Această serie de articole este inspirată de o dezbatere despre situația de la Metropolitan Opera, apărută pe Parterre Box, de unde am și preluat primul articol, traducându-l pentru acest blog. Nu încerc să fac o comparație directă între Met și ONB, însă argumentele dezbaterii despre situația de la Met sunt valabile pentru orice operă din lume, inclusiv pentru cele din România.
În articolul trecut am încercat să prezint o perspectivă rațională asupra situației financiare și a perspectivelor Operei Naționale, prin comparația cu alte teatre de operă din Europa. Dacă laitmotivul a fost până acum: bani, bani și bani, parafrazându-l pe Caragiale, de data aceasta accentul va fi mutat pe o altă temă: îndrăzneală, îndrăzneală și iar îndrăzneală. Reiau citatul din I.L. Caragiale, pentru că valabilitatea lui este mult prea evidentă:
Pentru ca să ai o trupă de operă, îți trebuiesc trei lucruri: bani, bani și bani; și pas d’argent, pas de chanteur – n-ai bani, n-ai cântăreți.[…] Pentru ca să ai operă, și mai cu seamă operă națională, îți trebuie îndrăzneală, îndrăzneală și iar îndrăzneală.
În mediul corporatist există o zicală celebră atașată managementului: Don’t bring me problems, bring me solutions. Nu voi dezbate aici validitatea acestei expresii, dar este clar că problema ONB nu este doar aceea că o primadonă sau alta nu sunt distribuite în producțiile casei atât cât ar dori fanii lor sau primadonele însele. Mai degrabă ar trebui ca ONB să aibă inventivitatea și curajul de a reuși să atragă public nou în sală, chiar și cu un buget mic, dar care ar putea fi apoi mărit, ca urmare a succeselor. Căci este mai simplu pentru finanțator să investească într-un proiect care are rezultate bune, sperând un succes și mai mare, decât să suplimenteze un buget care a produs până atunci livrabile de o calitate îndoielnică. Dacă finanțatorul nu poate fi abătut de la un drum bătătorit (bani = rezultate), în schimb ONB este obligată să inoveze pentru a atrage mai mulți bani. Voi prezenta mai jos câteva idei care merită luate în discuție. Sunt sigur că nu epuizează subiectul, creativitatea umană este infinită și provoc cititorii să contribuie cu propria lor imaginație în comentarii.
1. Stagiune vocal-simfonică
O problemă a ONB, în mare parte valabilă și la alte teatre de operă din România o constituie nivelul profesional al ansamblurilor (orchestră, cor). În cazul ONB avem un paradox chiar: corul condus de Stelian Olaru este probabil cel mai bun din România, în timp ce orchestra suferă de multe ori, atrâgând critici mai mult sau mai puțin voalate. Există o presiune din partea managementului de a se renunța la contractele de muncă permanente, în favoarea colaborărilor. Toată lumea și-a făcut calculele în acest scenariu și, având în vedere reducerea numărului de spectacole, bănuiesc că angajații nu au motive de bucurie. Vorbim de niște oameni, toți cu studii superioare muzicale, plătiți prost de către statul român. La aceste frustrări bugetare se adaugă cele specifice oricărui teatru, de când există teatru în lume: de ce a fost distribuit X în loc de Y într-un rol principal?
Dacă ne raportăm la teatrele mari din Europa, ar trebui să observăm că Wiener Staatsoper, care beneficiază de serviciile unei orchestre de top mondial, Wiener Philharmoniker, a programat în sezonul 2013-14 nu mai puțin de 297 de spectacole, falanga vieneză susținând pe timpul verii și spectacolele de la Festivalul de la Salzburg. E o diferență uriașă față de orice operă din România.
O idee adoptată de Riccardo Muti la Teatro alla Scala a fost înființarea unei stagiuni simfonice. Cred că dacă s-ar încerca măcar și la ONB ar fi multe beneficii:
- Orchestra ONB s-ar obișnui să dea ochii cu publicul și să-și asume o responsabilitate mai mare față de calitatea execuției muzicale.
- În timp, nivelul profesional al orchestrei ar crește. Firește, asta în cazul în care există și un dirijor principal capabil să motiveze și să inspire instrumentiștii, nu doar să-i conducă rutinier printr-o partitură.
- ONB are avantajul că deține în propria curte artiști lirici cu ajutorul cărora se poate diferenția de celelate stagiuni simfonice de la Radio sau Ateneu prin accentul pus pe oratorii, lied-uri, concerte vocal-simfonice.
- Numărul de apariții pe scenă ale muzicienilor devenind mai mare, ar trebui să existe și avantaje financiare care ar ușura negocierile sindicale dintre management și angajați.
2. Experimentul baroc
Se vorbește de multă vreme, chiar și în România, de redescoperirea muzicii preclasice. S-au adus argumente pro și contra unei producții de operă baroc, timp de multă vreme, și tot multă vreme nu s-a întâmplat nimic, doar s-a vorbit despre absența instrumentelor de epocă, a unei școli de canto sau instrumentale adevărate, de riscul sălilor goale (ca și cum sălile de operă nu ar fi goale și la Mozart pe la noi), de publicul care nu înțelege această muzică, ci doar o secțiune elitistă a lui etc. etc. În 2012, Opera Națională Iași s-a încumetat să aducă opera lui Rameau, Indiile galante, compusă în 1735, dar și regia lui Andrei Șerban, datând din 1999, de la Paris, pentru ca toată această dezbatere să își găsească un răspuns cât se poate de clar. N-au fost instrumente de epocă la Iași, n-au fost cântăreți specializați pe muzica baroc (cu excepția Rodicăi Vică), opera era aproape la fel de necunoscută atât publicului neofit, cât și celui avizat. A fost un triumf indiscutabil, dar și mai important este faptul că spectacolul a rezistat și după premieră, succesul s-a menținut și la reluarea din stagiunea următoare. Sigur, asta se datorează în mare parte producției extraordinare a lui Andrei Șerban, dar dacă nu s-ar fi cântat bine, atunci eșecul ar fi fost vizibil imediat.
Ce lipsește pentru a repeta un asemenea succes? Desigur, curajul, în primul rând. Și totuși, premize sunt. România, o țară cu multe paradoxuri, îl are și pe acesta, legat de muzica de operă: în 2013, cel mai celebru artist de operă din România a fost nu vreo soprană sau vreun tenor, ci, cu totul neobișnuit, un contratenor. Nu vorbim de notorietatea din lumea melomanilor, ci de publicul foarte larg. Toată lumea a urmărit cu interes participarea lui Cezar Ouatu la concursul Eurovision. Din experiență personală, vă pot spune că articolul dedicat acestui episod pop-opera de pe blog s-a citit cam de douăzeci de ori mai mult decât orice relatare a impresiilor mele de la vreo operă. Prea multă lume a uitat însă că același Cezar Ouatu este, în primul rând, un excelent interpret de muzică baroc și singurul contratenor cunoscut de la noi (sigur că mai există și alți contratenori români, dar nu ar fi auzit nimeni de ei, dacă nu ar fi fost Eurovision-ul lui Ouatu, să fie clar). Mai departe e cât se poate de logic ce e de făcut: punerea în scenă a unei opere baroc, o premieră pentru oricare teatru de operă din România, cu o producție nouă, sau de import. De exemplu opera Giulio Cesare de Haendel, deja cunoscută melomanilor din producția de la Glyndebourne și Metropolitan. Mi se pare evident că un afiș pe care numele contratenorului român să apară alături de cel al lui Haendel, într-un joc de cuvinte de genul Giulio Cesare Ouatu, ar atrage publicul și ar face într-un fel dreptate și imaginii acestui artist, dar și operei baroc în România. Sunt sigur că nici Jarrousky nu este atât de cunoscut în Franța, nici Cencic în Croația pe cât este de notoriu Ouatu în România, iar această notorietate a avut un impact pozitiv și asupra lor. Cine se va încumeta în România să fructifice această oportunitate atât de evidentă? ONB? Operele din provincie?
3. Localizarea Regietheater
Expresia cea mai amuzantă și mai des întâlnită la spectatorii nostalgici este: „Nu am nimic împotriva producțiilor moderne, dar acestea trebuie să fie moderate, cuminți, să nu șocheze”, în subtext putându-se citi „mai bine să nu existe, sau să fie, de fapt, tot clasice”. Directorul Răzvan Dincă a folosit în mai multe rânduri cuvântul „teatralizare”, referindu-se în mod clar la injectarea operei cu viața pe care o are o punere în scenă teatrală. Opera nu este un concert cu costume și cartoane desenate în fundal, ci este o combinație unică de teatru și muzică, or, la Opera Națională, a lipsit multă vreme teatrul, iar după retragerea unor voci celebre (Herlea & Co.), a început să sufere și muzica, uneori până la agonie. Politica ONB a fost simplă și clară în acest sens, nu și suficientă, după părerea mea. Aducem un regizor de operă (eventual și de teatru) cu o valoare internațională recunoscută și am rezolvat problema. Această tactică a funcționat de minune cu Rigoletto și probabil va funcționa și în continuare cu alte titluri, de aceea e o rețetă. Se poate și altfel?
O problemă a Regietheater în România este relevanța. O parte dintre nevrozele societății occidentale, des reprezentate în teatrele din Europa, nu-și găsesc corespondentul în societatea românească. O dramă dintr-un libret de operă transpusă teatral sub forma unei crize a petrolului din anii ’70 este de neînțeles pentru românii care trăiau în epoca respectivă o realitate cu totul și cu totul diferită. În mod curios, diversele viziuni metaforice ale totalitarismului s-au realizat în film și teatru, dar, cu excepția lui Oedipe al lui Andrei Șerban, din 1995, niciodată pe tărâmul operei din România, deși metafora este chiar esența acestei arte. Nici când Silviu Purcărete a localizat (până la un punct) Gianni Schicchi,nu a putut s-o facă decât la teatru, opera i-a cam întors spatele.
Un exemplu concret este La fanciulla del West de Giacomo Puccini. În anul 2006, la Amsterdam, s-a realizat o producție modernă, reluată anul trecut și la Paris. Contextul western al operei este translatat în underground-ul unei societăți moderne, cowboy-ul devine un infractor homeless, Minnie – un star artificial al acestei lumi subterane, o imitație a lui Marilyn Monroe. O asemenea producție ar fi complet irelevantă pentru publicul românesc și aproape sigur un eșec.
Mai mult, chiar și o producție clasică a operei, nimic altceva decât un western, nu ar atinge foarte mult un public din Europa de Est, care nu poate percepe această mică istorie decât la nivelul entertainment-ului hollywoodian, à la John Wayne. Poate și acestea să fie motivele pentru care La fanciulla del West nu s-a cântat niciodată la ONB, pe lângă dificultatea mare a rolurilor din opera lui Puccini. Dar cum ar fi dacă povestea cu bandiți romantici și șerifi geloși ar fi translatată în epoca anilor ’50 din România? Pe vremea când „bandiții” erau luptători anticomuniști, iar șerifii erau securiști? Povestea întreagă o puteți citi în articolul Fata din Roșia Montană, dar iată o idee de Regietheater care nu doar că ar face posibilă în sfârșit premiera acestei capodopere a lui Puccini și la București, dar ar atrage la operă public și din alte zone ale intelectualității, mai puțin amatoare de convențiile și clișeele clasice ale unei Aida, dar mai receptive la metafora micii istorii românești. Și ar fi o șansă să se mai scrie a doua zi articole în presă și din zona editorialiștilor, nu numai a criticilor muzicali. Sigur, exemplele pot continua. Îmi amintesc de un comentariu făcut de cineva (kman) chiar pe acest blog, în care își imagina pe Ducele de Mantua din Rigoletto ca fiind Nicu Ceaușescu și de aici, tot ce decurge mai departe e un exercițiu de fantezie pe care mi-ar plăcea foarte mult să-l văd reprezentat pe o scenă românească.
4. Stagiune de operă estivală și festivală
Nu v-ați săturat de eternele estrade ridicate în Piața Palatului, când muzica lui Mozart întâlnește nefericit contrapunctul claxoanelor mașinilor de pe Calea Victoriei? Nu v-ați săturat de galele și promenadele șablon, în care observăm că tot nu am reușit să ne desprindem complet de modelul Festivalului Mamaia sau Cerbul de Aur? Și îndrăznesc chiar să întreb dacă nu v-ați săturat de modelul organizatoric al Festivalului Enescu, mereu același de zeci de ani? Dar nu v-ați săturat de prezența mai degrabă palidă și schematică, reducționistă a operei, la nivelul unor recitaluri de arii (toate incluzând omniprezenta și atotplictisitoarea O mio babbino caro)?
Până anul acesta aș fi putut da exemple din alte țări europene, festivalurile de operă de la Verona, Aix-en-Provence, Salzburg, Bregenz etc., a căror singulară replică românească e Opera Nights de la Castelul Huniazilor din Hunedoara. Iată că Opera Națională din Cluj, a lui Marius Budoiu, propune publicului un spectacol în aer liber cu Aida de Verdi, care a înregistrat o participare uluitoare, de 10.000 de spectatori adunați în Piața Unirii din Cluj. Au îndrăznit chiar să provoace: Marșul Triumfal din Aida a avut o figurație numeroasă, selectată chiar din rândul publicului, cu câteva zile înainte. Ceva mai devreme, același spectacol fusese prezentat în cetatea de la Alba-Iulia. Mai mult, Marius Budoiu propune, tot la Cluj, o mini-stagiune de vară, cu Bărbierul din Sevilla și Lucia di Lammermoor, la Palatul Banffy din centrul orașului. Nu mă mir deloc că organizatorii au declarat că au fost cam sceptici când au pornit acest proiect, surprinși și ei de succesul de public de la Aida. Desigur, e o abordare discutabilă a operei Aida, din perspectiva faptului că această operă este mult mai intimistă decât pare la prima vedere, doar decorurile sunt enorme, însă muzica este mai aproape de cea a duetelor din Boema, doar că personajele sunt încărcate de funcții și ranguri sociale. Dar asta contează mult prea puțin, vorbim de o reprezentare de tip festival, în aer liber, triumful operei are nevoie de participarea masivă a unui public mai puțin cunoscător, dar sensibil la frumusețea muzicii lui Verdi.
La București, nu e nici măcar scepticism, pur și simplu spațiile neconvenționale nu sunt luate deloc în calcul. ONB nu s-a aventurat niciodată dincolo de peluza din fața clădirii lui Octav Doicescu. Ce s-ar putea face? Îmi imaginez, de exemplu, un spectacol cu opera Tosca, arătând cam așa: primul act la Catedrala Sfântul Iosif, o locație obișnuită cu muzica clasică, dar găzduind pentru prima dată o operă, fie și numai pentru un act. Ar fi ceva deosebit, decorul este autentic 100%, dar modernitatea lui Puccini nu și-ar pierde nimic din valoare. Cavaradossi nu mai e personajul romantic cu care ne-am obișnuit pe scena de operă, ci un artist mult mai aproape de imaginea unui Brâncuși, de exemplu. Probabil barba lungă, aproape monahală, mi-l sugerează, dar și îmbrăcămintea tipică a artistului secolului XX – pulover, plus atitudinea macho etc. Un Cavaradossi/Brâncuși așadar, la Catedrala Sfântul Iosif, pictând o Maria Magdalena care seamănă izbitor cu Madame Pogany, iată un cadru relevant și pentru spectatorul român, dar și pentru Puccini.
Tosca e o soprană în haine de stradă, un taior elegant și o coafură elaborată, oarecum în stilul anilor ’40. Abia când apare Scarpia în uniformă de colonel de Securitate, lucrurile se lămuresc definitiv. Și atunci, devine de înțeles de ce pentru actul al doilea trebuie să ne deplasăm în clădirea CC-ului. În holul imens de la primul etaj al acestei clădiri simbol, Scarpia îmbracă un costum la două rânduri de nasturi, iar machiajul lui îl sugerează în chip evident pe Teohari Georgescu, cu chelia lui cu tot. Adevărul este că CC pare cea mai potrivită locație, pentru că ar fi în același timp și Palazzo Farnese, dar și Castel Sant’Angelo. Astfel încât actul III, jucat pe celebrul acoperiș, ar fi cât se poate de firesc. Când publicul ar urca scările de acces spre acoperiș, ar putea fi însoțit de sunetul unui elicopter, pentru a completa simbolistica unei clădiri și a unui moment încă viu în amintirile multor români. Desigur, mi-ar plăcea chiar să citesc a doua zi un articol de tabloid cu titlul: Lovitură incredibilă pentru Soprana X! S-a aruncat de pe acoperișul clădirii fostului Comitet Central!, dar mult mai important este conceptul, care s-ar putea apoi întoarce în sala convențională a ONB, cu costuri minime. Dacă producția lui Kirchner tot nu a plăcut, măcar s-ar putea propune ceva nou și relevant publicului bucureștean.
Dincolo de spectaculos, e vorba de un concept, de care nimeni nu a îndrăznit să se atingă. Banii, sau mai bine zis absența lor, sunt un motiv, dar și acesta se poate rezolva. Primăria Clujului a sprijinit financiar Aida. Se mai poate și altfel. Anul acesta, România a aderat la rețeaua europeană Memorie și solidaritate, din care fac parte mai multe țări est europene. Această rețea sprijinită de Uniunea Europeană are ca scop neuitarea. Să ne amintim ce s-a întâmplat în Europa de Est în secolul XX, pentru că numai așa ne putem vindeca de o traumă colectivă, confruntând-o. Sunt sprijinite studii istorice, dar și evenimente culturale. Dacă directorii de operă pot să stea și să aștepte bani, preocuparea lor fiind opera, măcar clasa politică, sau mai exact acea parte a ei preocupată de istoria recentă ar putea să preia inițiativa în acest sens. Că doar comunismul a fost totuși condamnat la inițiativa Președinției României, în Parlamentul României, cu o mare majoritate. Și cine știe, poate așa s-ar găsi bani și pentru a-l aduce pe Jonas Kaufmann la București, ca să cânte măcar micul rol al lui Florestan din Fidelio de Beethoven. Cum? Dacă vreți un exercițiu de fantezie, iată ce mi-ar plăcea să scriu după un spectacol cu opera Fidelio transpusă în universul concentraționar românesc, care ar avea loc, să ne imaginăm, la Fortul 13 Jilava:
Așteptam în Piața Palatului, între Ateneu și BCU, să vină autocarul care să ne transporte la locul unde urma să vedem opera lui Beethoven. O premieră în România – se va cânta în aer liber, precum în antichitate, dar și precum europenii o fac mereu la festivalurile lor de la Orange, Aix-en-Provence, Verona, Bregenz. Iar în România, la Fortul 13 Jilava!
Tocmai ieșisem de la Ateneu, de la un concert cu muzică de Brahms. „Dansurile ungare” – toate, un regal. O senzație extrem de plăcută înainte de a merge la operă, într-o seară superbă de septembrie. Mă uitam în jur, citind aceeași bucurie pe fețele doamnelor și domnilor îmbrăcați elegant, de seară. Autobuzul a venit exact la ora indicată pe bilet, dar sub altă formă decât cea așteptată. Din grupul nostru au izbucnit câteva aplauze și râsete, pe de-o parte pentru punctualitate, pe de altă parte pentru că geamurile autospecialei vopsite în gri-albăstrui aveau grilaje, la fel ca în cazul mașinilor pentru deținuți. Șoferul era îmbrăcat în uniformă de milițian.
Drumul până la Jilava n-a durat foarte mult, la ora 21,00 Bucureștiul e destul de liber. Abia am avut timp să realizăm că se instalase o tăcere din ce în ce mai apăsătoare, pe măsură ce întunericul de afară se accentua, astfel încât, atunci când am ajuns la destinație, totul era cufundat în liniște și beznă. În momentul în care motorul s-a oprit, mai multe reflectoare s-au pornit brusc, orbindu-ne. Ușile autospecialei s-au deschis și toată atmosfera tăcută de până atunci a fost inundată de urlete: „Afară! Maaarș!!! Biletele și actele la control!! Mișcă, mișcă, mișcă!!!” Ne-am executat imediat, ca niște animale înnebunite de spaimă. Coboram unul câte unul din mașină, pentru a fi percheziționați și controlați de un grup de doi-trei milițieni sau securiști, în uniforme comuniste. Reflectoarele te orbeau, la fel ca lanternele acestor zdrahoni, cu care luminau biletul pe care îl întindeai speriat, ca un fel de dovadă a nevinovăției. La câțiva metri distanță, după un gard de sârmă ghimpată, patrulau alți gardieni, chinuindu-se să țină în frâu niște câini lupi care parcă turbaseră la vederea noastră.
„Doriți un program?!!!!!” am auzit cum mi se striga în ureche. „Stai, dom’ne, ce strigi?” am îngăimat. Nu mi-a răspuns, m-am trezit însă cu un soi de dosar în mână, cu foi scrise la mașina de scris. Pe copertă scria: „Dosarul Penal Nr. 567234. Învinuit: Ludwig van Beethoven.”
La următorul filtru am primit un sac de pânză, înlăuntrul căruia se găsea o pernă. Aveam s-o folosesc peste câteva minute, când mă voi fi instalat pe un prici foarte inconfortabil, care era de fapt locul din bilet și pe care îl împărțeam cu încă trei oameni. Urletele, luminile orbitoare, lătratul înspăimântător al câinilor au durat până când toate priciurile s-au ocupat. Apoi, pe rând, luminile au început să se stingă, câinii să se îndepărteze, ici și colo se mai auzea câte un răcnet: „Bandiților!”, până când, într-o atmosferă apăsătoare și înfrigurată, toate zgomotele au dispărut, vreme de aproape jumătate de minut. Cu toții tăceam, nu îndrăzneam să spunem nimic.
Și în liniștea aceea profundă, în întunericul aproape total, în care abia distingeam zidurile pușcăriei și pichetele de pază din care uneori țâșnea lumina unui reflector, a început uvertura operei „Fidelio” de Ludwig van Beethoven. Atât de luminoasă, încât, după primele acorduri ale temei de început, atunci când muzica rămâne suspendată în aer, continuată numai de sunetul mângâietor al unui corn, rămas singurul reper al umanității, în toată acea nebunie, uitându-mă în jurul meu, am văzut multe lacrimi, în multe priviri… Pentru că toți am înțeles despre ce era vorba. Nimeni nu s-a mai mirat că Leonora apare în port popular, cu aparența unei Elisabeta Rizea, desfăcându-și basmaua, tăindu-și coada împletită, pentru a se îmbrăca într-o uniformă. Cât despre „O welche Lust” cu membrii corului ieșind din celulele și dintre zidurile Jilavei… o asemenea transcendență primești poate doar o dată în viață. Restul nu vi-l spun, pentru că nu poate fi povestit. Trebuie să trăiți acest spectacol, nu să citiți despre el.
Mă opresc aici. Sunt câteva idei artistice. Mai vreți și altele? O listă întreagă, cu tot cu motivații, se găsește în articolul: Liga femeilor extraordinare. Comentariile sunt deschise. Așteptăm ONB, sau dacă nu, provincia.
Despre Opera 
[…] ← Precedentul Următorul → […]
ApreciazăApreciază
Interesante sunt naratiile dumneavoastra! Singurul lucru pe care il excludeti, cu voie sau nu, este necesitatea sonorizarii specifice operei. Daca e naturala, e super OK si plina de avantaje. Numai ca in Bucuresti nu cunosc asemenea spatii de joc! Daca nu e naturala, atunci trebuie sa fie electronica, si asta da MARI batai de cap specialistilor (care cam lipsesc, in Romania, caci sunt mai mult specializati in rock! de la rock la opera . . . e ceva cale de batut. Amintiti-va sonorizarea promenadei din 2007, care ne-a exasperat! Parca era teatru radiofonic!).
Mi-as fi dorit si eu, mai de mult sa vad ONB iesind in aer liber si, ca dumneavoastra, m-am apucat sa ma incarc cu idei si propuneri! Cam toate au cazut destul de repede, caci la o analiza amanuntita insemnau niste bani, pe care ONB nu si-i putea permite!
Poate solutia ar putea fi acele fonduri europene de care povestiti!
Opera baroca este o modalitate de „exercitiu profesional” pentru toate teatrele din lume! Si ONB a adoptat aceasta solutie, chiar cu riscul de a fi descalificata in lipsa instrumentelor specifice. Aduceti-va aminte de „Decebalo” regizat de actualul director general, care a reprezentat debutul sau in zona spectacolului muzical. Dupa aceea si-a intins tentaculele sa il cucereasca si managerial! Aduceti-va aminte de „Dido and Aeneas” sub bagheta lui Tibi Soare, de „Pyram and Thisbe” si atatea altele care s-au facut sub egida SEOB. Nu am sa inteleg niciodata de ce s-au oprit aceste initiative! Ca noi, publicul, le apreciam!
Cat despre corul ONB . . . fereasca Dumnezeu sa nu mai fie maestrul Stelian Olaru. Cand va „disparea”, va dispare si corul, in cateva saptamani! Nu cunosc sa mai existe un maestru de cor mai bun, sau macar atat de bun ca dansul, care sa-i ia locul! Si are deja mai mult de 85 de ani!!!!! S-o fi gandit cineva la problema asta?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Problema sonorizării este importantă, categoric, dar am considerat că e de ordin secundar în context. Măcar să se inițieze un asemenea proiect și asta să fie problema, cea a acusticii.
Pentru că, pe de altă parte, nu e deloc important să se materializeze vreuna dintre aceste idei, exact în forma propusă. Ci să se iasă din rutină, din rețetă, să se inoveze.
Important este ca producțiile moderne de la operele românești să-și propună ca obiectiv să fie relevante pentru publicul românesc, nu să fie moderne de dragul modernității.
ApreciazăApreciază
Secundar, pe naiba! Sonorizarea este CEA MAI importanta problema! Am asista la un festival in aer liber, unde se canta „Carmina Burana” cu o sonorizare de doi bani! Spatiul era foarte ofertant si realizarea . . . acceptabila. Dar, daca ascultai cu urechea lipita de un „tranzitor” din anii ’60 sau ascultai „rezultatul sonor” al captarii era acelasi lucru! Si asta la „Carmina”!!!!!! Unde ai nevoie de spatiu, ca sa simti toate sunetele si sa vibreze in tine!
Haideti domnule!
Nu putem ignora elemente atat de „vitale”! Pai atunci inseamna ca negam toata industria de inregistrari CD! Nu pot fi de acord cu dvs.!
ApreciazăApreciază
Cel mai important e să se facă. Altfel scriam un articol despre microfoane, boxe și ingineri de sunet. 🙂
Povestea asta cu sonorizarea, pe care bateți atâta monedă, începe să semene cu drobul de sare. Nu știm dacă va fi vreo operă într-un spațiu neconvențional, dar vai! Ce ne facem cu sonorizarea?
ApreciazăApreciază
Imi pare rau ca nu vedeti importanta acestui „mic detaliu”! Este la fel de important ca si existenta banilor! Ai bani, faci . . . nu ai, nu faci . . . Mai ales ca „mica” sonorizare depinde si ea, la randu-i, de bani!
Toti ne-am saturat de Piata Parlamentului sau de Piata Revolutiei, dar acolo mai sunt cladiri care mai aduna sunetul! Uitati-va in Italia. Orasele medievale au mereu cate o piata inchisa pe toate laturile de cladiri, care formeaza o incinta, ce are menirea de a ajuta sunetul sa nu se implrasitie.
Daca dvs. socotiti ca „sonorizarea” sunt strugurii acri, atunci inseamna ca s-ar putea face opera si pe Campia Baraganului! Si cu bani multi si echipamente super-performante, zau ca s-ar putea! Dar de unde le ai?
Haideti zau!
ApreciazăApreciază
OK. Mă dau bătut. Explicați-ne pe larg cum e cu sonorizarea. Dincolo de îngrijorarea firească, vreau să fiu uimit: ce boxe? ce microfoane? Ce ingineri de sunet? Cum și de ce ar fi mai bine într-un fel gândit de dvs. spre deosebire de alții care n-au zis încă nimic?
ApreciazăApreciază
Si e normal sa ziceti „sa se faca”! Cu totii vrem sa se faca!
Si daca s-ar face, nu s-ar scrie despre boxe si microfoane, cum la o transmisiune „live” dintr-o scena (de aiurea) nu se scrie despre ele. Dar sunt un instrument FOARTE IMPORTANT de facilitarea transmisiunii!
Analizati, va rog ce echipament si care este costul acestuia, la o transmisiune de la Met sau Covent Garden! Pastrati proportia si vedeti ce ar insemna o transmisiune din „aer liber”!
Nu-i chiar „drob de sare”! Sau . . . daca vreti sa-i ziceti „drob de sare”, cititi povestea lui Ispirescu, sa vedeti ce importanta e sarea cateodata! Mai importanta ca mierea, sau zaharul!
ApreciazăApreciază
Povestiți-ne, dar rog competență.
ApreciazăApreciază
Bun! OK! Ziceti ca e secundara problema sonorizarii! Bine!
Atunci haideti sa facem acel exercitiu de imaginatie!
Ati vedea un posibil loc pentru spectacole in aer liber parcul Carol, pe treptele din fata Mausoleului? Nabucco? Aida? Turandot? Trovatore? Kneaz Igor? Boris Goudunov? Attila? Lombardi? Macbeth? Norma?
Ce ganditi?
ApreciazăApreciază
De ce neapărat Parcul Carol și treptele mausoleului? Nu are nici o relevanță și cred că, din păcate, nu ați înțeles ideea articolului.
Alegem o operă și o translație a acțiunii din libret într-un context care să aibe legătură cu România. Nu trebuie să fie comunismul neapărat, deși comunismul este foarte relevant. Spațiul de joc neconvențional trebuie să se potrivească cu această translație.
Mausoleul comunismului din parcul Carol nu se potrivește nici cu Aida, Nabucco sau Turandot decât dacă aceste opere sunt „reinventate” într-o cheie totalitatră contemporană.
Mi se pare simptomatic pentru comentatori (și în același timp lipsit de modestie din partea mea) faptul că nimeni nu comentează ideile din articol, ci inventează probleme, cum ar fi cea a sonorizării.
Pentru că a spune: „Da, dar nu se va putea face nimic pentru că sonorizarea la români e proastă” pleacă de la premiza că în România oricum nu se poate face nimic, De ce nu pornim de la premiza că dacă s-ar face un asemenea proiect s-ar face și profesionist? Adică de ce nu e posibilă o sonorizare bună? Iată o dovadă de rea-credință – „Oricum n-o să fie în stare să facă o sonorizare bună”
ApreciazăApreciază
Corectă observația!
De ce nu pe vastele holuri ale Casei Poporului?
ApreciazăApreciază
OK! Constat ca „v-a sarit tandara” (nu asta era intentia mea) si tot nu vreti sa intelegeti ce vroiam sa spun. Sonorizarea nu e o „inventie” a vreunui motiv, dar fie si asa! S-o lasam de-o parte!
ATENTIE! Mausoleul nu e un simbol comunist! A fost deturnat de comunisti si folosit in propriul folos. El este un monument al „soldatului necunoscut” inaugurat in 1923, de familia regala!!!!!!!
Arenele Romane pastreaza conventia teatrului italian si scena e improprie si mica pentru opera. Daca o depasesti, mai bine schimbi locatia!
Nu stiu daca translatarea actiunii este o solutie! Am zis „nu stiu”, nu am zis „nu se poate” sau „nu trebuie”!
Iesirea in aer liber, cu opera, este necesara, in orice conditii! Uite, Clujul a iesit (cu conditiile lor traditionale) si a avut succes! „Aida”, oricum, e un succes garantat! Cum ar fi si altele! Publicul, mai ales cel „nepregatit”, accepta si are nevoie de „slagare”. Iesirea operei in aer liber nu inseamna numai educatia tinerilor, ci atragerea tuturor cercurilor potentiale ale publicului.
Un experiment, de genul pe care pomeniti ar fi potrivit (dupa parerea mea) la un an, doi ani, dupa prima iesire. Prima, trebuie sa fie de amploare si sa cucereasca neconditionat!
Ex.: Clujul! A cucerit cu „Aida”, in piata! Vara viitoare se poate duce la inchisorile de la Gerla si sa fac un spectacol de „Fidelio” asa cum l-ati descris. Sunt convinsa ca daca ar fi inceput cu „Fidelio” nu ar fi avut un asemenea succes!
Cum se poate, ca la fiecare iesire, sa se aleaga titluri de succes sigur!
Scopul este, desigur, promovarea perpetua, in fata acelor sectiuni ale publicului care nu vine mai deloc, sau aproape niciodata! ACELA inseamna un adevarat castig!
Pentru ONB, „Promenada” a fost inceputul, care s-a tot prelungit. Ar fi trebuit sa se amplifice cu un proiect, asemanator (mai mult sau mai putin) cu ceea ce ati propus dvs.! Sunt convinsa ca ar fi fost un real succes! Publicul astepta asta!
Am auzit ca anii trecuti se intentiona o stagiune estivala intr-un parc . . . nu-mi amintesc care! Parea ca totul fusese aranjat! Amici „din interior” mi-au „suflat” ca sindicatele s-ar fi opus sub pretextul ca angajatii trebuie sa-si efectueze concediul!
Sincer, in aseemenea conditii, cu bani, sau fara, cu sonorizare, sau fara, nu vad cum s-ar ajunge la o iesire in aer liber, oriunde ar fi ea!
Pana la urma, se pare ca, de vina sunt alte cauze decat cele pe care le tot comentam noi aici!
Oricum, continui sa cred ca ne agitam si ne „consumam” de pomana!
ApreciazăApreciază
Nu mi-a sărit țandăra 🙂
Ideea de estradă pe care se produc niște soliști de operă e caducă în sine.
Dacă adăugăm la asta și faptul că în România nu există nici măcar o tentativă de festival de operă (cel puțin în București) atunci promisiunile de modernizare își pierd din substanță.
Poate că ONB ar trebui să se asocieze cu Microsoft și să închirieze licențe de Windows ca să obțină bani mai mulți :))))))
ApreciazăApreciază
Da, așa este, de aceea am scris în paranteză „cel puțin în București”. Dar nu e plictisitor Lucia di Lammermoor la Castel? Sau altele, asemenea? Trendul mondial e puțin diferit…
ApreciazăApreciază
Fidelio de la Bregenz (1994), Elektra de la Aix (2013), Nozze de la Salzburg (2006), mai degrabă.
ApreciazăApreciază
O să râdeți dar România așa obișnuiește. Exemplu: statul român subvenționa opera încă din sec. XIX, Covent Garden abia din 1946. Alt exemplu, mai la îndemână: viteză Internetului de la noi.
ApreciazăApreciază
Despre ce „Festival” vorbiti! Iertati-ma, dar mi-a scapat! In afara de „Enescu” orice alta initiativa este, mi mult sau mai putin „privata”, cu repercursiunile de rigoare! ce se face la Oradea nu se stie nicaieri! Nu este o promovare vizibila! ce s-a facut la Cluj (si nu e Festival) s-a promovat individual pe FB de catre cei de la Opera din Cluj! Oricum, ceea ce a pornit in 2011 la Cluj, „Festivalul Operelor Natonale” . . . a murit! Deocamdata!
De ce nu vreti sa intelegeti ca „un Festival” ca sa fie „un Festival” trebuie, mai intai de toate, „aprobat”, intr-un fel sau altul, de GUVERNANTI, oricare ar fi aceeia!
Vorbiti de „Bregenz”, „Glyndebourne”, „Salzburg” . . . veniti-va in fire! Aia au o armata de finantatori si de tehnicieni de specialitate care pun in practica ceea ce viseaza cu un an inainte! Vedeti posibila chestia asta in Romania!??!?
Eu nu! NU! Categoric nu!!!!!! Cu toata bunavointa si voluntariatul! Chiar si „Viata e frumoasa” nu cred ca o puteti categorisi ca un Festival, desi are toate „proptelele” posibile! Cam cate are si „Enescu”!
ApreciazăApreciază
Caduca sau nu, atragerea publicului care NU FRECVENTEAZA OPERA (ca despre el e vorba si pentru el se face tot acest efort) nu se poate face decat cu solutii „simple” si care asigura succesul „neconditionat”! Restul e un moft estetic! Pe care numai cunoscatorii il pot aprecia. Iesirile in aer liber nu sunt pentru cunoscatori! Ci pentru cei care ar veni la opera, dar nu au gasit inca motivul!!!!!!
ApreciazăApreciază
Pentru asta e suficientă o transmisiune pe un ecran gigantic a câtorva staruri. Cum sunt cele de la ROH BP Big Screens.
ApreciazăApreciază
Stati putin! Vorbim de Romania (eventual cu particularizare in Bucuresti?) sau . . . ? Nu inteleg!
O transmisiune pe „ecran gigantic a catorva staruri” ??!?
Da, la englezi staruri de la ROH. La romani staruri . . . de unde? In tara romaneasca nu s-a putut face promovarea „star”-lor dinainte de ’90 ( ca din ’82 a inceput adevarata urgie a lui Ceasca). Ca sa atragi public ramanesc in salile romanesti, e nevoie de „star” romanesc. Nu o poti proiecta pe Angela Gheorghiu, atat vreme cat nu canta pe o scena romaneasca (doar ocazional si doar concerte)!!!! Cu cine? Cu Felicia Filip? Cine e atat de renumit, la nivel de public necunoscator, incat sa poata sa indemne sa vina intr-o sala de opera? Mai degraba stiu de Netrebko si de Vilazon, sau de Fleming si Garancea! Dar ei nu canta pe scenele romanesti!
Din pacate, ar fi fost voci care sa fi fost promovate la timpul lor, dar asta nu se poate face decat cu ajutorul materialelor video . . . si aici, in Romania a fost o MARE PROBLEMA! Si probabil stiti de unde vine!
Asa ca . . . tot spectacole „live” au mai multa eficienta si cu ocazia asta se pot lansa star-ri!
ApreciazăApreciază
Foarte bine, s-o aducă la ONB pe Angela Gheorghiu să cânte, trecând cu tact (o calitate din ce în ce mai greu de găsit în țara noastră) peste toate orgoliile, din toate taberele. Și s-o transmită pe Angela pe un ecran gigantic, așa cum este ea în realitatea lumii ei: o imensă soprană, o imensă artistă.
ApreciazăApreciază
Pentru asta ar trebui sa fie si ea de acord! Din pacate se fereste sa se „expuna” publicului romanesc! Nu stiu din ce motive!
ApreciazăApreciază
1. Nimic nu-i sigur, mai ales în artă.
2. Lohengrin – nu e neconvențional. Dar înțeleg logica și mi se pare groaznic că Wagner are aparența de neconvențional în România.
ApreciazăApreciază
Imi inchipui ce s-ar fi intamplat daca ONB s-ar fi aliat proiectului lui Kartaloff de la sofia, de a face „Ringul” impreuna! Cu toate ca ONB ar fi infaptuit un act istoric!
ApreciazăApreciază
Ce s-ar fi întâmplat? Ar fi fost un succes, așa cum a fost și Ring-ul de la Festivalul Enescu 2013.
ApreciazăApreciază
La Festivalul „G. Enescu” da bine sa „frecventezi” „Ringul”! Mai ales ca se intampla ca si un eveniment izolat! Dar la Opera, ca o reprezentatie repertoriala . . . la fel ca „Lohengrin”-ul de care pomeniti!Juma’ de sala goala! Si sa fiu cinstita, „Lohengrin”-ul de la ONB nu e rau! In comparatie cu alte spectacole cu acelasi titlu din lume, as zice ca e unul interesant! Chiar are idei in concordanta cu muzica! bine, nu e „regie-theater” pe care il invocati ca o salvare a ONB! Clar!
ApreciazăApreciază
Nu Regietheater e salvarea. Banii sunt. Iar mijlocul pentru a obține bani e Regietheater relevant/localizat.
ApreciazăApreciază
Iertati-ma, dar nu am cum sa cred ca regie-theater va aduce bani, indiferent ce va face/ce propunere artistica va avea! Chiar daca va referiti la banii „adusi” din vanzarea biletelor! E o suma insinefianta! Iar evenimentul, chiar daca va atrage atentia nu va urni „mecanismul” de „deblocare” al banilor, care e TOTAL diferit de zona artistica!
ApreciazăApreciază
Friends o the Opera au fost tinuti in anticamera cu saptamanile la fel ca si Mastercard si alti sponsori importanti ai ONB de catre D-l Dinca..
Asa ca oamenii si-au vazut de ale lor… Acum poate fabrica niste finantatori cu d-l Holender impreuna ..care de fapt cam conduce ONB ..
nu as vrea sa fiu in papucii lui..daca ai intrat in ocean si nu prea stii mai mult decat pluta….e bine totusi sa nu crezi ca daca un rechin se indreapta spre tine o face sa te salveze de la inec… :)))
pacat ca tot publicul plateste… speram sa mai avem ONB..pe cand termina specialistii de reformat/modernizat /teatralizat … si dupa ce se vor incaiera as usual in Romania pe ciolan…
ApreciazăApreciază
Inseamna ca dl. Dinca are alte solutii, mai avantajoase pentru Opera!?!
ApreciazăApreciază
Daca o opera, indiferent care este ea (ca e ONB sau ROH_CG, ROI sau OBastille), se bazeaza pe un repertoriu format din „La Traviata”, Il Barbiere”, „Aida” si „Carmen”, atunci aia nu se numeste institutie de spectacol de Opera. Poate fi o companie privata, ceea ce nu m-ar mira sa fie in intentiile viitoare ale celor care supravegheaza destinele ONB. Mai ales nu se poate numi o „OPERA NATIONALA”! Cu tot riscul, largirea repertoriului TREBUIE facuta, cu titluri care nu s-au mai cantat. Noi, cei care cunoastem aceste titluri, le vom frecventa si vom fi un exemplu pentru publicul obisnuit. Daca nu se face asta, opera, ca institutie va muri! Mi-e teama ca nu cumva sa se doreasca asa ceva! Vom vedea!
ApreciazăApreciază
Să vedem, va fi Falstaff în stagiunea asta.
ApreciazăApreciază
„Falstaff” a mai fost! deci nu inseamna o largire a repertoriului. Cu atat mai mult cu cat acelasi titlu a facut celebru unul din marii nostri cantareti: Goanga!
Constat ca, oricum, dl. dinca vrea sa ne socheze si sa ne uimeasca! Pai atunci s-o faca cu „Lady M. of M.”, sau cu „Die Frau ohne Shatten”, sau . . . macar cu „Salome”. De ce nu „Diavolii din Ludon”? „Moarte la Venezia” ar fi iar o provocare, mai ales pentru unul ca Barlow (ca vad ca il indrageste!). Si titluri ROMANESTI!!!!!!!!! „Napasta” e la fel de „tare” ca „Pagliaci” sau „Cavaleria”! Si poate fi actualizata cat s-o inteleaga si tineretul de azi, fara „folcrorisme” idilice! Dvs. sunteti un maestru in a imagina asemenea ‘ab-data-ri”!!!! Dati-i o idee!
ApreciazăApreciază
Până la „Năpasta”, hai să încercăm „La fanciulla del West”. E Puccini, nu s-a cântat niciodată la ONB.
ApreciazăApreciază
Goangă? Trebuie să fi fost un spectacol extraordinar dacă vă bântuie încă după… cât timp să se fi scurs? 123 de ani? Am reținut, iată și acest argument irefutabil anti-Dincă: a cântat Goangă în Falstaff, o altă reluare a ultimei capodopere a lui Verdi e inutilă!
Bănuiesc că aveți și DVD-ul cu Goangă-n Falstaff…, ca CD-urile s-au epuizat de dinainte de 1990.
Notă: pentru cititorii/spectatorii de operă mai tineri – Petre Ștefănescu-Goangă a fos un bariton român respectabil, care a cântat acum foarte multă vreme, dacă ținem cont că i-a fost profesor lui Ludovic Spiess.
Cu alte cuvinte, ideea că nu ar fi oportună o producție de Falstaff pentru că „s-a mai dat”, pe vremea lui Goangă (se cânta în românește pe-atunci), lămurește și întrebarea cum că de ce abia la anul se cântă Pagliacci la Met. Păi dacă a mai cântat-o Caruso la 1900… Ce facem, o dăm în fiecare an? Ce-i asta, Traviata?
ApreciazăApreciază
Poa’ sa fie si „Fanciulla”!!!!! Dar unde ati mai vazut dvs. o Opera Nationala fara lucrari din repertoriul national? Uitati-va la unguri! La polonezi, la cehi, la slovaci!!!!!! Au cateva lucrari pe care le tot scot la „mezat”! De ce nu si in Romania?!?
ApreciazăApreciază
Oedipe?
ApreciazăApreciază
„Oedipe” a tot fost! E singura lucrare care a ramas ‘batatorita” te toate repertoriile timpurilor! Ar mai putea fi si altele . . . dar toti, parca, dau sa fuga cand aud de lucrari romanesti!
ApreciazăApreciază
O scrisoare pierdută – sper să se reia.
ApreciazăApreciază
Cred, totusi, ca v-ati grabit sa apreciati ceea ce am spus si ati facut-o in mod gresit! Nu am intentionat sa spun ca „nu trebuie sa se faca FALSTAFF pentru ca s-a mai facut aceasta productie si in alte timpuri”. Doar am mentionat ca pe vremuri, aceasta productie a fost foarte apreciata! Nu stiu daca aprecierile erau strict doar la adresa lui Goanga sau nu! Dar titlul ca atare a fost iubit de public! eram prea mica pe atunc ca sa va pot spune din proprie memorie! In schim, cand s-a facut o noua productie in 2003 (sau 2004?) acelasi titlu, cu o productie „proaspata”, nu a placut deloc! s-a jucat de vreo 4 ori si . . . atat!
In general, nu inteleg de ce, „Falstaff” nu e foarte apreciat de publicul de pretutindeni! Personal, e o opera pe care o ador! Mi se pare geniala! Curgerea muzicala este cinematografica! Este un exemplu aproape unic in dramaturgia muzicala a tuturor lucrarilor de opera! Si cu toate astea . . .
Nu ma intelegeti gresit! Nu spun sa nu se faca „Falstaff”! Constat doar ca, in timp, e un titlu care nu da o mare siguranta de public, cu toate ca in istoria operei (daca mai exista asa ceva), figureaza!
Pledez insa pentru lucrari care nu am mai fost puse niciodata la ONB si pentru lucrari romanesti de valoare!
Asta e tot!
Oricum, tot ceea ce „flecarim” noi aici este, asa, ca sa ne „treaca timpul”! Sa nu aveti impresia ca cineva va tine cont de „ideile” noastre!
ApreciazăApreciază
Dacă în acest Falstaff din stagiunea viitoare va cânta la București Ambrogio Maestri, eu unul mi-aș lua bilete la toate spectacolele cu el.
Dacă nu…
Nu cred că opera Falstaff în sine e problema, ci înțelegerea ei de către regizori, muzicieni care nu reușesc să prezinte publicului un spectacol la înălțimea compoziției lui Verdi.
Am ricant în legătură cu Goangă pentru mi-am adus aminte de discuțiile penibile legate de Tetralogia lui Wagner de la Festivalul Enescu 2013. Ioan Holender a plusat spunând că e prima Tetralogie, criticii au căutat în arhive încercând să demonstreze contrariul și să-i dea peste nas. Au găsit, e drept, o Tetralogie cântată la București în anii ’30. Mai conta? Nu mai era în viață nimeni nici dintre spectatori, nici dintre artiști.Apois -a dat exemplu un al Ring de la ONB împrăștiat pe vreo 3 stagiuni în anii ’80, cam mult timp pentru un ciclu care se execută de regulă într-o săptămână, nu în 3 ani…
De aici și până la remeorarea lui Goangă mi -sa părut că intrăm în aceeași capcană a demonstrării irelevantului.
Nu sunt convins că „flecăreala” nostră e citită numai de noi…
ApreciazăApreciază
„O scrisoare pierduta” mi-a placut! Ar merita sa fie mentinuta in repertoriu! Dediu a inteles nevoia noastra, a publicului, o nevoie care a sustinut sute de ani genul operei: melodia! Chiar daca, pe ici, pe colo, sunt mici neajunsuri, per total a fost un mare castig! Poate de aiai i s-a si „dat la cap”!
ApreciazăApreciază
Nu stiam despre comentariile d-lui Holender, dar l-am auzit si eu adesea spunand ca e prima dara cand „se canta” „Ringul” la Bucuresti!
Nu stiu nimic de vreo incercare a anilor ’80! Stiu ca dupa anii ’50, nu s-a montat decat „Walkiria” (de catre Ranzescu – prin anii 70 si ceva, spre 80) si atat! Fara nicio alta lucrare din „Ring”! La Radio, Iosif Conta a fost acela care a facut intregul ciclu in 4 concerte consecutive (intr-un interval scurt – nu-mi aduc aminte daca erau saptamanale sau lunare), dar stiu ca toata „floarea” cantaretilor e atunci era „convocata” in acea „Tetralogie”, unde domnea Crasnaru (Wothan) si Mariana Stoica (Brunhilde).
Nu inteleg cum de nimeni nu-si mai aduce aminte de acel eveniment, care a fost fantastic! nu inteleg cum de „marii nostri cronicari” (care atunci mai erau in viata) nu au „fixat” aceste evenimente in cronicile lor! Sunt pur si simplu indignata ca se sterge cu buretele atat de usor peste aceste lucruri, care, atunci, au facut o adevarata istorie!
Din pacate, in rest nu cunosc nicio alta alternativa legata de „Ring”! Sa nu ma intelegeti iar gresit! Nu spun ca „n-a fost”! Spun ca „nu cunosc”!
Asadar, Goanga nu era decat o aducere aminte, fara nicio alta intentie de comparare, sau de apreciere, sau de prea-marire! Chiar daca „amintirile” (caci nu stiu sa existe „marturii” sonore) il evoca la superlativ!
ApreciazăApreciază
Amintirile bruște și vii ale criticilor români legate de Tetralogia în România:
http://adevarul.ro/news/festivalul-george-enescu/foto-tetralogia-wagneriana-s-a-prezentat-inca-inceputul-veacului-trecut-1_5241962ec7b855ff56bde7b7/index.html
ApreciazăApreciază
Sigur! Neobosita Anca Florea!
ApreciazăApreciază
Bine-nteles ca guvernantii habar n-au de calitatea spectacolului „Indiile Galante” ale lui A. Serban. Nu dau nici macar o ceapa degerata pe el. Darmite sa mai dea si bani in plus!
Intr-o tara civilizata, cu „traditie” in sponsorizare, POATE! Dar in Romania, niciodata! Mai degraba isi cumpara o masina noua, sau o vila in „Green City”!
ApreciazăApreciază
În interviu (citat în articolul trecut), Răzvan Dincă spunea că „nu e important bugetul, ci cum îl mărim”. O logică trebuie să existe, indiferent dacă mie îmi scapă sau nu.
ApreciazăApreciază
Pai intrebati-l pe dl. Dinca cul il mareste! Poate foloseste magia! Sau interlopii! Ca pe guvernanti nu se poate pune nicio baza!
ApreciazăApreciază
Cred că e util să precizez că nu l-am întâlnit niciodată pe dl. Dincă, nici nu am vorbit vreodată cu domnia sa. Dar am notat, o să-l întreb 🙂
ApreciazăApreciază
cu cine Doamne ?? cu Isaev ??
ApreciazăApreciază
La ce lucrare va referiti? Oedipe? Fanciulla? Napasta? Falstaff?
Alice ford ar fi un rol pe masura Iuliei! In rest nu prea o vad . . .
ApreciazăApreciază
A propos de spații neconvenționale, acum câțiva ani a fost o „La traviata” pe peronul gării din Zurich. Hm, oare cum ar fi „La bohème” în centrul vechi al Bucureștiului? Că tot ne dăm cu fundul de pământ cu „Micul Paris”? Ar merge chiar și cu costume clasice, nu neapărat moderne.
ApreciazăApreciază
Excelenta idee!
Trebuie sa admiteti ca e nevoie de o logistica tehnica macar ca cea de la Zurich! poate fi implicat si TVR-ul!
Ba poate fi cu costume contemporane, foarte bine, merci! e una dintre lucrari care e valabila pana in clipa asta si cat o sa functioneze studentia!
Cu se poate face sa se puna in practica?
ApreciazăApreciază
Concret, nu știu ce se poate face. În fapt, ONB trebuie să găsească în toate aceste idei o oportunitate. Să-și vadă interesul cum se spune, în sensul bun al cuvântului.
Sigur că primul lucru la care se vor gândi va fi: de unde facem rost de bani pentru un experiment din acesta?
Apoi, se vor gândi cum se poate capitaliza un asemenea experiment (va aduce imagine, sigur, dar și spectatori la anul, în sală?)
De ceea cred că dacă întrebările sunt corecte, atunci răspunsul trebuie să fie acela că indiferent de ideea unui asemenea proiect, realizarea trebuie să fie neapărat impecabilă, ca să nu-și rateze scopul.
ApreciazăApreciază
Chiar daca „flecareala” noastra este citita si de altii, sunt convinsa ca cei care ar trebui sa „ia notite” se cred mult mai destepti, deasupra „muritorilor de rand”!
ApreciazăApreciază
Apropos!
Noi ne dam de „ceasul mortii” si Teatrul de Opereta a facut „casting” pentru a ma monta! Ati vazut anuntul cu „Fantoma de la Opera”?
In primul rand nu mai inteleg nimic! Opera cu Opereta nu s-au unit? Daca da, cum mai pot functiona independent? Si daca nu, atunci de ce toata tevatura? Unde are sediul Opereta? Unde – in ce sala – va juca noua productie de „Fantoma”?
Dati-mi voie sa fiu malitioasa, caci e vorba de mine, si ma cunosc mai bine decat oricine! Din 1986, de cand a fost „lansata la apa” pana acum, Weber nu a acordat licenta nimanui! Cum de a primit Romania girul sa faca propria productie, cand aproape 30 de ani a functionat peste tot, in toata lumea productia initiala!?!!!?
Mi se pare dubios!
Lucrarea e geniala! Montarea a fost pe masura! La vremea respectiva a costat averi scandaloase!
Sa dea Dumnezeu sa aiba Romania acesti bani si sa realizeze o varianta scenica, macar la nivelul celei initiale!
ApreciazăApreciază
Din câte știu nu e propria producție a ONB.
ApreciazăApreciază
Mare greseala cu cladirea asta. Arata mai rau ca un Mega Image. O asa ocazie de a face o constructie reprezentativa – centru, 3 fatade vizibile, teren liber- ar fi cerut un concurs de arhitectura. Sa vedem cum rezolva acustica, structura e metalica, beton sau zidarie eu n-am vazut in timpul santierului, sa speram ca nu are compartimentare cu gips-carton.
Oricum, astept cu interes.
ApreciazăApreciază
nu conteaza acuztica.. se canta cu microfoane
ApreciazăApreciază
Chiar si atunci cand se canta cu microfoane, acustica trebuie controlata! Si nu numai din butoanele pupitrului de comanda ci si din modul in care e facuta incinta!
ApreciazăApreciază
[…] Despre Opera: Dar ce ziceți de montarea unei drame, a unei opere dramatice, a unei tragedii într-un context comunist. Cum ar fi Fidelio într-o pușcărie, o pușcărie comunistă, într-un gulag. […]
ApreciazăApreciază
[…] urmă cu mai mult de un de zile, am scris o serie de articole tratând problemele de la ONB dar și soluțiile lor. Contextul era însă diferit, pentru că atunci erau multe speranțe, în mare parte împlinite […]
ApreciazăApreciază