18 mai 2014, într-o sâmbătă, la Opera Națională Iași
W.A. MOZART: Don Giovanni
Regia: Beatrice Rancea; Scenografia: Viorica Perju; Coregrafia: Edi Stancu
Jean Kristof Bouton (Don Giovanni), Octavian Dumitru (Leporello), Simona Titieanu (Donna Elvira), Rodica Vica (Donna Anna), Andrei Fermeșanu (Don Ottavio), Florentina Onică (Zerlina), Daniel Mateianu (Masetto), Gelu Dobrea (Il Commendatore)
Orchestra și Corul Operei Naționale Iași
Dirijor: Keri-Lynn Wilson

O zi superbă la Iași, un oraș care te cucerește definitiv dacă ajungi pe aici în luna mai. Iar dacă îl adaugi și pe Mozart peste teii care stau să înflorească….
Așadar, Don Giovanni la Opera Națională Iași – abia așteptam să-l văd. Motivele sunt mai multe, pe lângă revizitarea clădirii Teatrului Național. În primul rând este vorba de o trupă de cântăreți care au crescut de la un an la altul tot mai accelerat, în ultima vreme progresele realizate de unii dintre artiști fiind mai mult decât notabile, sunt chiar revelatoare. Apoi, tenorul Vasile Moldoveanu a revenit aici pentru un nou stagiu de master class, în vederea apropiatei premiere cu La bohème. Și nu în ultimul rând, Keri-Lynn Wilson, care ajunge să dirijeze și aici, în Moldova.

Opera Națională Iași are unul dintre cele mai mici bugete dintre toate companiile similare din România, incomparabil mai mic decât bugetul ONB. Or, după cum scria acum vreo sută de ani Ion Luca Caragiale (care era un meloman foarte avizat): Pentru ca să ai o trupă de operă, îți trebuiesc trei lucruri: bani, bani și bani; și „pas d’argent, pas de chanteur” – n-ai bani, n-ai cântăreți. Pe vremea lui Caragiale, regia conta mai puțin, dar azi am putea să adăugăm în listă și banii pentru o producție de operă.

Scenografia acestui Don Giovanni de la Iași a fost simplă și multifuncțională: un set întreg de arcade, etajate, închise cu grilaje mobile, reprezentând mai mult un cadru generic în care să se producă artiștii, e clar că nu poți avea parte tot timpul numai de exuberanțele Indiilor galante sau de opulența din La traviata. Cu toate astea, inspirația regizorală n-a lipsit. E vorba nu numai de un spectacol lucrat în detaliu, în care interpreții interacționau destul de convingător și aveau o mișcare bine studiată pe scenă, dar mai ales de efectele speciale din final – un tunel luminos folosind tehnologia laser, pentru a accentua și mai mult ieșirea din scenă a lui Don Giovanni, aspirat parcă de îmbrățișarea morții. Acest tunel cuprindea și auditoriumul, făcând inevitabilă și implicarea emoțională a publicului. Pe de altă parte, capodopera lui Mozart este foarte greu de pus în scenă, considerată uneori a fi un cimitir al regizorilor care au eșuat mai mereu în a surprinde ambiguitatea complexă a tuturor personajelor. Cel mai recent exemplu este cel de la Covent Garden, unde Kasper Holten n-a reușit să (mă) convingă cu ultima sa punere în scenă a acestei opere. Beatrice Rancea nu și-a propus să reinventeze însă nimic, ci doar să propună publicului o abordare fair and square a întregului subiect și poate că asta este soluția, în fond.

Jean Kristof Bouton are toate datele fizice necesare unui Don Giovanni convingător, în primul rând tinerețea. Dar și o voce plăcută, un bariton liric, nu foarte sonor, dar convingător prin atitudine și dezinvoltură. N-a fost nevoie să exagereze nimic, pentru că rolul îi venea ca turnat, și cinismul, dar și seducția, nu doar dezinvoltura, dar și aroganța. De altfel marele trio vocal al serii acesta a fost: Donna Anna, Don Ottavio și Don Giovanni, dar și restul distribuției s-a comportat foarte bine.

Rodica Vica a fost pur și simplu strălucitoare. Anii în care aproape că a făcut un fel de pionierat în România cântând cu predilecție muzică baroc o recompensează azi în muzica lui Mozart. Las la o parte performanța vocală impecabilă. Nu e vorba numai de acute și de agilitate – sunt esențiale, bineînțeles – dar ea avut un ceva care este foarte dificil de explicat și foarte rar în România: stil și bun gust – un rafinament care în mod cert nu este la îndemâna oricui. Ea nu doar a emis niște sunete frumoase, la o adică memorabile pentru o vreme, ci a demonstrat o anvergură, apartenența la un grup restrâns al artiștilor care cântă cu panaș un rol mozartian, care nu te dezamăgesc în nici o secundă, care accentuează în cel mai fericit mod, chiar dacă neuzitat pe la noi. Acum ceva vreme, când am descoperit-o pe Rodica Vica, mi-a plăcut și o consideram o artistă promițătoare, dar din seara asta, de la această Donna Anna de o noblețe rară, am devenit fan.

Andrei Fermeșanu a fost un Don Ottavio de vis. Nu mi-am imaginat că frumusețea oarecum intrinsecă a timbrului său poate evolua și mai departe decât a arătat în L’elixir d’amore al său de acum nici jumătate de an, și totuși acest lucru s-a întâmplat. Nu mi s-a părut că ar fi cântat perfect Il mio tesoro, într-un tempo mai rapid decât eram obișnuit, dar nostalgia din vocea lui, specifică unui tenor de belcanto din vremurile de demult, a căpătat o distincție care făcea din Don Ottavio un adevărat cavaler, departe de stereotipul (după părerea mea, greșit) naivului dominat copios de nevrozele Donnei Anna. A avut acea noblețe pe care o aveau altădată Lugi Alva sau Leopold Simoneau. Păcat că nu am avut parte și de Dalla sua pace, a fost una dintre multele tăieturi operate de Keri-Lynn Wilson, cam  prea multe, dacă stăm să mai numărăm și Mi tradi quell’alma ingrata ba chiar și sextetul final. Cu toate astea, dirijoarea (care și-a serbat azi și ziua de naștere) a condus cu nerv și cu mult ritm o orchestră care a ținut mereu în priză tot spectacolul, astfel încât am mai relativizat regretele după momentele solistice eliminate.

Restul distribuției a fost bună, deși Simona Titieanu nu mai poate fi o Donna Elvira credibilă, în condițiile în care repertoriul ei obișnuit include cu prioritate roluri ca Aida și Tosca. E adevărat că Leontyne Price putea, dar astea sunt excepții foarte rare. Dacă la vibrato-ul specific de spinto adaug și perspectiva regizorală tipică de secol XXI asupra personajului Elvirei, aceea a unei femei nevrotice, însoțită de medici psihiatri care-i pun în mână pastile calmante, personajul a devenit uneori cam prea strident, chiar dacă nu a fost cântat nici o clipă rău. Florentina Onică a fost o Zerlina foarte bine jucată în ciuda culorii întunecate, de mezzo soprană, mai puțin folosită în acest rol. Octavian Dumitru a cantonat un Leporello convențional în mare parte, în schimb a fost destul de convingător vocal atunci când a schimbat locul cu Don Giovanni, în actul doi. Gelu Dobrea a fost un Comandor impresionant, cu volum mare și prestanță, mi-a creat chiar senzația că ar fi fost superfluă amplificarea electrică (obișnuită de altfel) cu care se cântă rolul în ultima secvență. Daniel Mateianu a construit un Masetto mai puțin rudimentar decât se obișnuiește, mai subtil, mai uman.

În concluzie, a fost un spectacol foarte bun, cu regretul că a fost unica reprezentație în această stagiune, punctele forte au primat în fața tăieturilor, ar fi meritat să fie văzut de încă și mai multe săli pline.