Giacomo Puccini: La bohème
5 aprilie 2014, sâmbătă, la Metropolitan Opera of New York, Live in HD
Dirijor: Stefano Ranzani, regia: Franco Zeffirelli
Am o listă întreagă de incidente cu La bohème. Îmi aduc aminte că acum vreo douăzeci de ani, când tocmai descopeream această operă, m-am grăbit să-mi iau bilet la ONB, ca să am o primă dezamăgire: producția lui Hero Lupescu era chiar mai sărăcăcioasă decât prevedea libretul, Florin Diaconescu era un Rodolfo tip fante de mahala, totul era cântat în română, pe scurt am regretat banii plătiți pe bilet. Apoi, la Budapesta, câțiva ani mai târziu, spectacolul (cu o producție din 1935!) s-a anulat, m-am mulțumit numai cu Un ballo in maschera. În 2012, la Teatro alla Scala mergeam să văd pe viu producția lui Franco Zeffirelli și pe Angela Gheorghiu, care a declarat forfait. Pare de necrezut acum, dar la acea vreme nu știam că Anita Hartig, cea care a înlocuit-o, este din România. Iar Hartig a cântat atunci minunat, la debutul ei scaliger devansat cu câteva zile. Și ieri, un nou forfait, de data asta chiar al ei. Înlocuitoarea a fost Kristīne Opolais, numai că de la ea cam știam la ce să mă aștept.
Miercuri, Anita Hartig cântase Mimì și spectacolul a fost transmis la radio. Mi-am adus aminte, ascultând-o, de tinerețea din vocea ei, de amănuntele care o fac să fie specială: finețea, delicatețea unei fraze, dublate de inocența începuturilor. De aceea te atașezi imediat de vocea unei soprane lirice: dacă reușește să se detașeze din mulțimea de voci doar frumoase, atunci se produce o revelație a descoperirii și devii fan pe loc. Îndrăznesc să spun chiar că, dacă există o tradiție a sopranelor din România, aceasta este a celor lirice. De la Virginia Zeani, continuând cu subreta Ileana Cotrubaș (o Mimì legendară), continuând cu Leontina Văduva și Angela Gheorghiu. Hartig e generația următoare. În schimb Opolais venea din Madama Butterfly (cântată cu o zi înainte), alt calibru, în plus, calul ei de bătaie este Tosca în ultima vreme, deci adio fragilitate, adio acute sublimate, faceți loc dramei, declamației puternice, strigate. Și așa a și fost Opolais, nici o surpriză. Dacă Hartig era ca o primăvară, atunci Opolais e o întoarcere la iarnă. Asta a fost senzația: că ieri a fost ultima „babă” din primăvară, la fel cum era și vremea. Hotărât lucru, asta a fost baba melomanilor! Desigur, nu soprana letonă, care este foarte frumoasă, e vorba doar de reculul provocat de anticiparea unei voci spinto.
Revenind la transmisiunea de la Met, am văzut din nou producția lui Zeffirelli, versiunea americană. Dacă cea de la Scala datează din 1962, cea de la New York a avut premiera în 1981. De la surpriza în fața mulțimii de detalii, copleșitoare mai ales în actul II, odată cu trecerea timpului au început să-și facă loc și rezervele ajunse standard față de orice mise-en-scène atât de ilustrative. Din păcate, cu excepția translației într-un fel de Un tramvai numit dorință, a lui Baz Luhrmann, nici o idee modernă nu a reușit să seducă până acum. În aceste condiții, Metropolitan este ultimul loc din lume de unde ar putea veni o schimbare de perspectivă. Zeffirelli va rămâne regele Boemei de la New York încă multă vreme. Mă identific însă din ce în ce mai greu cu producția lui. În fond, e vorba de povestea unor studenți care se îndrăgostesc, pe fondul marelui oraș care-i consumă în toate felurile, dar mai ales un oraș care, dincolo de farmecul lui, rămâne același, nemilos cu cei slabi. Îmi imaginez din ce în ce mai ușor, în locul mansardei celor patru, o cameră din duplexurile căminelor studențești comuniste, și o cafenea de felul restaurantului „Dunărea”, alături de o Piață a Universității plină de agitația unei metropole. E doar o idee.
Marele succes al serii a fost Vittorio Grigolo. Pentru o dată, tenorul italian s-a debarasat de accentele îndoielnice și de frazarea expediată, în efortul lui de a reconstitui insolența lui Pavarotti, mentorul său. A încercat aseară mai mult sentimentalismul, reușind să construiască un Rodolfo al lui, foarte convingător. Un tânăr poet, neastâmpărat în gestică și în privire, parcă incapabil să se concentreze asupra unui lucru mai mult de câteva secunde (Non sono in vena…), dar constant în interesul lui pentru Mimì, plecând de la flirtul primului tablou și sfârșind maturizat și neconsolabil în ultima scenă. O adevărată emoție să-i vezi evoluția ca personaj literar, dar și cântată la același nivel dramatic.
Kristīne Opolais a făcut un tur de forță. A debutat în Madama Butterfly și în La bohème la Met, în aceeași zi (La bohème a fost programată la matineu, pentru a fi transmisă în direct la o oră rezonabilă în Europa). Nu este deloc puțin lucru, mai ales că rolul lui Cio-Cio-San este unul foarte greu. Oboseala s-a simțit destul de puțin în vocea ei, dar a existat, a fost, cel puțin scenic, o Mimì epuizată, prevestind finalul operei încă din primul act. La ovațiile din finalul spectacolului era copleșită și avea și de ce.
Aș fi vrut mai mult entuziasm (aseară înlocuit cu efort) din partea lui Massimo Cavalletti, un Marcello robust, dar neatrăgător, în schimb, ca niciodată, mi-a plăcut Schaunard, Patrick Carfizzi a reușit să aducă la lumină un personaj care de obicei este mult mai decorativ. Musetta (Susanna Phillips) a fost în tradiția extrovertită a Met-ului, doar glamour în Quando m’en vo, cu toată cochetăria ostentativă de music-hall, fără nici o nuanță de feminitate autentică. Ranzani a condus… OK, nec plus ultra.
Cred că această La bohème va rămâne în memorie. Pentru primul telecast al lui Grigolo, care a fost starul absolut al serii, pentru povestea acestui forfait (genericul nu a mai fost schimbat și a păstrat numele Anitei Hartig), pentru bravura autentică a lui Kristīne Opolais.
Despre Opera 
Gelb zicea aseară că a primit un mail, dimineață la prima oră în care Hartig îl anunța că nu s-a refăcut. Hartig e de apreciat ca artistă. A fost invitată să cânte La boheme la ROH, la Scala, la Met și cred că va fi chemată în continuare. A fost un accident.
ApreciazăApreciază
Productia lui Zefirelli, foarte frumoasa, are ceva mai mult de 20 de ani. Parca as vrea ceva nou.
ApreciazăApreciază
Are chiar 33 de ani (e din 1981). Și eu aș vrea ceva nou.
ApreciazăApreciază
„Mimi epuizata” inca din prima scena este o alegere deliberata a lui Opolais, felul cum vede ea tragismul personajului (cf. acestui interviu, foarte interesant de altfel: http://www.latinospost.com/articles/35631/20140404/exclusive-kristine-opolais-reveals-difficulty-of-singing-madama-butterfly-her-love-for-puccini-future-roles-in-german-and-french.htm). Nu mi-a placut in Mozart (Vitellia), dar aseara m-a impresionat, desi eram tare dezamagita de absenta Anitei Hartig. Puccini i se potriveste si cred ca va fi o minunata Manon Lescaut la Londra. Iar pe Anita sunt sigura ca o asteapta alte ocazii de afirmare, asa cum ati spus, a fost un accident.
ApreciazăApreciază
Cred că i se potrivește, deși nu am ascultat-o în Tosca și nici în Madama Butterfly. Dar Mimi nu i se potrivește. Adică e o diferență între a putea cânta un rol și a fi portrivită pentru un rol. Și Maria Callas are o înregistrare cu La boheme, și totuși vocal nu e Mimi, chiar dacă din p.d.v. artistic știe să facă rolul unul al ei, să-l stăpânească.
ApreciazăApreciază
Da, foarte frumos! Și cine cântă în a doua distribuție? Că nu se știe niciodată cu Angie… 🙂
ApreciazăApreciază
Nu prea cred că Opolais a vândut biletele în 30 min. 🙂
Manon Lescaut se cântă mai rar, în primul rând pentru că Des Grieux e rol greu și lung. Iar Kaufmann stârnește foarte mari așteptări oricum, ce să mai zic de rolul ăsta…
ApreciazăApreciază
Imi pare rau sa spun ca a nins la Met si din punctul de vedere al lui Grigolo. Tanarul dar relativ experimentatul tenor a aparut pe scena insuficient incalzit si a prezentat un Rodolfo gen Alban Berg. A lipsit generoasa fraza pucciniana, multe taieturi in linia muzicala , consoane prea subliniate si spre final un Rodolfo putin prea dramatic. Nu cred ca asa si l-ar fi dorit Puccini.
Cristine Opolais depasita de rol pe care cred ca nu il intelege in totalitate. Nu prea imi inchipui cum canta ea cu vocea ei Tosca sau Manon Lescaut. P
oate voi avea ocazia sa o aud.
ApreciazăApreciază
În boradcast de cu două zile mai înainte, Grigolo a sunat și mai dubios.
ApreciazăApreciază
Intr-o conjunctura complicata, nu am vazut spectacolul acesta, daro stiam pe Opolais de acum un an, unde l-a facut la Viena. Am evitat deliberat sa scriu „cantat”, vocea ei ingrozitor de aspra si rigida nu-mi sugereaza deloc termenul. Desigur, acopera rolul, dar am permanent viziunea unei soprane wagneriene cam uzate care se lupta cu o walkirie putin peste posibilitatile ei, cu note greu atinse sau subtonate, cu mult cantat pe forta sa nu scape vocea, cu putine nuante, dar cu mult „patos dramatic” ca sa compenseze. Nu prea e genul meu de abordare. As fi vrut sa o vad pe Anita, care a cantat Musetta la Viena si a fost, pentru mine cel putin, adevarata stea a serii. Indrumata in prezent de Ileana Cotrubas, promite sa faca o cariera stralucitoare. Sper doar sa nu invete de la maestra ei si lucrurile mai putin glorioase care o caracterizeaza.
ApreciazăApreciază
[…] bohème într-un broadcast de la Met, regretând apoi la nesfârșit că nu a putut cânta și în transmisunea HD. Iar acum, o șansă nesperată: să vezi în România, la un preț ridicol (18 €) o artistă de […]
ApreciazăApreciază
[…] care o știam din diverse transmisiuni radio (pentru că odată cu gloria au venit și propriile ei forfait-uri, atunci când trebuia să fie filmată). O voce paradoxală, cu un timbru delicat, cu străluciri […]
ApreciazăApreciază