Pe o vreme caniculară (36 grade) am ajuns la Fortul 13 Jilava, fosta închisoare politică. Nu știu care este cel mai potrivit moment pentru o vizită aici, dar faptul în sine că răcoarea zidurilor te pune la adăpost de pârjolul unei veri din Bărăgan te face să te simți vinovat de impietate. Nu e locul unde să te simți confortabil, ca un turist. Probabil că locul devine cumplit atunci când afară sunt mai puțin de 15 grade. Altfel, umezeala și răcoarea se simt și dincolo de ziduri, chiar și când afară e secetă.

La Fortul 13 am întâlnit-o pe Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu, violonistă și profesor la Conservatorul din București. A scris recent mai multe cărți despre muzicienii români în arhivele securității, câte un volum despre Constantin Silvestri și despre Sergiu Celibidache. Dar nu e vorba numai despre muzică. Tatăl violonistei, Toma Arnăuțoiu, a fost unul dintre cei mai eroici luptători anticomuniști din munții României, care a fost capturat de către securitate după un deceniu de urmărire. Ioana s-a născut în munți, mama ei, Maria Plop, fiind una dintre femeile extraordinare ale rezistenței anticomuniste.

Maria Plop nu a supraviețuit represiunii, murind în închisoarea de la Miercurea Ciuc în 1962. Ea nu a povestit niciodată cum a fost în munți timp de 10 ani, sau cum a fost viața ei de dinainte de asta. Declarațiile ei din anchetă sunt lapidare și aproape sigur contrafăcute. Declarațiile martorilor care au cunoscut-o sunt și ele, inevitabil, subiective. Interpretarea oficială a autorităților statului român este odioasă și revoltătoare. Se cunoaște că a venit din Moldova, dintr-un sat de lângă Iași, alungată de război și de foamete. Că a lucrat ca argat în curtea familiei Arnăuțoiu. Că a plecat alături de cei doi frați în munți, unde a fost văzută adesea cu arma în mână. Că a participat la acțiunile grupului, în special la cele cu caracter politic, distrugând portretele tovarășilor din conducerea PCR afișate ostentativ în locurile cele mai nepotrivite: într-o cabană turistică din Munții Făgăraș sau în incinta unor magazii forestiere, de-a dreptul ridicol! Și se mai știe că a avut o fetiță împreună cu Toma Arnăuțoiu. Aparent, un personaj enigmatic, ar fi putut fi uitată ușor. Soarta n-a vrut să lase lucrurile așa.

În care aflăm că Maria Grimaldi există

Simon Boccanegra este una dintre cele mai bune opere scrise de Giuseppe Verdi, chiar dacă nu e atât de populară precum La traviata. Libretul operei amestecă istoria primului doge al Genovei cu inevitabila poveste romantică a iubirii dintre Amelia Grimaldi și Gabriele Adorno. Dar Amelia Grimaldi este fiica pierdută a lui Simon. Mama ei, Maria, a murit pe când copila era mică, iar fata s-a pierdut pe la 3-4 ani. A fost înfiată de Fiesco, un nobil, personajul din operă fiind însă considerat autoportretul muzical al lui Verdi. Maria nu apare nici o clipă pe scenă, nu există nici măcar o notă scrisă pentru ea dar, cu toate astea, opera este străbătută de la un capăt la altul de amintirea ei. Maria Boccanegra este moartă deja chiar de la începutul operei. Dar ea trăiește în sufletele celorlalți prin fiica ei, pe parcursul întregii drame. O fiică pierdută, înfiată și care-și descoperă originile abia peste 20 de ani. Și cum toate lucrurile nespuse, neștiute și neînțelese pot fi înlocuite de muzică, tăcerea Mariei Plop poate fi înțeleasă și așa, doar prin sunetele unui preludiu-uvertură sau ale duetului final al iertării…

Fetița care a fost internată într-un orfelinat și apoi înfiată a aflat cine este în realitate. Este meritul acestei fetițe că astăzi se știu atât de multe despre povestea acestui grup, cel mai longeviv ca activitate din istoria rezistenței din munți. Mai mult decât istoria propriu-zisă mă simt mai impresionat de povestea acestei căutări. A acestui drum al recuperării memoriei. Oricât de incredibil ar părea, Maria Grimaldi există și, în realitate, ea se numește Ioana Arnăuțoiu.

Tatăl Ioanei a fost executat la Jilava, în Valea Piersicilor, despre care puteți citi în articolul de pe blogul „Despre demnitate”. Am întrebat-o cum a aflat cine este. Mi-a spus că nu are nici un fel de amintiri nici din pădure și nici din orfelinat, dar că pe certificatul ei de naștere era trecut numele mamei, Maria Plop. După 1989 a aflat cine a fost Maria Plop și care este adevărata ei poveste. În fond, și Amelia Grimaldi află că tatăl ei este chiar Simon, tocmai la sfârșit…

Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu venise la Jilava pentru a-și alege o sală de concert dintre celulele închisorii. Între 21 și 24 August va avea loc la București Congresul Internațional al foștilor deținuți politici din Europa de Est. Programul congresului include și o vizită la Fortul 13, unde va avea loc și un concert cu muzică de Bach și Enescu. Cum ar putea suna o sonată pentru vioară de Bach în spațiile carcerale nu știu și emoția mă împiedică să-mi imaginez. Pentru simplul fapt că Valea Piersicilor e atât de aproape…

În care aflăm că Fidelio există

Acum câteva săptămâni propuneam pe acest blog o idee, pentru producția unui Fidelio la Fortul 13 Jilava. Inevitabil, ajuns aici, am căutat un spațiu care ar putea permite un asemenea proiect. Desigur, l-am găsit.

Fac cunoștință cu arhitectul Vlad Mitric-Ciupe. Ele este autorul unei cărți, „Arhitecții români și detenția politică, 1944-1964” – cred că este prima analiză a represiunii comuniste privite prin prisma unei categorii profesionale. Rigoarea științifică a volumului este pur și simplu uimitoare, iar stilul este dens și concis, fără a fi însă arid. Ascultând poveștile mele despre operă, Vlad îmi relatează câteva episoade din cartea sa, niște exemple de solidaritate umană ieșite din comun. Este vorba de cazul arhitectului Ioan Pușchilă (1913-1997), închis la Canal, dar trecut prin mai multe pușcării comuniste, inclusiv și, inevitabil, pe la Jilava, între anii 1949-1956.

Citez din cartea lui Vlad Mitric: În plan personal trebuie remarcate calitatea de victimă a familiei, precum și noblețea și tăria de caracter a doamnei arhitect Marcela Pușchilă, care nu numai că nu s-a dezis de el, dar a crescut singură trei copii, vreme de 7 ani, în așteptarea reîntregirii familiei. În timpul cât Ioan Pușchilă s-a aflat închis la Canal, soția a reușit să se angajeze la Constanța pentru a fi mai aproape de acesta, dar a fost forțată repede să plece de către alți colegi arhitecți: „Te-ai strecurat aici ca să fii aproape de banditul de bărbată-tu!”.

Sunt mut. Leonora lui Beethoven există. Din păcate nu a existat Rocco. Există însă muzica și îmi răsună în cap de câteva zile încoace.