Elena Moșuc – Donizetti Heroines 
Lucrezia Borgia – Tranquillo ei posa, Com’è bello, Era desso il figlio  mio;
Maria Stuarda – Quando di luce rosea;
Anna Bolena – Come, innocente giovane, Ma poche ormai rimangono… Non v’ha sguardo, Al dolce guidami, Coppia iniqua;
Roberto Devereux – E sara in questi orribili momenti, Vivi ingrato a lei d’accanto, Quel sangue versato;
Lucia di Lammermoor – Oh, giusto cielo!… Il dolce suono, Ardon gl’incensi, Spargi d’amaro pianto;
Norma – Casta diva, Fine al rito, Ah! Bello a me ritorna.
Corul și Orchestra Simfonică a Radio-Televiziunii Croate
Ivana Garaj-Korpar (soprană), Marko Mimica (bas)
Dirijor: Ivo Lipanović 
Sony

Am cumpărat CD-ul Donizetti Heroines în pauza unui spectacol cu La traviata la ONB, când Elena Moșuc a fost pur și simplu uluitoare. Rămas sub impresia acelei seri, am ascultat apoi discul în săptămânile care au urmat, printre audiții de Traviata care îmi completau amintirile legate de interpretarea sopranei la ONB. Nu e ușor de făcut recenzia unui disc recital și am tot amânat momentul de o face până când au început să apară cronici în cele mai importante publicații de muzică clasică, așa încât am decis, fără ezitări prea multe, să renunț la idee și să le traduc pe toate într-un articol pe blog. Părerile criticilor muzicali din Occdent sunt un pic împărțite, unor le-a plăcut discul (Opera Magazine l-a declarat discul lunii), altora mai puțin. În general a fost amintită în diverse grade o oarecare monotonie a interpretării personejlor lui Donizetti, dar toată lumea a aplaudat acrobația vocală, virtuozitatea, siguranța. Și nimeni nu a uitat să pomenească de armonica de sticlă din scena nebuniei din Lucia di Lammermoor, care a înlocuit obișnuitul flaut, atmosfera ireală a celei scene fiind și mai mult subliniată. Francezii au primit acest disc cu rețineri, în schimb britanicii s-au entuziasmat. Dar să vedem ce s-a scris despre discul Elenei Moșuc:

BBC Music – Aprilie 2014 – Cristopher Cook

Soprana română Elena Moșuc ne cucerește cu acest CD de bel canto. (În ciuda titlului, ne întâlnim nu doar cu eroinele lui Donizetti, ci și cu Norma, care apare în final și cântă Casta Diva.) Și totuși, stilul ei de a cânta poate fi atrăgător într-un mod visceral. Nu mai contează că solo-ul oboiului care deschide Ah dolce guidami… Coppia iniqua aproape nu își găsește rolul în această arie finală din Anna Bolena; Moșuc descoperă tandrețea din arie și groaza din cabaletă. Ea păstrează un legato perfect în notele joase, ca mai apoi să explodeze într-o coloratură formidabilă și să încheie acest număr extrem de dificil cu o notă înaltă ce sfidează gravitația.

Modul în care cântă Elena Moșuc se bazează și pe inteligență: vedem asta în cadența mică, dar elegantă, din Maria Stuarda, care conține o modulație ascendentă ce surprinde perfect dorința lui Mary de a fi iertată, dorință exprimată în rugămintea către Talbot. Nu toate impersonările lui Moșuc sunt executate elegant: Luciei îi lipsește ceva esențial – vulnerabilitatea rănită a unei tinere aduse în pragul nebuniei, iar Norma trebuie să fie mai degrabă înalta preoteasă a templului și mai puțin reprezentanta elevilor în consiliul profesoral. Cu toate acestea, bucuria de a auzi o soprană de coloratură dramatică ce cântă cu inteligență și precizie ne face să uităm, în general, toate aceste rezerve.

Ar fi bine să putem spune asta și despre Orchestra și Corul Radio-Televiziunii Croate, dirijate de Ivo Lipanović – doar că aceștia mai degrabă ne disperă decât să ne încânte.

Classica – Martie 2014 – Jean-Gabriel Baille

Deși Elena Moșuc, pe care Franța pare să o descopere acum, cu Norma de la Lyon și de la Paris, nu este chiar o debutantă, discografia ei încă nu includea nici un CD solo important, scos la o casă de discuri de prim rang. Pe lângă cele câteva înregistrări discrete dar interesante, făcute la începutul anilor 2000 la Arte Nova, cercul de admiratori ai Elenei Moșuc s-a construit mai degrabă după apariția DVD-urilor care s-au bucurat de o distribuție mai bună. Sony repară azi această uitare și propune o selecție de mari arii donizettiene încheiate cu… Norma (și cu L’Assedio di Corinto în versiunea electronică!). Ideea este cu atât mai ciudată cu cât exista destul material al aceluiași compozitor bergamasc, în special celelalte arii și scena finală din Maria Stuarda. Vocalitatea artistei române, soprană lejeră din ce în ce mai deschisă, a impus alegerea programului – roluri ce îi figurau deja în repertoriu. Ca regină britanică sau ca Lucrezia, Moșuc dă dovadă de o autoritate frumoasă și, în special, de un simț al frazei belcantiste care impune respectul. Semi-tonurile și piani sunt o idee prea sistematice, dar materialul vocal este frumos. Pasajele de virtuozitate, chiar dacă nu pun nici o clipă artista în dificultate, nu ating culmile lui Sutherland și Sills, și nici ale contemporanei Mariella Devia. Scena lungă din Lucia, în versiunea cu acompaniament de armonică de sticlă, este minunată.

Rămânem cu două regrete. În primul rând, în ciuda  faptului că Elena Moșuc stăpânește modul în care cântă, acesta pare oarecum dematerializat. Mai precis, cântatul frumos nu este suficient pentru a da carne și viață acestor femei din program. În al doilea rând, am putea spune ca Violetta – un al rol fetiș al sopranei – „E tardi!”. Păcat că Sony a așteptat atât de mult ca să imprime aceste arii, impregnate în acut de un vibrato ușor, dar deranjant, și cu câteva note de final prea tensionate, aproape de limita unui accident.

Și totuși, îi rugăm pe îndrăgoștiții de belcanto să nu descurajeze!

Diapason – Aprilie 2014 – Michel Parouty

De-a lungul deceniilor, repertoriul Elenei Moșuc s-a îmbogățit considerabil, dovedind evoluția unei voci care a căpătat formă și greutate; Regina Nopții din Die Zauberflöte, Zerbinetta din Ariadna auf Naxos și chiar Lakmé au cedat locul eroinelor belcantiste. Este evident că soprana română, care a cântat de curând Norma în concert la Lyon și la Paris, posedă calități prețioase… care se pot întoarce împotriva ei. Dacă timbrul, clar și strălucitor, nu duce lipsă de seducție, în schimb culorile imobile handicapează grav o expresie destul de banală.

Acutul se dovedește uneori forțat, nu întotdeauna corect; gravul nu are greutate; vocalizarea este ușoară, dar nu foarte îngrijită. Suntem descumpăniți de un program ambițios, pe care îl dă peste cap și mai tare un acompaniament orchestral brutal și uneori vulgar. Mișcările lente i se potrivesc interpretei: aici ea desfășoară o linie muzicală plină de farmec, un simț al cantabilului emoționant și reușește câteva nuanțe frumoase, fără a cădea în dulcegărie. În schimb cabaletele sunt mai puțin fericite. După un Al dolce guidami din Anna Bolena, sensibil și emoționant, vine o Coppia iniqua neglijentă, încoronată – dacă putem spune așa – de un țipăt îngrijorător. Lucrezia Borgia și Roberto Devereux nu sunt deloc mai concludente; nici Norma, oferită ca bonus, din care vom evita Ah! bello a me ritorna, cu încercări nefericite de ornamentație la reluare. Scena nebuniei din Lucia di Lamermoor constituie cea mai bună parte a acestui recital; virtuozitatea este aici mai bine asumată, iar caracterizarea personajului este mai personală.

Gramophone – Aprilie 2014 – David Patrick Stearns

Numele sopranei croate (românce, dar în original este scris greșit, n.t.) Elena Moșuc poate reprezenta o noutate pentru multă lume, dar acest foarte bun recital de bel canto – prima ei înregistrare la o casă de discuri importantă –  nu este absolut deloc norocul începătorului. Personalitatea vocală pe deplin dezvoltată a Elenei Moșuc a putut fi ascultată în diferite înregistrări, chiar și în Franz Lehár (Schön ist die Welt – CPO, 7/06), iar aici întreaga producție este caracterizată de meticulozitate. Nu avem nici o secundă senzația că Moșuc a învățat aceste arii doar pentru înregistrare. Scena nebuniei din Lucia di Lamermoor se bucură de luxul rar întâlnit al armonicei de sticlă (care are ca efect senzația miraculoasă că vocea artistei urmărește un nor). Corul și orchestra par a fi extrem de versați în această muzică. Și deși aceste arii nu sunt considerate a face parte din repertoriul obișnuit al dirijorilor, Ivo Lipanović găsește nuanțe de expresie orchestrală pe care nu le-am auzit nicăieri până acum.

Iar Moșuc este formidabilă. Coloratura ei de greutate medie are întinderea și flexibilitatea necesare, iar registrul înalt este uluitor de emoționantă, cu note înalte care nu sunt doar solide, ci și colorate dramatic în modurile cele mai potrivite. Registrul mediu este ușor înnegurat de un vibrato care se pune în calea cuvintelor; pe alocuri, trilurile nu sunt foarte diferite de ceea ce le-a precedat. Registrul grav – foarte important pentru fragmentele din Roberto Devereux – pătrunde în profunzimile emoționale ale eroinelor nefericite din operele menționate.

Pentru unii dintre ascultători, toate aceste virtuți vor fi motive de bucurie extremă – mai ales pentru că bonusul sugerează că Moșuc are tot ce îi trebuie pentru Norma lui Bellini. Dar, oricât de adânc ar fi ancorat în cuvinte modul ei de a cânta, totuși există diferențe mici între personaje. Totul este cântat și portretizat cam la fel. Este adevărat că în aceste opere întâlnim multe tipuri identice de personaje. Dar oare cântăreții trebuie să se dea bătuți în fața acestor asemănări?

Opera – Mai 2014 – Opera on CD – Discul lunii – George Hall

În textul pe care îl scrie pentru acest disc, Elena Moșuc explică, inteligent și informat, modul în care Donizetti a compus muzica pentru eroinele tragice strânse pe acest CD, la care se adaugă, ca bonus, cel mai cunoscut rol compus de rivalul său, Bellini (aria completă, de la Sediziose voci până la Ah! bello a me ritorna). Prin urmare, suntem surprinși să descoperim că Moșuc se face des vinovată de note finale tonice ținute până dincolo de coarda dominantă, la finalurile fulminante ale acestor scene – un efect urât, care contrazice toate procedurile armonice ale perioadei; dacă lăsăm deoparte asta, Donizetti și Bellini au doar de câștigat de pe urma simțului ei ascuțit al stilului.

Cinci dintre cele șase roluri de pe acest CD fac parte din repertoriul activ al sopranei, iar excepția – Elisabetta din Roberto Devereux – pare să fie în lucru. Tonul ei amplu, plin, se potrivește acestui repertoriu, chiar dacă gama de culoare vocală nu variază foarte mult de la o eroină la alta și dacă ea nu utilizează la maxim impactul muzical sau dramatic al textelor de care dispune. Totuși, unul dintre cele mai frumoase lucruri este confesiunea vinovată pe care Maria Stuarda i-o face lui Talbot (interpretat cu fermitate de Marko Mimica) din actul final al Mariei Stuarda, în care Moșuc explorează cuvintele și notele cu o plăcere reală (Sunt foarte atașată de această arie, afirmă soprana în notele care însoțesc CD-ul, și exact asta și auzim.) Dacă Elena Moșuc nu interpretează toate rolurile cu aceeași individualitate cu care cântă această arie, trebuie să recunoaștem că nu există multe soprane care să cânte la acest nivel de calitate tehnică sau cu simțul ei creativ de flexibilitate ritmică. Ea a înțeles perfect că este o greșeală să alergi prin partitura lui Donizetti, care necesită nu doar o mânuire atentă, ci și un simț al formei aliat în permanență cu un simț stabil dar hotărât al progresului.

În Anna Bolena, este curajoasă și plină de agilitate (ajutată de Giovanna Seymor interpretată de Ivana Garaj-Korpar), urcând cu încredere în registrul înalt, deși calitatea tonului ei este uneori compromisă de instabilitate, în Copia iniqua. Finalul lui Roberto Devereux este de calitate superioară, la fel și Scena Nebuniei din Lucia, în care Moșuc alege să cânte în cadența utilizată de Callas în înregistrarea cu Serafin (Moșuc știe că această cadență nu este a compozitorului) și utilizează armonica de sticlă menționată de Donizetti (la care cântă Sascha Reckert) în locul flautului tradițional. Soprana reușește să transforme această secvență prelungită într-o călătorie emoțională memorabilă, demonstrând astfel de ce continuă să se bucure de o carieră solidă în multe centre operatice de prim rang. Dirijorul croat Ivo Lipanović scoate tot ce e mai bun din forțele orchestrale și corale de care dispune.

Opera News – Aprilie 2014, vol. 78, nr. 10 – Ira Siff

Dacă vom spune despre CD-ul de calitate al Elenei Moșuc că ascultătorii îl apreciază mai degrabă pe piese decât în totalitate, afirmația noastră ar putea părea depreciativă. Există multe elemente care o amintesc pe Beverly Sills, în special curajul lui Moșuc de a explora teritorii care sunt destul de dificile pentru capacitățile ei vocale naturale, și de a face asta cu o combinație de abandon nebunesc în unele locuri și de recurs la efecte foarte bine calculate în altele. De fapt, repetarea acestor efecte, de la o piesă la alta, produce o asemănare în redarea ariilor alese.

Com’è bello, din Lucrezia Borgia, îi oferă sopranei un număr important de oportunități  pentru pianissimi ce plutesc pur și simplu, deși legato-ul se cam poticnește pe măsură ce  Moșuc se străduiește să aibă cât mai multe „momente” vocale succesive. În cabaleta finală a operei, Moșuc este pătimașă exact cât trebuie și impresionant de stăpână pe elementele tehnice; trilurile sunt la locul lor, fioriturile se desfășoară limpede și expresiv, iar primul dintre multele note de mi bemol major încununează aria. Urmează Maria Stuarda, cu minunata arie în care regina i se confesează lui Talbot (Marko Mimica). Ca și în cazul lui Sills, cea mai lirică regină a lui Donizetti este cea mai potrivită pentru vocea Elenei Moșuc. Realitate care devine evidentă atunci când Come, innocente giovane a Annei Bolena produce un discomfort tonal, dar, trebuie menționat, nici o reducere a preciziei sau a aplombului. Răvășitoarea arie Al dolce guidami a Annei atinge toate punctele cheie în ceea ce privește atenția la marcaje și la detaliul muzical. Reversul este o anumită lipsă de spontaneitate și de naturalețe în modul de livrare a ariei: nimic nu este pur și simplu cântat. Coppia iniqua are nevoie de un instrument de dimensiuni mai mari pentru a avea efectul scontat, iar mi bemolul inserat nu face decât să întărească această afirmație.

Moșuc găsește o culoare rotundă și frumoasă pentru recitativul conflictual al Elisabettei din scena finală a lui Roberto Devereux, deși, în momentul în care ajungem la arie, am auzit de atâtea ori repetarea acelorași tehnici vocale încât ele nu ne mai produc mult dorita piele de găină. În cabaletă — cea mai fascinantă din muzica lui Donizetti și singura în care, la repetare, se utilizează un text diferit, care subliniează caracterizarea prin cuvinte  mai degrabă decât prin ornamente — soprana este pur și simplu părăsită de Ivo Lipanovic care, cu ritmul lui plicticos, distruge aproape toate posibilitățile dramatice.

Moșuc redevine ea însăși în scena nebuniei Luciei. Deodată, ea cântă mai natural, mai puțin căutat, impresionant, asemeni interpretării ei vocale. Cu toate că pe hârtie, dacă cineva nu cântă notele înalte opționale și cadența cea lungă, tradițională și interpolată (interpretată aici de Sascha Reckert, la armonica de sticlă miraculos de ciudată pe care Donizetti a dorit-o de la bun început), Lucia are o tesitură mai joasă decât, să zicem, Elisabetta din Devereux, este o eroină mai fragilă, mai potrivită pentru o voce mai ușoară. În acest context, soprana este generos echipată pentru provocarea ce o așteaptă. Acesta este unul dintre punctele culminante ale discului.

Moșuc este o belcantistă stăpână pe tehnică și conectată din punct de vedere emoțional,  cu o înțelegere profundă a lui Donizetti, dar discul este mai degrabă foarte bun decât revelator. Și asta nu din cauza arsenalului de efecte vocale al sopranei, care este repetitiv,  ci din cauza lipsei unui ajutor care ar fi putut să o facă să le dea acestor selecții varietate și potență teatrală. Poate că maeștrii de genul lui Gianandrea Gavazzeni tăiau fără prea mare atenție operele de bel canto, dar ei înțelegeau stilul și sprijineau teatralitatea. Lipanović oferă o lectură eficientă a muzicii care, într-un final, se bazează pe scoaterea la lumină a talentelor interpretei, dar este totuși nevoie de un dirijor rapid din punct de vedere dramatic, un dirijor cu stil, care să sprijine efortul acesteia. Altfel, lipsește un element care, pentru Donizetti, era pur și simplu esențial.