Azi a avut loc conferința de presă a organizatorilor Festivalului Enescu, ediția 2015. Cred că toți cititorii acestui blog au fost măcar o dată în viață la un spectacol din cadrul acestui festival. La fel de mulți sunt și cei care au fost la zeci de spectacole într-o ediție. Prețurile biletelor nu sunt chiar mici, în general peste 100 RON/concert. Programul este infernal pentru organizatori, dar nici melomanilor împătimiți nu le va fi ușor să meargă la aproape 60 de concerte în trei săptămâni. Din proprie experiență pot să spun că e o lună de zile obositoare fizic.

Nu îmi propun să reiau informațiile din conferința de presă (mii de artiști, zeci de concerte, bugete de milioane și citarea unor nume cu rezonanță), pe care le puteți găsi, de-a valma, pe site-ul Mediafax. Informația care contează cu adevărat este calendarul concertelor, pe care îl găsiți pe site-ul Festivalului Enescu. Scopul acestui articol este de a face câteva recomandări din lunga listă de spectacole. Nu voi face nici o diferențiere între cunoscători și neofiți, din mai multe motive. Unul dintre ele este că repertoriul anunțat conține mai degrabă extreme: muzică baroc și contemporană, Mozart sau Beethoven au o felie destul de mică din tort. E imposibil de prezis ce ar putea produce declicul în sufletul unui spectator necunoscător, mai ales în ceea ce privește muzica secolului XX. De exemplu, pe vremea când abia făceam cunoștință cu muzica simfonică, mi-a căzut cu tronc Le sacre du printemps de Igor Stravinsky, departe de a fi o imagine iconică pentru mase. Cât despre cunoscători, nu-mi permit să le recomand ceva, ci mai degrabă îi invit să comentăm ce este de văzut neapărat la această ediție.

În primul rând recomand toate operele care vor fi prezentate la festival. Chiar dacă vor fi în concert, chiar dacă unele dintre ele vor începe târziu și se vor termina foarte târziu. Principalul motiv este acela că aceste opere nu numai că nu se află în repertoriul nici unei Opere Naționale din România, dar probabilitatea de a le mai asculta vreodată pe viu pe la noi este foarte mică, dacă nu chiar nulă. Indiferent de experiența sau cunoștințele muzicale de care dispuneți, măcar din această perspectivă, cea a rarității, merită să le vedeți.

14.09.2015 Alban Berg: Wozzeck – Corul și Orchestra FGE, Dirijor: Leo Hussain, cu Michael Volle și Evelyn Herlitzius etc. Din punctul meu de vedere, este cel mai interesant spectacol din întreg festivalul. E ultima operă, după Wozzeck aproape că nu mai există nimic, cu excepția lui Lulu, a aceluiași compozitor, dar neterminată. Muzica e grea. Libretul e nebun, la fel ca personajul principal. Drama este intensă. Este momentul când muzica de operă se întâlnește cu psihanaliza. Oriunde este prezentată, opera Wozzeck e un eveniment. Citiți articolele lui Ion Vianu despre experimentele psihiatrice din România comunistă înainte de a merge s-o vedeți. Sper să nu înnebuniți apoi decât după muzica de operă.

13.09.2015 Strauss: Elektra – Bayerische Staatsoper, Dirijor: Sebastian Weigle, cu: Agnes Baltsa și Rene Pape, etc. – O altă nebunie, obligatorie.

18.09.2015 Monteverdi: Încoronarea Popeii – Academy of Ancient Music, Richard Egarr – E din certificatul de naștere al operei, ca artă. În 2013 am ratat Orfeo și regret și azi. Nu există decât un sigur remediu: Popeea. În plus, chiar dacă este una dintre primele opere scrise vreodată, deja sexul ocupă aproape tot. Monteverdi, văduv și neîncrezător în Dumnezeu, înnebunea și el, dar și o întreagă lume, la vârsta de aproape 70 de ani, după ce compusese numai muzică sacră până atunci. Cine poate rezista să nu răsfoiască o revistă Playboy din 1643? Să nu fim ipocriți: nimeni.

19.09.2015 Monteverdi: Întoarcerea lui Ulise în patrie – Academy of Ancient Music, Richard Egarr și o distribuție de top: Bostridge, Stutzmann etc. Două opere de Monteverdi în două zile. După Popeea, putem evita sevrajul, cu Ulise. Nu poți cere mai mult. În plus, drogul e legal și supradoza nu ucide.

06.09.2015 Leonardo Vinci: Catone in Utica – Il pomo d’oro, Riccardo Minassi. Cu Fagioli și Cencic. După ce Artaserse în regia lui Purcărete a dat foc scenelor Franței, la Ateneu avem Vinci și niște super contratenori. O dovadă concretă că trebuie neapărat văzut este simplul fapt că, în România, de celebritatea contratenorului Cezar Ouatu nu profită nici un teatru de operă. Și cred că nici nu vom avea ocazia, pentru că mai întâi vor trebui să se mai cânte încă 200 de Traviate, 150 de Boeme, 300 de Rigoleți și așa mai departe. Nu e momentul. Ce e așa greu de înțeles?

Pentru o dată lipsesc eternul Oedipe și ONB. Ce-i drept, după scandaloasa montare din 1995 a lui Andrei Șerban, restul producțiilor au fost de-a dreptul plictisitoare. Dar ceva mă face să cred că și ONB va prezenta ceva, de data asta chiar interesant și deosebit. Cine știe?

La limită, ar putea fi suficient numai atât, opera. Chiar dacă Festivalul Enescu este în primul rând unul al muzicii orchestrale. Aici e greu de ales, cel puțin în aparență. Subiectivitatea mea va fi mai mare și pentru că pe unele dintre orchestre le-am mai văzut în alte ediții și, la rigoare, aș putea renunța destul de ușor la o parte din concerte. Așa că voi enumera ce mi se pare esențial:

01.09.2015: Cvartetul Belcea – nu contează programul, evident vor fi niște cvartete. OK, de Haydn, Enescu și Beethoven. Acest cvartet este în mare vogă în Anglia, discurile lor sunt multipremiate și… foarte scumpe. Cvartetul de Beethoven e unul dintre cele mai bune, din ultima perioadă a lui. Nu există ceva mai snob (în sensul nepeiorativ al cuvântului) în tot festivalul.

03.09.2015: Șostakovici – Simfonia Nr. 4 – Berliner Philhrmoniker, Simon Rattle. Cea mai bună orchestră din lume, cel mai mare compozitor contemporan, cel mai, cea mai etc. Oricum ai încerca să ocolești superlativul, nu există nici o șansă să eviți acest concert. Plus Britten.

05.09.2015: Strauss – Ultimele patru lieduri – cu Anja Harteros și Staastkapelle Dresden, Christian Thielemann. Nu știu ce să scriu în anticiparea acestui concert. Sper să supraviețuiesc emoțional. Cu toate că am mari îndoieli să reușesc.

07.09.2015: Beethoven – Simfonia Nr.3, Eroica – San Francisco Symphony, Michael Thilson Thomas. Un dirijor extraordinar, chiar dacă nu foarte cunoscut la noi, și o orchestră americană, la fel de improbabil s-o mai revedem pe aici. Plus Beethoven, o obsesie pentru  americani, mereu puși să demonstreze că pot și ei să fie precum Karajan pe vremuri. Sunt.

19.09.2015: Șostakovici: Simfonia Nr. 7, Leningrad – Concertgebouw, Andris Nelsons. M-aș duce să ascult această simfonie și cu orchestra Casei Sindicatelor din Huși (dacă există așa ceva), ce să mai zic de Concertgebouw.

Aceasta este lista de concerte indispensabile. Sigur, sunt multe alte orchestre, dirijori, instrumentiști foarte mari, imenși, care merită văzuți. Îmi asum toate nedreptățile comise prin reducerea unui festival întreg la numai 10 recomandări, care înseamnă, totuși, aproape 20% din întrega producție muzicală a lui Enescu 2015. Tot așa cum am și propriile mele idiosincrazii, cum ar fi inflația perpetuă de Mahler, de la fiecare ediție, nu întotdeauna în interpretări fericite. Dar până la anul mai e, și timp de discutat avem.