Parterre box este cel mai influent blog de operă din lume. Fondat în 1994 de către jurnalistul amercian James Jordan, mai întâi sub forma unui e-zine, apoi exclusiv online, Parterre box este citit zilnic de peste 10.000 de opera aficionados de pe planeta operatică. Moderat de alter-ego-ul lui Jordan, La Cieca, blogul găzduiește și articolele unor colaboratori care contribuie la stilul deseori acid, dar mai mereu amuzant al conținutului. Dawn Fatale este pseudonimul unui asemenea colaborator care a publicat o serie de articole despre situația lui Metropolitan Opera. Întrucât în România există o dezbatere aprinsă între melomani privind viitorul ONB, cred că este foarte util de văzut care sunt problemele cu care se confruntă una dintre cele mai mari opere din lume. La prima vedere, adică înainte de a citi articolul de mai jos, probabil că vă veți gândi la diferența imensă dintre Met și ONB. Diferența există, bineînțeles, dar asta nu înseamnă că problemele ar fi atât de diferite. În fond, transmisiunile HD ale Met-ului pot fi urmărite și în București, provocând mereu comentarii și comparații cu scena bucureșteană care s-a trezit peste noapte concurată și sub această formă. Fostul director al ONB, Cătălin Arbore, s-a apucat recent de scris, comentând pe (foarte) larg aceste transmisiuni (Între timp, textele sale s-au mutat la Radio România Muzical). Am cerut permisiunea celor de la Parterre box să preiau articolul „the met: what’s really wrong?” pentru ca, la rândul meu, să torn gaz peste focul de la ONB.

Să nu uit: James Jordan e gay. Așa, și?

The Met: de fapt, care e problema?

(Dawn Fatale, 18 martie 2014)

Stagiunea 2012-13 a Metropolitan Opera a fost un dezastru financiar – compania a încasat doar 69% din venitul potențial de box office, ceea ce înseamnă o scădere îngrijorătoare cu 13% față de stagiunea anterioară și cel mai scăzut procent din ultimul deceniu la încasările din bilete. Datorită diferitelor tipuri de reduceri, Met-ul a reușit să vândă 79% din numărul total de locuri, dar și această cifră a reprezentat o scădere.
Explicația oficială, așa cum a fost ea dată ziarului New York Times, a menționat trei factori: pauza produsă de uraganul Superstorm Sandy, o creștere prost gândită a prețului biletelor într-o economie dezechilibrată – care a scăzut vânzările mai mult decât se prevăzuse, problema permanentă a abonaților, care sunt din ce în ce mai în vârstă și cumpără din ce în ce mai puține bilete, în timp ce iubitorii de operă tineri încă nu frecventează Met-ul.
Cu toate acestea, provocările cu care se confruntă Met-ul nu sunt nici meteorologice, nici demografice, nici ciclice, ele sunt structurale. Traiectoria fiscală a acestui teatru de operă face ca o criză economică să fie inevitabilă. În timpul directoratului lui Gelb, costul unei stagiuni a crescut într-un ritm de două ori mai mare decât inflația, și asta chiar în condițiile în care ținem cont de prețul unor eforturi media, cum ar fi transmisiunile „Live in HD”. În aceeași perioadă, veniturile din vânzarea de bilete au rămas constante până la scăderea de anul trecut.
Nimeni nu se așteaptă ca veniturile să acopere cheltuielile în cazul unei companii de operă, dar diferența dintre venituri și cheltuieli a crescut de mai bine de două ori în ultimul deceniu, culminând cu o gaură incredibilă, de 161 milioane de dolari, în sezonul trecut. Donatorii Met-ului au adus de acasă suma impresionantă de 158 milioane de dolari pentru a acoperi acest deficit.
Dacă privim lucrurile din perspectiva sumei pe care Met-ul trebuie să o adune în fiecare an, iată două informații foarte utile. Într-un singur sezon, compania are nevoie, pentru cheltuielile de operare anuale, de mai multe donații decât New York Philharmonic, BAM, Carnegie Hall, Lincoln Center, The New York City Ballet și Lincoln Center Theater laolaltă! Sau, cu alte cuvinte, obligația de colectă de fonduri a Met-ului, adică 161 milioane de dolari, reprezintă mai mult decât suma pe care o distribuie anual National Endowment for the Arts.
Desigur, această informație ne arată și nivelul deplorabil al susținerii artelor în SUA, dar este și un indicator pentru suma uriașă la care au ajuns nevoile de fundraising ale Met-ului. În aceste condiții, nu este de mirare că opera este încolțită într-un mod foarte neplăcut.
Nu poate continua să se bazeze pe acest nivel de donații, an după an, ca să nu mai vorbim despre un nivel crescut de donații, cum ar sugera proiecțiile bugetare că ar fi necesar. Opera are o flexibilitate financiară prea scăzută pentru a oferi un repertoriu interesant sau pentru a-și asuma riscuri cu regizorii pe care îi alege. Nu le poate cere acelorași donatori deja secătuiți să strângă banii necesari pentru renovări sau pentru dotări noi. Și punctul cel mai critic – Met-ul nu prea are spațiu de manevră în negocierile sindicale de anul acesta.
În februarie, ziarele informau că Met-ul le cerea sindicatelor să fie de acord cu scăderi salariale semnificative. La puțin timp după aceasta, Directorul Executiv al AGMA, Alan Gordon, riposta printr-o scrisoare de rău augur adresată agenților muzicali, sugerând că pasul următor, imposibil de evitat, este închiderea instituției. Mai mult, el pretindea că problemele Met-ului se datorau „planului de afaceri falimentar și sistemului neregularizat de cheltuieli [ale lui Gelb]”. Apoi, Gordon se leagă de controversa din cadrul Met-ului, referitoare la costurile prea mari cu resursa umană: „Când Peter a sosit la Met, el a moștenit de la Joe Volpe un buget echilibrat de 209 milioane de dolari. Anul trecut, producțiile lui au umflat bugetul la 311 milioane, cu un deficit de 2,8 milioane și un public în scădere.“
Aceste două afirmații merită o analiză profundă, dar haideți să începem prin a corecta o eroare grosolană. Conform raportului anual al Met-ului, în ultimul an de manageriat al lui Volpe, compania a depășit venitul și donațiile cu 4.5 milioane de dolari — mult peste ceea ce s-ar putea numi un buget echilibrat. În realitate, compania a cheltuit mai mult decât avea în 4 din ultimele 5 sezoane de sub conducerea lui și tot atunci s-a pus în mișcare mecanismul de cheltuire a banilor care a ajuns azi să compromită instituția.
În al doilea rând, se insinuează în mod total eronat că acea creștere de 102 milioane de dolari din bugetul Met-ului din primii șase ani ai conducerii Gelb s-a datorat producțiilor noi și risipei. Met a oferit de curând informații oficiale referitoare la costul noilor producții din sezonul trecut — 21,8 milioane de dolari, adică, în medie, 3,1 milioane pentru fiecare producție nouă. Este o cifră constantă în ultimele sezoane. Prin urmare, de la cele patru producții noi din ultimul sezon al lui Volpe și până la cele șapte de anul trecut, Met-ul și-a crescut cheltuielile pe această linie bugetară cu circa 9,3 milioane de dolari.
O altă sursă de creștere a cheltuielilor: seria Live in HD, canalul SiriusXM, alte inițiative media. Toate acestea au costat 33,9 milioane de dolari, dar Met-ul a câștigat 34,5 milioane din programele media, deci și-a recuperat investiția. S-a spus că Live in HD canibalizează veniturile din vânzarea de bilete, dar nu avem dovezi credibile care să arate că așa stau lucrurile. Eu aș spune, mai degrabă, că publicul seriei HD nu este format din oameni care aleg să vadă transmisiunea HD în loc să meargă să vadă live spectacolul, ci este format din oameni care merg la transmisiunile HD pentru că acesta este felul lor de a merge la Met.
Publicul transmisiunilor HD constă în spectatori regulați de operă care locuiesc în aria acoperită de metrou din jurul New York-ului și care au îmbătrânit, deci nu se mai aventurează să vină în oraș la fel de des cum o făceau pe vremuri; fani de operă din întreaga lume care poate ajung la Met o dată la câțiva ani; persoane care consideră că a da 20 de dolari pentru un spectacol de operă văzut pe un ecran mare este mult mai bine decât a plăti aceeași sumă pentru scaune ieftine sau locuri în picioare la Met. Informațiile care confirmă sau infirmă aceste ipoteze se află la Metropolitan Opera, doar că instituția refuză să le facă publice.
Dacă ne continuăm exercițiul de contabilitate legală, putem folosi datele din rapoartele anuale publicate de Met și puțină fantezie pentru a determina că restul de 59 de milioane de dolari din cele 102 milioane creștere apar din sume mai mari pe linia „Compensații și alte beneficii”. Acestea sunt sumele pe care Met-ul le plătește angajaților și interpreților care fac parte din sindicate și sunt acoperiți de contracte colective de muncă. Conform informațiilor din aceste contracte, se pare că cea mai mare parte din cheltuielile cu compensații și beneficii s-au datorat creșterilor impuse prin contracte.
Fără o transparență fiscală mai mare din partea Met-ului, este imposibil să știm cât din această sumă se datorează plăților făcute cu resursa umană care au depășit bugetul și au fost neplanificate. Când s-a introdus producția lui Robert Lepage cu Inelul Nibelungului, una dintre cele mai mari probleme a fost numărul exagerat de ore suplimentare. Producția necesita repetiții tehnice în plus, iar spectacolele durau mult mai mult decât intervalul predefinit, din cauza pauzelor lungi în care Mașina trebuia să fie repornită.
În al doilea an al directoratului lui Gelb, mașiniștii se plângeau că lucrau prea multe ore suplimentare, deoarece schimbările de decor dintre producțiile extrem de complexe cereau eforturi în plus. Cu toate acestea, bârfele recente din culisele Met-ului sugerează că acum aceste ore suplimentare nu mai sunt chiar atât de multe precum erau în perioada menționată anterior. Ba chiar Vladimir Jurowski afirma într-o conversație avută cu Wagner Society că Met-ul i-a permis să facă o versiune completă a operei Femeia fără umbră doar dacă putea să o termine în mai puțin de 4 ore cu tot cu pauze. Și a reușit.
În discuțiile cu presa, sindicatele au indicat trei cauze ale irosirii fondurilor.
Prima cauză – repetițiile care se țin duminica, zi pentru care membrii de sindicat pontează dublu. În acest sezon, Met-ul a programat doar două repetiții duminica și doar cu pian.
Urmează producțiile care, după părerea sindicatelor, au decoruri și costume inutil de extravagante. Se citează exemplul florilor din mătase folosite pentru câmpul de maci din Cneazul Igor. Acum, să fim sinceri, cât de mult au costat florile din mătase în comparație cu variantele din plastic sau hârtie? Oare acestea din urmă ar fi fost la fel de convingătoare în lumina reflectoarelor și sub ochiul camerelor ce transmiteau HD? Oare a uitat toată lumea florile cu arc absolut ridicole care săreau în toate direcțiile în scena Vinerei Mari din primul sezon al producției anterioare cu Parsifal?
Mai mult decât atât, producțiile noi sunt aproape întotdeauna complet finanțate prin donații de la membrii Consiliului Director sau de la alți donatori importanți. Adică banii pentru producțiile noi se țin într-un cont diferit de contul pentru cheltuieli operaționale. Dacă nu există producții noi, Met-ul nu folosește automat acești bani pentru cheltuieli generale.
Ultimul punct pe lista sindicatelor – transportul pentru artiștii care vin să cânte la Met. Probabil acesta este un centru de cost unde se pot face economii. Cei care citesc frecvent acest site știu că, adeseori, rolurile mici sunt date unor interpreți străini, aleși de personaje suspuse în ierarhia post-Colonială, care au companii secrete de management artistic, cu sediul la Londra.
În vremuri dificile din punct de vedere financiar, ar trebui să fie posibil ca astfel de roluri să le fie date unor cântăreți locali buni – astfel, se vor evita cheltuielile de transport, iar cântăreții americani vor avea spectacole și se vor face cunoscuți. Totuși, dacă fiecare rol de comprimario ar fi cântat de un interpret din SUA, oare câți bani s-ar economisi?
Puse laolaltă, bănuiesc că cele trei propuneri ale sindicatelor ar produce economii anuale de maxim câteva milioane de dolari, sumă care abia ar acoperi o creștere a compensațiilor cu 1 la sută.
Pe de altă parte, dacă AGMA vorbește serios despre acuzațiile de risipă, atunci ar fi util să aducă mai multe informații concrete despre sursele de economii potențiale. Altfel, încep să semene cu Republicanii care susțin că tichetele sociale pentru alimente trebuie desființate, pentru că au citit ei o poveste pe redstate.com despre oameni care vând aceste tichete ca să își cumpere alcool. Singura propunere solidă făcută de AGMA fost înființarea unui comitet de supraveghere financiară care să includă reprezentanți ai sindicatelor și să supervizeze cheltuielile care se fac cu producțiile noi etc.
Sincer, eu cred că o astfel de soluție ar fi un coșmar. Nici un director care se respectă nu ar tolera acest nivel de micromanagement ostil. O abordare mai funcțională ar fi introducerea unui singur reprezentant al sindicatelor în subcomitetele financiare ale Consiliului Director. Ar fi util și pentru cauza sindicală, dacă și-ar oferi propriile sugestii referitoare la simplificarea regulilor de lucru. Reguli de lucru mai puțin complicate nu înseamnă implicit scăderi ale salariilor, dacă sunt aliniate cu tarife corect calculate.
Nici Met-ul nu și-a ușurat soarta, în mișcările de șah din primele negocieri cu sindicatele. Sigur, în New York Times și în Wall Street Journal au apărut articole ce compătimeau instituția și aduceau argumente în favoarea solicitării unor concesii din partea sindicatelor, dar toate aceste povești ignorau întrebarea cea mai evidentă: de ce era nevoie urgentă de reduceri salariale tocmai acum?
Ultimele negocieri contractuale, care au avut loc fără a se sugera în vreun fel nevoia de reduceri drastice, au avut loc acum trei ani, într-unul dintre cele mai dificile momente ale crizei financiare. În acel an, Met-ul avea nevoie de donații de 140 de milioane pentru a termina anul cu un buget echilibrat. Din punct de vedere fiscal, lucrurile nu stăteau cu mult mai bine decât acum și totuși compania a promis creșteri salariale.
E adevărat, și Volpe negocia, dar el acționa sub îndrumarea echipei de management a Met-ului și a Consiliului Director. Oare ce model financiar i-ar fi putut face pe toți aceștia să creadă că o creștere a cheltuielilor era justificată?
Când Gelb a preluat conducerea Met-ului, el a declarat că instituția își va restabili sănătatea financiară prin creșterea numărului de spectactatori și identificarea unor noi surse de venit. Oare acum trei ani nu era evident că planul nu funcționează?
Propunerile anterioare venite din partea echipei de management a Met-ului sugerează dorința de a scădea cheltuielile cu forța de muncă la nivelul la care erau înainte de numirea lui Gelb ca General Manager. Oricât de draconice par astfel de măsuri, mie tot nu mi se pare că sunt suficiente. E greu de judecat, pentru că managementul Met-ului este la fel de vinovat ca și sindicatele de „aruncarea pe piață” a unor cifre fără context. Ei citează obligația anuală de fundraising a Met-ului, dar nu avansează nici o cifră care să reprezinte un obiectiv sănătos pentru colecta de fonduri anuală.
Semn clar de lașitate instituțională – Wall Street Journal trebuie să recurgă la citarea anonimă a unei „persoane familiare cu această chestiune” pentru a oferi informația că Met-ul ar dori să își concentreze eforturile de colectă de fonduri într-o direcție nouă: constituirea unui fond și reducerea nevoii de donații anuale.
Este un plan admirabil, dar el trebuie împărtășit cu sindicatele și, mai apoi, cu publicul care face aceste donații. În zilele noastre, donatorii se așteaptă la niveluri extrem de crescute de transparență și responsabilitate din partea organizațiilor pe care le sprijină. Așa că nu prea e în regulă ca cel mai recent raport anual publicat de Metropolitan Opera să fie de acum doi stagiuni și să ofere extrem de puține informații. Organizațiile nonprofit care nu dau informații complete despre modul în care primesc și cheltuiesc banii sunt privite cu suspiciune și neîncredere.
Met-ul pare să uite că publicul de operă din New York este încă îngrozit de decesul New York City Opera. Această instituție dădea impresia că își revenea cu pași mici, apoi a avut brusc nevoie de 8 milioane de dolari… după care a murit pur și simplu. City Opera nu a explicat niciodată foarte clar de ce avea nevoie atât de urgent de o sumă atât de mare de bani și, prin urmare, nu a reușit să facă rost de ea. Met-ul nu este în situația precară în care era City Opera, dar fondul colectat se poate epuiza rapid dacă urmează alți câțiva ani de tristețe la box office și de donații din ce în ce mai puține.
În plus, nimeni din cadrul Met-ului nu și-a exprimat vreo idee referitoare la modul în care vor readuce pe linia de plutire încasările din bilete și numărul de spectatori. Met-ul nu poate supraviețui doar prin scăderea cheltuielilor – asta nu ajută decât la încetinirea ritmului cu care avansează către propria moarte. Ce anume din planurile artistice ale Met-ului are ca scop stârnirea interesului? Unde anume, în programul instituției, găsim producțiile care pot împinge iubitorii de muzică să vină pentru prima oară la Met sau pot face să revină aici pe cineva care nu a mai călcat de ceva vreme pragul acestei opere?
Dacă ne uităm pe hârtie, sezonul următor promite să fie incredibil de plictisitor. Nu este stagiunea unei companii de operă care dorește să producă emulație sau să aducă mai mulți spectatori. De fapt, este sezonul perfect pentru o companie care anticipează o întrerupere a activității – dacă stagiunea nu începe, nu vom rata mare lucru.
Peter Gelb a promis să revitalizeze Metropolitan Opera printr-un număr crescut de producții noi, extrem de atractive din punct de vedere teatral, prin distribuții mai bune, prin inițiative media inovatoare. A avut ideile corecte, dar a dat dovadă de o lipsă acută a capacității de a le pune în practică. Inițiativele media au fost un succes notabil – ele au atras atenția celor din afara sferei operatice, chiar dacă nu au adus neapărat mai mulți spectatori.
Producțiile noi ale repertoriului de bază au fost, în cea mai mare parte, profund dezamăgitoare, reușind doar rar să se ridice deasupra producțiilor obosite pe care le înlocuiau. Producțiile unor opere noi pe scena Met-ului au avut un succes artistic mai mare, dar nu suficient încât să inspire încredere în abilitățile companiei de a da naștere unei producții de operă grandioase. Alegerea distribuțiilor a fost când foarte bună, când imposibil de înțeles, accentul punându-se pe cântăreți care păreau să fie aleși pentru Met și nu de Met.
Pentru a reveni la plângerile sindicatelor referitoare la actuala conducere a acestei instituții, trebuie să recunoaștem că acestea sunt, în mare parte, corecte. Problema nu este că planul de afaceri al lui Gelb eșuează, problema este că Gelb eșuează în punerea în aplicare a propriului plan de afaceri.