godfather sau Goodfellas au avut un succes mondial, aproape legendar, ceea ce a generat multe remake-uri, inclusiv musical-ul Chicago, ajuns și pe scenele românești. Ideea unei translații în lumea romantizată a Mafiei nu este una nouă. În stagiunea trecută, la Metropolitan Opera, aceeași operă a lui Verdi a fost mutată în Las Vegas-ul anilor ’50, pe atunci controlat de Mafie, folosind ca sursă de inspirație prima versiune a filmului Ocean’s Eleven, cel cu Frank Sinatra, supranumit într-o vreme The Duke. Dar la New York, această perioadă face parte din istoria unei națiuni foarte tinere, lipsită de momente importante la scara unui mileniu, dar al cărei drum parcurs de la o țară de coloniști care se răscoală împotriva imperiilor care o patronau până la statutul de putere mondială a fost presărat nu numai cu momente eroice. Este un drum a cărui poveste include un război civil, sclavagism și multe personaje în afara legii. Gangsterii interbelici sunt ultima generație de outlaws de pe această cale. Semnificația unui asemenea context la un teatru de operă din New York este probabil diferită de imaginea romantică, de proveniență hollywoodiană, aterizată la București. În orașul de pe Dâmbovița, un asemenea context nu are cum să treacă de stadiul de divertisment chic. Pe de altă parte, nu cred că o localizare a acestei idei, cu vreun Terente (mare bandit dar și mare cuceritor de femei), ar fi fost de preferat. Mai degrabă nu. Și totuși o analogie se poate face: dacă unul dintre episoadele cele mai celebre ale istoriei lui Al Capone este masacrul din noaptea Sfântului Valentin, coincidența face ca aceste spectacole cu Rigoletto de la ONB să fie programate în ajunul sărbătorii Dragobetelui…
Ceea ce a adus cu adevărat nou la București această producție importată a fost tot un import. Acela al unui know-how, al rigorii, al lucrului bine făcut, al coerenței, al logicii, al grijii pentru detaliu, pe scurt o întreagă antiteză a modului cum se face producție de operă pe la noi. Și aici a fost un mare pariu, câștigat.
Aparent modernă, dar în fapt destul de ilustrativă, scenografia s-a bazat pe o turnantă imensă care conținea decorurile pentru cele patru acte. În ordine, cele patru „felii de tort” erau: subsolul unui restaurant clandestin din perioada prohibiției, ascuns sub o firmă de pompe funebre (care era de fapt o cortină, vizibilă în timpul preludiului orchestral), apoi casa lui Rigoletto, în care dormitorul Gildei avea un geam ce dădea spre o scară de incendiu tipică în filmele americane și necesară în scena răpirii, biroul Ducelui, alături de încăperea restaurant și, în final, bordelul Maddalenei și al lui Sparafucile, unde este ucisă Gilda. Acest ultim spațiu era de fapt tot acela al apartamentului lui Rigoletto, împărțit în patru camere, pe două niveluri. O simetrie care mi-a adus aminte de scenografia din Don Giovanni al lui Holten, recent, de la Covent Garden. Iar restaurantul prevăzut și cu o mică scenă a făcut posibile și câteva momente de teatru în teatru, dintre care cel mai interesant a fost scena în care corul îi povestește Ducelui răpirea Gildei (Scorrendo uniti remota via…). Biroul Ducelui este poate cel mai reprezentativ pentru aceste decoruri: în locul frescelor unui palat ducal, cum este cel din Mantova, avem înșirate pe pereți cele mai clare exemple de cultură de masă, fotografii cu sportivi (boxeri, călăreți), la loc de cinste printre ele fiind afișată o bâtă de baseball, un simbol al violenței pe care este construită lumea lui Al Capone. Mecanismul de pe scenă a funcționat perfect, în ciuda unor scârțâieli și zgomote inerente, drept urmare acțiunea a avut și ea o fluiditate aproape cinematografică.
Or, tocmai aici a fost iluzia modernității, pentru că în fapt, cadrul era cât se poate de ilustrativ. Dar exact acesta este meritul lui Barlow: acela că a dat senzația că această translație în timp este firească, libretul nu a părut contrazis nici o clipă. Yannis Thavoris a fost minuțios în a reprezenta tonurile de culoare cele mai credibile, la fel și costumele au părut autentice, mai puțin poate cel al lui Rigoletto, portocaliu și caroiat, cu o cocoașă imperceptibilă, însă cred că era dificil să-l scoți în evidență pe bufon altfel decât așa. Momentele considerate scandaloase, despre care s-a tot șoptit înainte de premieră, respectiv scenele de sex din bordel sau celebra Cortigiani, vil razza… cântată cu pantalonii în vine s-au dovedit a fi cât se poate de naturale în acest context. La ce altceva te poți aștepta în sugestia atmosferei unui bordel? Normal că la o partidă de sex, în dormitorul de la etaj, în absența ei, totul ar fi părut fals. Cât despre pantalonii căzuți, nu a fost altceva decât o găselniță, o glumă de prost gust a cărei victimă este Rigoletto, umilit până la capăt de anturajul Ducelui. O glumă pe care o făcuse el însuși mai înainte unuia dintre mafioso. Cel mai mult mi-a plăcut secvența finală, când bufonul descoperă că în sac era de fapt fiica sa, în locul seducătorului, în timp ce acesta, imperturbabil, își cheamă prin telefon gangsterii ca să-l ucidă, odată cu aducerea unor coroane de flori. La toate acestea s-au adăugat niște lumini cu adevărat profesioniste, care au creat atmosfera necesară, una sumbră și dramatică, dar pătrunsă de un realism greu de regăsit altundeva prin ONB. Pe scurt, cu toate că multe episoade erau previzibile chiar din enunțarea conceptului, toate aceste clișee au funcționat foarte bine, rezultând o producție perfect compatibilă cu ceea ce se întâmplă astăzi în toate teatrele de operă din lume. Producția anterioară, semnată de Jean Rânzescu, era matusalemică, datând din 1954 (!!), traversând și comunismul și tranziția, până la integrarea europeană, ar fi fost culmea să prindă și introducerea monedei euro în România. Își arăta vârsta cu vârf și îndesat, și cu toate nostalgiile generate de amintirea marilor artiști care au evoluat în acele decoruri, trebuia schimbată cu ceva sincron cu lumea în care trăim.
Se spune că regizorii de teatru au fost chemați la operă pentru a o salva de la moarte. Dar ce înseamnă moartea? Și în lumea mare, dar și la noi, păstrând proporțiile, această moarte înseamnă dispariția unor generații legendare de cântăreți, de neînlocuit cu vocile de astăzi. E greu să vezi la Teatro alla Scala producția lui Visconti pentru La traviata dar fără Maria Callas, înlocuită de vreo soprană lipsită de geniu care nu poate crea aceeași Violetta care înnebunea publicul în 1955. Pentru a nu face ca spectatorii să plece dezamăgiți că vremurile bune s-au dus de multă vreme și că totul s-a sfârșit din punct de vedere vocal, trebuie să compensezi cu idei regizorale măcar noi, dacă nu foarte bune, sau nu universal împărtășite, cum a fost cazul lui Dmitri Cerniakov. În ceea ce privește ONB, cum vremea lui Nicolae Herlea sau a lui Ștefănescu Goangă s-a dus demult, nici ceea ce avea de spus Jean Rânzescu nu mai era de actualitate. I s-a dat cuvântul lui Stephen Barlow, care nu este nici el un regizor de teatru, dar care a demonstrat că ar putea pune în scenă probabil orice.
Și așa ajungem și la muzică. Eu am fost la cel de-al patrulea spectacol și cred că angrenajele s-au uns până acum. Cristian Sandu a dirijat excelent o orchestră care în mod obișnuit nu are virtuți, dar care aseară a sunat solid și a avut de spus ceva și în afara acompaniamentului. N-am remarcat desincronizări, nici sunete false, altădată o obișnuință deranjantă, ci dimpotrivă, muzicalitate, destulă rigoare și un ritm susținut bine, de la un capăt la altul al serii. Corul lui Stelian Olariu a fost impecabil, aș spune ca de obicei, cred că acest cor este asset-ul cel mai valoros al Operei în general, în ultimii ani. Nu-mi aduc aminte să fi fost deranjat vreodată de acest cor, dimpotrivă, l-am remarcat aproape de fiecare dată pentru definiția vocilor, pentru claritatea rezonabilă a dicției și pentru muzicalitatea intervențiilor solistice ale membrilor lui. Iar acum ONB are un al doilea asset, în această producție.
Distribuția de aseară nu a strălucit prin expresivitate, de altfel, din impresiile scrise în urma celorlalte spectacole, aceasta pare să fi fost o caracteristică a acestui set de reprezentații. Și apropos, mediatizarea acestui Rigoletto a dat roade și aici: s-a scris, în sfârșit, și după premieră, nu doar înainte, s-a scris prompt și cu sinceritate. Și probabil că se va mai scrie în continuare, așa cum este normal, cel puțin la pretențiile europene pe care le avem. Mártin Fülöp a cântat destul de bine muzica, deși plat din punct de vedere dramatic. A fost un bufon lipsit de tragedie, duioșia, umanitatea, durerea, dar și scurta lui fericire au fost livrate cam la fel, deși mi-a părut că baritonul a încercat să le diferențieze. Cu toate astea nuanțele au lipsit, transformându-l într-un personaj destul de monocrom și linear. Romina Casucci s-a străduit destul de mult să facă o Gilda de ținut minte, dar a cam țipat pe ici pe colo, altfel cântând cu o voce destul de banală, dar lăsând să se înțeleagă destul de clar că în timp ar putea deveni o soprană respectabilă. Cel mai mult mi-a plăcut Paul Tabone, în ciuda unor așteptări foarte rezervate pe care le aveam după niște secvențe YouTube care nu prea îl avantajează. E adevărat, nici Questa e quella… și nici La donna e mobile… nu au fost niște momente de maximă reușită, dar în ansambluri și în Ella mi fu rapita… a arătat și muzicalitate și un timbru clar și niște acute foarte reușite. În total a fost o performanță mult peste onorabil, ba chiar una de ținut minte. Dacă afișul spectacolului conținea o fotografie cu Al Capone, Tabone chiar aducea puțin cu celebrul gangster, ceea ce făcea cam ciudate elanurile Maddalenei à propos de frumusețea personajului, dar aici cred că a fost singura incongruență cu libretul și nu din vina regizorului. Foarte mult mi-a plăcut de această dată Marius Boloș, un Monterone crunt, intonat cu mare forță, impresionant de-a dreptul, dar și Sparfucile al clujeanului Petre Burcă, o voce lirică dar de efect pentru un personaj insondabil așa cum este asasinul plătit.
În concluzie, a fost un spectacol care face față fără probleme tendințelor actuale din lumea operei. O distribuție rezonabilă, cel puțin, dar mă gândesc însă că impresia pe care ar face-o niște staruri internaționale în aceste decoruri ar fi extraordinară, meritând imortalizarea unui DVD. Cum ar fi să vedem la un moment dat o soprană ca Elena Moșuc drept Gilda, și un bariton ca Gheorghe Petean drept Rigoletto, alături de un tenor mare (de ce nu, poate chiar Beczala?) – e o imagine pe care mi-o pot închipui, dar ale cărei efecte mi se par incalculabile în termeni de emoție colectivă.
E un pas important acest Rigoletto. O floare foarte frumoasă și parfumată, dar atenție!, primăvara încă nu a venit. Nici afară și nici la ONB. Ar fi păcat să rămânem la ritmul unei singure producții noi și bune pe stagiune. Nici la teatrele mari nu sunt multe, vreo 4-5, pentru că e vorba de mulți bani. Dar să nu uităm că la Iași, unde bugetul este cu mult mai mic decât la București, spectatorii au avut parte de două producții semnate de Andrei Șerban stagiunea trecută, iar în acest sezon vor mai veni încă două. La București ar fi cazul să fie cel puțin trei și lucrurile nu au demarat rău, dacă la acest Rigoletto îl adăugăm și pe recentul Otello cel puțin decent al Verei Nemirova.
Despre Opera 
Tabone a cântat foarte bine, după părerea mea. Questa… a fost cam plată, și o pun pe seama începutului. Să nu uităm că e vorba de un tenor fără multă experiență. În La donna e mobile… a cântat foarte precaut, părând stresat de iminența acutelor pe care le-a cântat reținut, iar la sfârșit a făcut o mică pauză pentru acuta finală. Cu toate acestea, duetul din actul II cu Gilda a fost reușit, iar Ella mi fu rapita… și tot ce a urmat după a fost plin de aplomb.
Cred că a comtat în aprecierile făcute asupra lui și fizicul său, care nu-l avantajează, e departe de a fi unul de june prim, ci dimpotrivă. Dar asta e irelevant, în fond. Mai ales că regia îl vedea ca pe un crud mafiot, deci nu statura conta.
A avut o voce clară, metalică, dar naturală. Pasajele erau destul de OK, cu mici scăpări, absolut corectabile. Eu unul cred că are șanse să ajungă un tenor cunoscut.
În fine, e o părere de amator, nu sunt un profesionist al canto-ului. Nu știu câți ani are, ce roluri mai cântă, și alte detalii. A fost infinit mai interesant decât Sune Nu-știu-cum din La traviata.
Tosca – da! Nu mai suport producția lui Hero Lupescu. Am senzația că se demolează un bloc construit de Ceaușescu auzind că va fi înlocuită scenografia aceea atât de prăfuită.
Să sperăm că se va schimba ceva la ONB, și în bine, deocamdată sunt atât de multe comentarii negative încât nu-mi pot da cu părerea.
ApreciazăApreciază
Contraexemple: Marco Berti, Johan Botha etc.
ApreciazăApreciază
1. Nu este obligatoriu ca aprecierile asupra unui spectacol sa fie la toti autorii cronicilor de aceeasi natura (adjectivul „amabil” nu ar fi potrivit cu cronica muzicala ca gen).
2. Daca este sa vorbim despre „ce mai ramane” pentru tenor, in Rigoletto, „serios”(!), in afara de Questa…si La donna… nu putem ignora Ella mi fu rapita si Possente amor mi chiama (cabaletta din actul doi), ambele arii de mare virtuozitate, cu nimic mai prejos ca celelalte doua.
ApreciazăApreciază
Dar n-ați fost în sală, ci pe YouTube.
ApreciazăApreciază
Eu o să încerc să ajung la cealaltă distribuție 🙂
ApreciazăApreciază
Daca plecam de la premisa ca „Tabone a cântat foarte bine”, nu stiu ce s-ar mai putea spune decat ca totul a fost minunat, exceptional, sublim, superb s.am.d. Eu nu am auzit un cantaret cu o tehnica mai proasta nici la debutantii din Conservator. Accept ca nu mai exista cantareti de statura celor de odinioara, dar nu accept o caricatura ridicola pe post de tenor de premiera la ONB. Ceilalti nu au fost atat de jalnici, dar nici nu au fost mai buni decat cei mai ordinari solisti proprii ai casei. Daca nu au cantat pe gratis, au fost bani aruncati! Unii ar fi trebuit sa ne plateasca ei sa venim sa-i vedem/ascultam!!!
Montarea – da, e mai bine decat era, dar un fel de struto-camila, prea moderna pentru una clasica si prea reprezentativa si ilustrativa pentru una moderna, cu un aer deja invechit si prafuit datorita luminilor palide si cenusii si scartaielilor din timpul miscarii decorului, costume care stau pe interpreti ca pe gard, neinspirate si lipsite de prezenta – per global un spectacol destul de deprimant, nu atat prin prisma ideilor regizorale, cat prin realizare. Nici originala nu e decat poate in unele detalii, exista multe productii in toata lumea pe aceesi tema in aceeasi opera. Iar eu raman cu o mare nedumerire: cum functioneaza blestemul in anii 1920? In Evul Mediu era mai credibil, dar intr-o societate moderna si cinica e putin probabil. Fara blestem, montarea nu mai are nici un suport – a nu se uita ca titlul gandit o vreme de Verdi era „La Maledizione”, dar l-a schimbat pe motive de cenzura, fara a schimba si esenta operei.
ApreciazăApreciază
Sunteți prea aspru. Mulțumesc că nu m-ați înjurat pentru că mi-a plăcut Tabone. 😀
ApreciazăApreciază
Nu injur pentru asa ceva. E o opinie personala, atat. Daca ar fi sa injur pe cineva, acela ar fi cel care a adus asemenea catastrofa pe scena.
ApreciazăApreciază
Vă respect opinia, dar nu cred că am înțeles exact cum e cu blestemul. Puteți detalia?
ApreciazăApreciază
Blestemul lui Monterone, care devine un fel de leit-motiv al operei. L-a obsedat si pe Verdi, care, repet, a vrut initial alt titlu pentru aceasta opera si care il face sa revina periodic in atentie, pana la momentul final. Sper ca nu e nevoie sa dau citate.
ApreciazăApreciază
Nu văd nici o contradicție în ceea ce privește blestemul. România e plină de pagode ale mamelor Omida din fiecare județ. Modul de funcționare al blestemului nu s-a schimbat cu nimic din Evul Mediu și până azi. E doar în capul oamenilor care cred în așa ceva. Seamănă cu flacăra violet. De ce ar fi mai interesant un blestem emis și abătut apoi asupra unor oameni în colanți decât a unor oameni cu pantalonii în vine, nu pricep. 🙂
Obsesia lui Verdi pentru blestem e aparentă, asta i-a atras atenția la piesa lui Victor Hugo. Rezultatul, după scrierea muzicii, nu mai vizează nicidecum blestemul, soarta, fatalitatea, ci psihologia, despre care s-a vorbit și se va vorbi mereu când vine vorba de Rigoletto. Ce-i drept, dacă e să caut un cusur acestei producții este mai degrabă lipsa analizei psihologice a personajelor, înlocuită cu clișee de film.
ApreciazăApreciază
Aaa… Și greșelile grave de tehnică ale tenorului, dacă se poate. Cum trebuia să cânte, mai clar spus?
ApreciazăApreciază
Nu fac masterclass de tehnica vocala pe un blog. E treaba altora. Eu doar constat. Referinte exista cu sutele, nu consider ca e nevoie sa le listez. Pentru cei ce nu au avut [ne]sansa sa-l vada / auda, am sa spun doar ca intre clipul de pe youtube si ceea ce s-a produs in sala diferenta esentiala e doar de volum. In rest, clipul spune aproape totul, cel putin din punct de vedere auditiv; exceptie sunt bucatile „parlate”, in care mai mult a vorbit decat a cantat si fushareala barbara a partiturii in nenumarate locuri.
ApreciazăApreciază
De fușărit barbar au fușărit barbar toți, să fim cinstiți. Pe scenă a fușărit mai puțin decât în clipul de pe YouTube, a fost și mai dezinvolt. Voce de tenor are. Nu m-am raportat la istorie când l-am apreciat ci la precedentul invitat al ONB, Sune Hjerrild, pe acesta din urmă cum l-ați evalua atunci?
ApreciazăApreciază
Raspunsul e pentru intrebarea de mai jos.
De fusharit au fusharit toti, e adevarat, cel putin in cea de-a doua distributie, din punctul asta de vedere diferentele sunt minime – sunt multe pasaje de virtuozitate care au fost in cel mai bun caz aproximate, singurii care au incercat ceva, dar nu permanent, au fost Nagy si Barsoumian. Toti au afisat o tehnica de emisie defectuoasa si cu probleme, dar parca intr-o mai mica masura. Prima disributie a fost mai buna din toate punctele de vedere, dar nu se apropie mult de una adecvata.
Comparatia cu Sunne e cam ca aceea intre doua excremente – ce preferi: unul cu motz, sau unul fara? Scuze pentru folosirea unei descrieri neelegante, dar alta nu-mi vine acum in minte. Fiecare mi-a displacut in felul lui, dar nu as face diferente. I-as baga pe amadoi in aceeasi galeata. De gunoi.
ApreciazăApreciază
La intrebarea aceea de mai sus, adresata altcuiva, nu mie, mi-a venit in minte sa raspund ca un tenor ar putea sa cante in Ducele ca Vasile Moldoveanu….
Si pt asta va multumesc. Datorita acestui blog l-am descoperit, am citit cartea si nu ma mai satur ascultandu-l. Pt mine este o revelatie. L-as asculta intr-una!
Tocmai de aceea, bazandu-ma doar pe youtube, care mi-l ofera pe Vasile Moldoveanu, dar, din pacate, si pe Tabone, nu prea inteleg eu cum merg cele doua persoane (de fapt, una e clar personalitate!) mana in mana in sufletul si urechea unui om!!
Dar, mai bine, imi vad de treaba mea. N-am sa sterg, totusi, acest post tocmai pt ca vroiam sa spun de ceva vreme: Multumiri pt carte!
ApreciazăApreciază
„Vasile Moldoveanu e o revelație. Nu mă mai satur să-l ascult”. Aceste constatări, le aud tot mai des, au devenit un fel de clișeu. Dar este singurul clișeu care mă bucură de fiecare dată când îl aud/citesc. Vă mulțumesc.
În rest, nu vreau să amestec lucrurile (a propos de Rigoletto), deci nu răspund. 🙂
ApreciazăApreciază
Exact asa speram si eu! 🙂 Sa nu ma bagati in seama! Aveam si eu niste stelute ce se invarteau in aer aseara!
Pe de alta parte, cam urat din partea mea ca am inceput sa vorbesc in clisee… hm! Daca mi-as propune sa scriu despre aceasta descoperire, as fi in stare s-o fac. Dar, am impresia, ca oricat de mult as incerca, nu prea poti reda in cuvinte ceea ce simti atunci cand asculti aceasta voce. Si nici n-as sti sa redau frustrarea pe care o simti ca roman care-si pretuieste valorile atunci cand realizeaza ca sunt valori despre care, totusi, n-a auzit… Extrapoland, dar fara sa exagerez, se simte cumva cam acelasi lucru ca atunci cand, visator fiind, te intalnesti in viata cu o carte care te face sa pricepi ca ceea ce „stiai” tu de la altii nu e nici pe departe suficient ci doar o farama dintr-un adevar pe care doar abia il percepeai. Astfel, revelatia asta a mea s-ar traduce, in limbajul cartilor, ca ceea ce-am simtit atunci cand am citit Fenomenul Pitesti. Si, nu, de-aici nu mai detaliez… Sper, doar, ca mi-am lamurit cumva, cliseu!
Multumiri!
ApreciazăApreciază
A, nu! N-o luați așa, povestea cu clișeul, nu în sens negativ. Am vrut să spun că în ultima vreme, cum tot mai multe secvențe audio sau video cu tenorul Vasile Moldoveanu au apărut pe Internet, și în urma redescoperirii lui de către media, dar mai ales de către public, aceasta a fost reacția pe care a stârnit-o și pe care am auzit-o foarte des. „Ce voce! Nu mă mai satur să-l ascult!” Și m-am bucurat încă o dată să o citesc, scrisă de dvs.
ApreciazăApreciază
In sfarsit o cronica mai ampla la Rigoletto (felicitari ca ati scris chiar daca nu sunt de acord cu multe)! Si este chiar de pe 23, cand am avut „placerea” sa vad un duce obez (cum adica fizicul nu conteaza?? Glumiti…se cam radea prin sala..mai ales daca mai ridicai ochii si vedeai tradus: „frumos ca un Adonis”, „acest tanar fermecator”…care ajunge din Al Capone chiar si Domnul Goe nu in tren ci in bordel). Nu-i asa ca este dragut? Bine, am inteles, depasim fizicul. Ceea ce conteaza este vocea!! Care voce?? Acest Tabone, un no name, venit probabil in practica la opera Nationala (poate i-au platit parintii ca sa scrie la CV ca a cantat intr-o opera) nu cred ca va primi alt rol la o opera cunoscuta din lume. Din putinele informatii de pe internet, vad ca el participa la concerte pe ici pe colo, nicidecum in opera. Pai la o premiera aduci asa ceva? De fapt am vrut sa-l felicit pe Sorin pentru comentariile excelente si obiective. Si eu vazusem clipul de pe youtube, de fapt pe toti inainte de a merge la spectacol si nu aveam asteptari. Dar nu am crezut vreodata ca la Rigoletto pot sa si rad sau sa plec fara nici un fel de emotie. Asta este! Vom merge la opera sa ne distram. S-au dus vremurile cand plecam entuziasmati sau emotionati de vreo interpretare. Oricum, lucruri ciudate se intimpla in Opera si este pacat ca se perverteste gustul publicului neavizat in spatele reclamei. De cand cu aceasta premiera si reclama aferenta, am auzit in jurul meu oameni carora de fapt nu le place opera sau li se pare penibila, ca vor sa vada Rigoletto doar pentru ca este un eveniment si ca este cu straini. Straini de situatie, de fapt. O sa se ajunga ca in televiziuni: facem emisiuni cum cere publicul. Prea multe rateuri in aceasta stagiune, prea multi amatori veniti de pe ici de colo pentru ca trebuie sa se umple golurile lasate de cei talentati care au plecat (presupun de ce). Este nedreptate in lume! Adica romanii au voci extraordinare si canta la marile opere din lume iar la noi in schimb vin niste amatori Cum or fi ajuns in roluri principale unii de pe la opereta (cam multi…) sau unii care apareau in alte opere in roluri minore, habar nu am. Poate se mizeaza pe faptul ca nu exista un public fidel sau ceva mai educat. Nu mai spun ca sistematic se aduc supraponderali. Si Pavarotti era, dar macar avea voce. Noroc cu baletul care este foarte bun. (Don Quijote, de exemplu, este un spectacol extrem de reusit). Asta asa, ca sa termin intr-o nota optimista.
ApreciazăApreciază
“Vom avea opera națională, cu text național, partițiune națională, cântăreți și figuranți naționali, decoruri naționale, maestru național, etc. – naționale.
Vom avea, în sfârșit, o execuție națională” – scria acum vreo sută de ani, dl. Caragiale. Tot asta cer și Sorina și Sorin.
Ștefan Pop – poate că e și el mai plinuț, dar măcar e național. Era Spiess vreun fotomodel? Haidem să sortăm distribuțiile de la operă în ordinea kilogramelor. Crescător sau descrescător, după chef. De restul (interpretare, punere în scenă etc.) vom vorbi la cârciumă, la masă.
Haideți atunci să discutăm despre kilograme și diete, că pricep eu că despre asta e vorba. Să discutăm așadar și despre grăsimile naționale. Pentru că dacă o producție nouă aduce public nou la ONB, în schimb ce frământă spiritul publicului național și cunoscător e filosofia și estetica șuncii. Naționale sau nu.
Dvs. câte kile aveți? Trimiteți degrabă o fotografie recentă să ne lămurim cine despre ce discută.
ApreciazăApreciază
Cred ca exagerati. Nu am batut moneda pe kilograme. Ce am spus eu si ce ati inteles? Chiar am scris ca depasim partea cu fizicul, cu toate ca nu ar trebui. Stiti, ONB trebuie sa fie la acelasi nivel cu Viena Staatsoper, Scala, ROH. Dar noi nu ne dezmintim de „merge si-asa”. Uitati-va ce a scris si kman: „Senzatia este ca Dinca&Co. au cheltuit toti banii pe Barlow&Co. si nu le-au mai ramas si de cantareti”. Vocea si interpretarea sunt totul in opera. Urmate de scenografie, regie. Si nu invers!!. Si mai este ceva: nu incercati sa mutati atentia de la lucrurile importante si care conteaza, asa cum se intampla repetat in mass media. Nu-i asa ca mai degraba conteaza profitul obtinut oricum, fara sa tinem cont de prestanta, calitate, educatie, bun gust, rafinament? Si eu sunt un simplu spectator ca si dvs., nu am studii muzicale dar imi dau seama cand exista o interpretare de calitate. DVD-urile cu opera, youtube, mezzo, ne ajuta enorm sa ne formam o opinie obiectiva asupra calitatii unui spectacol. Asta daca suntem obiectivi, sinceri cu noi insine, siguri pe propria parere bazata atat pe simtul auditiv dar si pe exercitiul vizionarii de spectacole din intreaga lume si nu influentati de cei care doresc sa-i determine cu orice pret pe altii sa vada calitatea acolo unde nu este (poate din diverse interese). Si cred ca nu trebuie sa ne suparam cand cineva nu este de acord cu noi. Sa stiti ca fiecare are dreptul la o parere. Articolul dvs. iata ca a produs multe comentarii si nu poate decat sa va aduca satisfactie acest lucru.
ApreciazăApreciază
Cu siguranță că exagerez, tocmai ca să pun în evidență propria dvs. exagerare. Și nu numai a dvs. Jumătate din ce ați scris este totuși o tiradă anti obezitate. Despre voce – nimic. Și aici este o boală veche românească, pe care o întâlnesc și la Sorin, cel invocat de dvs.: lipsa de măsură, de ponderație. Și eu am remarcat în articolul scris discrepanța dintre versuri și personajul Al Capone. Dar această detaliu, căci este un detaliu și nu esența unui spectacol de operă, trebuie să rămână și în cadrul unui comentariu, tot un detaliu, nu o tiradă. Mai adăugați la acest detaliu și faptul că intenția regizorului a fost cât se poate de clară în a găsi o asemănare între tenor și Al Capone din realitate. Și atunci, acolo trebuie să căutați discrepanța, nu în libretul lui Verdi, sau în preconcepțiile despre personaje cu care venim inevitabil la teatru ( am și eu preconcepții, e ceva noraml). Cât despre Tabone, mi-am spus părerea: mi-a plăcut. Dacă mi-a plăcut, nu văd de ce ar trebui să-mi schimb părerea? Pentru că a luat câteva note false în actul întâi, la duet? E cumva singurul care a făcut asta? Nu, sigur nu. Pentru „cunoscătorii” români e de neiertat. Pentru mine nu este un capăt de țară. Tabone a compensat prin momente bune, mai ales în actul II și III.
Mai rău decât asta mi se pare naționalismul acesta, foarte ieftin, când multă lume s-a pus pe oftat că nu e pe afiș nu știu ce Madam Triluriano, primadona noastră dâmbovițeană, sau nu știu ce domnișor Liricescu, tenorul nostru necunoscut dar îndrăgit. Serios? Ori Triluriano și Liricescu ori mai bine, nimic? Și ce dacă Tabone n-a cântat mare lucru, înțeleg că raționamentul este că nici nu ar mai trebui să debuteze undeva? Tenorul a câștigat o selecție. Un minim de credit trebuie să i se dea. Chiar dacă nu suntem profesioniști, și ne îndoim de justețea unei comisii, cu siguranță compusă din profesioniști.
ApreciazăApreciază
Good point! „That sheik cursed me!” – mi-a plăcut la nebunie!
La cum se pune problema cu publicul național, mi-e greu să cred că opera națională va renunța la traducerea națională. Honestly.
ApreciazăApreciază
Tocmai am vazut ca am fost „atins” mai subtirel sau mai grosier in doua comentarii ale autorului blogului. Inclusiv am fost acuzat de „o boală veche românească, pe care o întâlnesc și la Sorin, cel invocat de dvs.: lipsa de măsură, de ponderație.” Oare prin ce dovedesc asta? Pentru ca resping „aprioric” o aparitie grotesca si care nu are ce sa caute pe o scena de opera? Pentru ca montarea mi se pare, dincolo de aparitia shokanta a gangsterilor si a decorurilor suprapuse, plicticoasa si monotona, ca un film prost cu gangsteri de acum 100 de ani? Eu nu m-am legat de kilogramele in plus sau in minus ale cuiva. Recunosc, opera fiind un spectacol vizual, e o placere sa vezi pe scena persoane care arata foarte bine, dar conteaza mai putin numarul kilogramelor si mai mult felul cum sunt purtate. FYI sunt multi cantareti cu „gabarit depasit” pe care ii apreciez, sunt cativa pe care i-am cunoscut personal si chiar as putea sa ii numesc prieteni si pe care ii iubesc din tot sufletul pentru ca sunt niste oameni de mare calitate si niste artisti formidabili, capabili sa creeze o emotie uriasa. Aceasta caricatura care a aparut la o premiera pe o scena nationala nu-mi creeaza decat o singura emotie – greatza. Si nu pentru cum arata, ci pentru cum se prezinta la modul general, pentru sunetele insuportabile pe care le emite – daca nu-mi place cum arata pot inchide ochii, dar urechile mele sufera inca si mai tare.
Nu-mi amintesc nici sa fi exprimat vreo nostalgie dupa vreo diva distrusa de Dambovita. Am comentat doar ca se putea obtine mai mult cu bani mai putini folosind resurse locale. Care sunt indeobste mai ieftine. Daca vor sa aduca straini, foarte bine, nu am nimic impotriva atata vreme cat sunt de calitate, nu unii care nu ajung nici la nivelul studentilor la Conservator. Sunt strini care vin si pe bani putini si pot avea aparitii decente sau chiar bune. Acestia adusi in ultima vreme au fost penibili. Si – ma intreb, daca s-au lasat pacaliti de advertising, oare nimeni nu a auzit nimic in timpul repetitiilor???? Din alte teatre ar fi zburat mai repede decat un Concorde.
Si mai am o nedumerire: nu ne place Spiess, a fost un tenor de umplutura, etc. etc. etc.; ok, dar atunci ….. ne place Tabone???????? de gustibus……………….
Atunci putem sa facem la ONB un fel de Taraf-tv sau Mynele daca asta cere publicul, ca oricum n-or sa simta diferenta.
ApreciazăApreciază
Păi hotărâți-vă: mai subțirel? sau mai grosier? Greață – chiar așa? Grotesc – nu e cam mult?
Nu l-am comparat pe Tabone cu Spiess, iarăși exagerați.
Advertising-ul a fost o păcăleală – nu e exagerare? A venit foarte multă lume, iar pentru spectacolele din 15-16 martie nu știu dacă mai sunt bilete.
ApreciazăApreciază
M-am hotarat – si, si; mai ales a doua.
Greatza, DA. Hotarat. In ultimii 30 de ani nu am auzit un solist de opera care sa-mi provoace atata repulsie, nici macar la tentativele nereusite de la Conservator – aceia veau macar scuza lipsei de experienta. Se compara doar cu manelistii.
Comparatia era indirecta. Pe un posting era desfiintat sumar si hotarat Ludovic Spiess – accept ca nu place tuturor si nu a fost mereu impecabil, dar a fost un cantaret care, in epoca lui, a reprezentat ceva si a fost solicitat de multe mari scene pentru roluri importante. Macar si pentru asta tot ar merita respect. Cu atat mai mult cu cat exista o „concurenta” foarte serioasa. In alt posting e laudat un NIMENI fara vreo calitate artistica, poate doar pentru faptul ca ragetele lui sinistre s-au auzit in sala. Nu exagerez cu nimic. Doar pun unul langa altul doua postinguri a caror apropiere mi se pare ilogica.
Advertisingul nu se referea la reclama la spectacol, ci la aceea pe care si-o fac unii cantareti ceva gen „cea mai frumoasa voce a…” – suna cumva cunoscut?…. oricum advertisingul e de multe ori o pacaleala, de multe ori am constatat ca cu cat advertisingul e mai agresiv cu atat produsul in cauza e mai prost.
Exagerarile le vad aproape exclusiv la autorul blogului – tot in buna traditie romaneasca, daca cineva are curajul sa spuna ca nu-i convine ceva atunci musai trebuie sau desfiintat, sau luat peste picior.
ApreciazăApreciază
Nu este așa, ba chiar deloc. Fiecare afirmație este făcută într-un context. Și cea despre Spiess și cea despre Tabone.
Dacă le amestecăm, doar de dragul de a ne da „confuzi”, atunci enumerăm frumos niște nume pe lângă care nu se mai poate face nici o comparație.
Spunem ceva de Callas și apoi toate sopranele care cântă Tosca (e doar un exemplu) nu mai fac doi bani.
Spunem Franco Corelli, sau Luciano Pavarott și deja nu mai putem spune nici o vprbă bună despre vreun alt Cavaradossi sau Rodolfo.
Laudele care i se aduc în România lui Ludovic Spiess sunt ridicole, el este proclamat deseori ca fiind nici mai mult, niși mai puțin decât cel mai bun tenor din lume, ba încă la momentul schimbării de generații Corelli/del Monaco. di Stefano/ Bergonzi etc cu Pavarotti/Kraus/Domingo/Carreras etc. Desigur, orice nuanță pe care nu doar că am scris-o, dar am și evidențiat-o, anume că nu neapărat vocea era varză ci interpretarea, caracterizarea personajului era o mare problemă la Spiess, desigur că scapă spiritului analitic al melomanilor naționali, atenți la alte nuanțe, de o subtilitate care nu se lasă niciodată dezvăluită. (Notă: sper să înțelegeți sensul eufemistic al acestei fraze)
La ce ne folosește acest fals patriotism, eu nu pricep: prin utilizarea lui îi forțăm pe interpreții de azi să cânte la fel de neatractiv ca Spiess, doar pentru că „specialiștii” îl divinizează pe Spiess.Și tot așa.
Cât despre Tabone, exagerați. Indiferent cât de mult mi-ar fi displăcut vreun artist, nu-mi amintesc să fi îngroșat atât de mult cuvântul „greață”. Cei care citesc aceste comentarii vor avea ocazia să-l asculte pe 16 martie și să aibe o părere. Sunt 100% convins, și nimic mai puțin, că până la asemănarea cu manelele sau cu senzația de greață e o distanță pe care numai cineva foarte rău intenționat o poate parcurge cu atâta seninătate.
Dar dacă vorbim de greață și manele, de ce să nu-l chemăm pe Marcel Pavel să cânte Ducele? Să facem o petiție, zic. E român, de-al nostru, spectatorii îl iubește, cum și el iubesc spectatorii. 🙂 Atunci ce facem, ne sinucidem în grup?
ApreciazăApreciază
S-au strâns multe comentarii, ceea ce mă bucură. În plus e vorba de părerile unor oameni care nu au descoperit opera odată cu acest Rigoletto. Parcurgându-le din nou, aș putea rezuma câteva lucruri pe care cititorii acestui articol le-ar fi dorit să se întâmple la ONB.
1. Producție clasică și – la fel de important – ieftină. Să fie nemaivăzut de nouă, dar să fie la fel cu una veche, pe care s-o știm pe de rost. Jean Rânzescu e unica de până acum , așa trebuie să arate.
2. Soliști locali – tot așa, cât mai ieftini și de preferință supli. Selecția să fie făcută de spectatori, prin voturi pe YouTube.
3. Să fie desființate restaurantele din ONB.
4. Eventual, la renovarea ONB, ar fi bine să fie tapetată pe exterior clădirea cu picturi cu Ludovic Spiess și cu Nicolae Herlea.
5. Reclama la o nouă producție să fie interzisă. Nu face decât să păcălească lumea. Nu mai spunem cât de ieftin ar ieși.
6. Spectacolul să fie interzis celor care nu pot prezenta o dovadă indubitabilă că sunt cunoscători de operă. Mai mult, dacă se poate, producția nici nu ar trebui să fie atractivă pentru necunoscători.
7. Orice ar face, managementul acestei instituții greșește total.
8. Cum azi nu mai sunt vocile de altădată, ar fi mai nimerit să fie angajați niște figuranți care să facă playback pe muzica de pe discul Electrecord cu Rigoletto al lui Buzea, Herlea și Ianculescu. Așa ar fi cel mai ieftin.
9. Regizorii angajați de ONB trebuie să fie români, trăiți în România, pentru a preveni decadențele de tip Barlow, Nemirova sau Andrei Șerban
10. Să fie ONB la nivelul lui Wiener Staatsoper, Covent Garden, Met, etc.
Mie mi se par niște cereri foarte rezonabile, numai bune de pus într-o petiție.
Mă repet: numai așa vom avea opera națională, cu text național, partițiune națională, cântăreți și figuranți naționali, decoruri naționale, maestru național, etc. – naționale.
Vom avea, în sfârșit, o execuție națională.
Și public național.
Sper că am împăcat pe toată lumea. Îmi cer scuze dacă s-a înțeles altceva.
ApreciazăApreciază
Angela Gheorghiu este, indiferent de perspectivă, soprana cea mai notorie din România: 92 prezențe la Met, 120 la Royal Opera House and counting, câteva roluri pentru care va rămâne cunoscută pentru totdeauna (Violetta, Magda, Adrianna Lecouvreur).
Cu alte cuvinte, sunt sigur că va fi votată sincer nu numai de către români.
ApreciazăApreciază
Dar despre ce este vorba?
ApreciazăApreciază
S-au uitat femeile goale, cat mai goale, nu prea goale, dar goale sa fie. Daca tot se pleaca din fata televizorului sa nu lipseasca ingredietul esential.
Poate si Adi-Minune pe post de Duce, e chiar mai autentic.
Iar executia sa fie „un’ esecuzione simulata. Come facemo al Conte Palmieri”. Si a operei si a publicului. Cunoscator sau nu.
ApreciazăApreciază
[…] 6. Giuseppe Verdi: Rigoletto – Opera Națională București ferbuarie 2014; Un spectacol de Stephen Barlow; Scenografia: Yannis Thavoris; Lighting design: Warren Letton; Coregrafia: Victoria Newlyn; Dirijor: Cristian Sandu Mártin Fülöp (Rigoletto), Romina Casucci (Gilda), Paul Tabone (Ducele), Petre Burcă (Sparafucile), Polina Garaeva (Maddalena), Andrei Lazăr (Borsa), Octavian Dumitru (Contele Ceprano), Daniel Pop (Marullo), Adriana Alexandru (Giovanna), Marius Boloș (Monterone) […]
ApreciazăApreciază
[…] foarte mult. Directorul Răzvan Dincă ne propune trei producții noi care se adaugă unui excelent Rigoletto (Stephen Barlow) din sezonul trecut și recentelor producții cu Otello (Vera Nemirova) și […]
ApreciazăApreciază
[…] Noiembrie). Deși ONB deține două producții de Graham Vick (Falstaff și Fidelio), un excelent Rigoletto regizat de Stephen Barlow, și un foarte interesant Œdipe pus în scenă de Valentina Carrasco (de […]
ApreciazăApreciază
[…] plicticoasă, la rândul ei). Până una alta, puteți verifica acest contrast pe 4 și 14 Mai, în Rigoletto (după o absență de aproape doi ani) și (mai ales) Fidelio (o singură reprezentație, anul […]
ApreciazăApreciază
[…] și a Mafiei din Chicago al anilor ’20, spectacolul nu a îmbătrânit deloc de la premiera din 2014 și până acum și mereu mai descopăr ceva de admirat în el. Ba chiar aș putea spune că modul […]
ApreciazăApreciază