32 de comentarii

1. Buna ziua,
   Nu sint neaparat un neofit in privinta muzicii clasice, dar in mod cert nu pot emite vreo pretentie cum ca as fi « citit » in domeniu. Rezonez cu aprecierile dvs, si as accentua urmatoarele :
   – Uvertura : cea mai lenta si « in surdina » pe care am auzit-o , dar in total acord cu ceea ce se petrecea pe scena. Desi la Tosca am apreciat forta imprimata de dirijor orchestrei, aici am apreciat modul in care orchestra participa ca un partener egal la actul liric, pe tot parcursul serii.
   – Imi pare rau ca tenorului ii lipseste volumul. Din pacate pentru ei, vor suferi intotdeauna de comparatia cu marile voci care penetreaza media. Sa fii tenor cind in memoria colectiva sint inca proaspete concertele celor trei tenori nu este deloc usor.
   – mi-a fost teama ca regia si scenografia vor abuza de modernism. M-am bucurat ca nu a fost asa.
   – un mare minus pentru publicul eterogen. Atitea sticle rostogolite pe jos si atitea sticle de apa carbogazoasa deschise pe parcursul spectacolului … plus comentarii, plus darabana batuta pe balustrada balconului…

   ApreciazăApreciat de 1 persoană

   Răspunde
   • A propos de ultima remarcă a dvs. publicul a fost mai agitat și mai prost crecut decât de obicei.

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
     • Nu, n-a fost. Deși ar fi fost o mișcare bună pentru el.

       ApreciazăApreciază

     • Ba a fost Viorel, impreuna cu Daciana si mai multi copilasi, i-am vazut cu ochii mei la inceputul actului ll.

       ApreciazăApreciază

     • Atunci n-am fost eu atent. Aș zice totuși să părăsim zona asta a discuției. Despre muzică, nimic? Nici un comentariu?

       ApreciazăApreciază

2. Un spectacol pur si simplu FRUMOS!!! O bucurie !!! Publicul intr-adevar a fost mai rau decat de obicei, probabil pentru ca la acest prim spectacol au fost invitati multi oameni din administratia primariilor si a guvernului, dealtfel probabil neobisnuiti cu cerintele unei sali de opera…

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
3. Exista un public de premiere la opera. :)) Asa am tot auzit eu, pe la unii din mediul corporate (care nu e si al meu), ca e ‘cool” sa mergi la premierele de la opera.Merge si o premiera de teatru, cam pe la orice ne da o pojghita de cultura. :))) hai ca-s rea.

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
4. Cum a fost , vreaau o parere sincera, acest spectacol????? Astept un raspuns sau mai multe, dar la obiect!!!!

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
   • 🙂 înțeleg că articolul în sine nu e la obiect și e nesincer??

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
5. Consider ca este o critica obiectiva si ma bucur ca este o productie frumoasa care respecta autorul.Despre cintareti: O voce de calitate sau de „exceptie „trebuie sa treaca peste orchestra fara efort, sa nu „impinga”pentru notele innalte si sa aiba expresie in ochi si pe figura.Deasemenea,daca va informati in literatura de specialitate, fiecare voce are o anumita caracteristica -lirica, spinto,dramatica …si aceste diferente produc frumusetea si varietatea liricii.Exista cantareti care reusesc sa cante in diferite directii dar acestia sunt EXCEPTII si sunt foarte putini.
   Din aceasta cauza Multi tineri cintareti isi termina prematur cariera .
   Daca doriti sa va cultivati in acest domeniu ,cititi cartea :Handbuch der Oper (cartea operii) de Rudolf Kleuber,Wulf Konold siRobert Maschka. -foarte IMPORTANTA !Mai exista si altele…

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
   • Mulțumesc.

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
6. Ati afirmat ca:
   ” . . . nu știu să existe în România vreo sală care să fie considerată unanim că ar avea o acustică măcar bună și care să fie luată astfel drept reper.”
   Imi pare rau ca ati spus asa ceva atata vreme cat ati facut o descriere a salilor de opera din tara, intr-un articol anterior, si ati si pus un accent deosebit pe arhitectii care le-au construit!!!!
   Atunci (deduc) ca nu cunoasteti sau NU VRETI sa (re)cunoasteti calitatea acusticii Operei din Timisoara! Pana in clipa de fata, acest lacas avea cea mai buna acustica dintre toate cladirile aferente operelor din tara! Nu pretind ca e ideala, dar fata de alte lacasuri . . . ea indeplineste cele mai bune calitati!
   Poate fi comparata acustica salii ONB de azi cu cea de la Opera din Timisoara? Daca da, atunci s-a facut un pas important.
   Inca ceva! Din pacate, fiecare ins, membru al publicului are propria sa perceptie. E foarte greu sa stabilesti cum este acustica unei sali doar din declaratiile unor membri ai publicului. Nici macar daca ar fi invitati niste specialisti (maestri de canto, muzicieni, etc.) nu ar fi suficient!
   In zilele noastre, cand tehnica de calcul este atat de dezvoltata, doar o simulare computerizata ar putea stabili gradul de imbunatatire acustica a unei sali de spectacol (de opera). Sau cel putin, asa se procedeaza in „afara”! A imbraca in lemn tot ce inseamna peretii unei sali nu asigura automat buna acustica a unei sali de opera. Sunt exemple notorii de sali de concerte care au tavan amovibil, format din module curbe, fono-reflectante, care coboara, se inclina sau fac tot felul de geometrii ale plafonului, in functie de compozitorul a carui lucrari sunt executate in seara respectiva! Prin asta vreau sa spun ca nu poate exista o sala ideala, care sa satisfaca cerintele reprezentarii unui repertoriu muzical vast!
   In cazul ONB, greseala s-a petrecut atunci cand, in timpul constructiei, „cei ce luau hotarari importante” au decis ca Opera (aflata in cladirea de pe Splai, de la Regina Maria) ar putea sa se mute in cladirea care era inca in constructie, cladire care era destinata unui centru de cultura pentru tineretul socialist! Si atunci, au fost desfiintate primele randuri de scaune, ca sa se largeasca fosa! Caci ea nu era prevazuta pentru o orchestra de opera, ci pentru una de divertisment (ocazionala)!!!!!
   Nimeni nu a constatat ca, intotdeauna, in salile care gazduiesc spectacole muzicale, in fata oglinzii scenei (deasupra fosei) forma plafonului este astfel croita incat sa formeze o arcada, sau o copertina curba, menita sa reflecte sunetele in asa fel incat sa le dirijeze in mod ordonat spre sala. Or, prin largirea fosei in directia salii, conturul acesteia, iesea din perimetrul corespondent al arcadei de deasupra. Consecinta a fost ca sunetele din orchestra scapau direct in cupola, pierzand directia catre public si amestecandu-se haotic cu cele reflectate de arcada, dadeau ca efect o cortina sonora in fata scenei!
   Asa ca ani de-a randul, orchestra a dat multe batai de cap artistilor de pe scena. De aceea au fost preferate vocile mari si voluminoase, impotriva celor cu sensibilitate si fraza. Toti cantau la volum maxim, impingeau si faceu efortul de a patrunde peste orchestra. Cei care, nativ, erau dotati cu o voce puternica erau cei care au facut cariera in tara si au fost apreciati, fata de cei care nu aveau toate aceste date, dar care cu sesibilitate si muzicalitate incercau sa cucereasca publicul!
   Din aceasta cauza (ca un exemplu notoriu), Ileana Cotrubas, cand a debutat pe scena ONB, a fost considerata un dezastru si, oameni cu stiinta muzicala, au opinat ca nu are niciun viitor. Viata a demonstrat contrariul (Slava Domnului) si ea a facut o cariera incontestabila, ajungand una dintre cele mai mari soprane ale timpului!
   Toti solistii straini, care nu erau obisnuiti cu acest gen de acustica, atunci cond intrau pe scena ONB erau surprinsi de faptul ca nu isi auzeau raspunsul sonor pe care il sperau si pe care erau obisnuiti sa-l primeasca din partea vocii proprii. Aveau toti senzatia ca nu se aud in sala! De aceea impingeau peste masura. Si atunci se intampla un fenomen cu doua rezultante:
   a) – fie se redresau la pauza si, la sfatul celor care ii acompaniau, si isi insuseau noile repere!
   b) – fie continuau sa impinga pana la epuizare si ramaneau fara glas, chiar in timpul spectacolului!
   Exemplele sunt notorii! Nu e nevoie sa le enumar ca marturii!
   In clipa in care Marile voci (la propriu) nu au mai existat pe aceasta scena, s-a declarat „criza operei”! „Nu mai sunt voci de opera”! Gresit! Nu mai sunt voci (MARI) de opera!
   Theo Adam a fost o „cadere” pentru publicul bucurestean care a avut ocazia sa-l asculte pe scena de la Bucuresti! Si . . . . am zis ca nu dau exemple!
   Asa ca, din aceste motive, dirijorii au constatat ca au probleme. In plus, ceea ce auzeau ei in fosa, nu se auzea in sala. De multe ori, exista o intarziere de milisecunde intre sunetul din fosa si cel care ajungea pe scena. De aici o gramada de decalaje! Dirijorii angajati ai ONB, invatasera deja sa dea intrari separate (decalate) pentru orchestra, fata de cei care erau pe scena! Au fost ani de zile in care spectacolele operei au fost criticate pentru asemenea decalaje, mai ales atunci cand existau coruri de culise, sau momente de piano in orchestra, care pe scena nu se auzeau sub nicio forma.
   In ultimii 20 de ani se adoptase obiceiul ca orchestra sa fie amplificata pentru cei care erau pe scena, ca sa se poata ghida muzical. Nici acest sistem nu rezolva lucrurile. Caci exista mereu o mica diferenta de sosire intre difuzoare si sunetul care ajungea din fosa. Multi nu erau satisfacuti cu volumul difuzoarelor si il cereau din ce in ce mai mare, incat ele incepeau sa fie percepute si in sala si sa creeze un discomfort acustic, care dadea senzatia unui spectacol inregistrat (si nu „live”!).
   Cel mai grav era ca sunetul orchestrei era atat de infundat si de lipsit de „carne” incat (cu toate eforturile) sunetul general era ca de o „orchestra de provincie”!!!!!! Ce nenorocire!!!!! Orchestra ONB nu era mai jos decat altele, dar aceste conditii o faceau sa para fara prestanta si fara „stralucire”. Doar dirijorii cu mari experiente, care cunosteau tot felul de „tertipuri” erau cei care stiau cum sa dozeze partidele de instrumente incat sa obtina efecte de „mari orchestre”! Si atunci toti se intrebau uimiti: „Asta e orchestra noastra?”, „Dar cum se poate sa cante atat de Dumnezeieste?”, „Vai ce diferenta!”, „Nu! Orchestra din seara asta nu a fost de la ONB!”
   De aceea ani de-a randul, membrii orchestrei au capatat un soi de „complex de inferioritate” care i-au macinat si s-a transmis din generatie in generatie, pe langa complexul initial de a canta „in groapa”!
   Dirijorii au „experimentat” tot felul de „trucuri” care sa faca sunetul orchestrei mai prezent si mai rotund, mai cald! Au ridicat toata fosa cu un metru si jumatate! Publicul s-a plans ca nu vede scena din cauza arcuselor viorilor din primul rand! Au coborat fosa la baza fundatiei! Publicul a spus ca sunetul se aude ca din „pesteri”! Au placat cu lemn spatele fosei, au antifonata fata si mantinela ei . . . au ajuns pana la a acoperi cam jumatate din suprafata deschiderii fosei, prelungind avanscena, in speranta ca vocile de pe scena se vor auzi mai bine. Au aparut tot felul de probleme de vizibilitatea intre membrii orchestrei si dirijor, sau intre acesta si cei de pe scena. Acest tip de scandaluri au insotit fiecare montare si fiecare noua productie. La fiecare generala dinaintea unei premiere se cautau vinovati pentru ceea ce nu se auzea! rezultatul conducea la a veni toti la rampa, sa isi cante ariile ca, macar asa sa fie auziti!
   Singura data cand s-a parut ca sunetul de pe scena pare mai prezent a fost cand s-a facut noua (pe atunci) productie de „Carmen” si pe scena era o imensa platforma de lemn lacuita, care reactiona ca si cutia unei viori, intarind si vibrand sunetul. Cu toate acestea, nimeni nu a vrut sa ia in consideratie ca si scena poate ajuta la acustica, prin modul in care este conceput decorul. La scene mari, ca si Covent Garden, Metropolitan, Paris, Munchen, etc., in decorul productiilor apar panouri din oglinzi, imense cat toata inaltimea scenei, plasate in lateral, care au rolul de a aduna sunetul si de a nu-l lasa sa se imprastie. Se construisec plafoane acustice si deasupra spatiului de joc, astfel incat vocea sa nu se piarda in podul scenei si sa se indrepte spre sala! Sunt eliminate toate materialele fono-absorbante din compozitia elementelor de decor si recuzita!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
   Iar cel mai important . . . toate podelele scenelor de opera au in compunerea lor un lemn de o anumita esenta, care sa aiba rol fono-reflectant, chiar un rol rezonator (tinand cont ca sub podea este un gol mare care amplifica sunetul, precum corpul viorii).
   Iata ca aceste imbunatatiri trebuiau de mult sa apara la ONB. Aceasta cladire a suferit inca de la bun inceput de multe dar importante minusuri, care s-au accentuat odata cu lipsa vocilor foarte ample! Acest proiect de reamenajare al ONB a fost asteptat de aproape sapte ani! Bine ca s-a facut, in sfarsit! Ramane de vazut care va fi rezultatul! Cu o singura lucrare nu se poate controla calitatea reala a noii acustici. Sa vedem cum suna un Mozart, un Donizetti, un Wagner . . .
   Munca de conceptie (unde ar trebui sa colaboreze toti creatorii de spectacol impreuna cu specialistii si directiunea institutiei) deabea acum incepe . . .

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
   • Trecând peste faptul că Timișoara a fost construită de extratereștri, deci tot ce se întâmplă acolo este din altă lume, rămân câteva chestiuni care tot nu-mi sunt clare, nici după explicațiile dvs. din acest lung comentariu.
     Contează în răspunsul dvs. dacă ați fost sau nu la ONB după restaurare. Din ceea ce scrieți, ar părea că nu ați fost încă.

     1. Am văzut în trecut și concerte la ONB, când orchestra era pe scenă. Impresia de „provincialism” era aceeași. Se auzea doar cu puțin mai bine. De aici deduc că rolul dirijorului este imens, mai ales în fața orchestrei ONB, care are totuși meritul de a fi foarte maleabilă (de altfel, o calitate a orchestrelor românești, în general). Nu vorbesc de un dirijor care are în buzunar „trucuri” muzicalo-acustice, (am îndoieli că aceasta ar fi calitatea principală a unui dirijor de vârsta lui Prior), ci de unul care știe exact ce să ceară de la o orchestră de operă (și aici lista directorilor care au reușit să facă muzică adevărată la ONB nu e neglijabilă, Keri Lynn Wilson e un exemplu).

     2. Directorul ONB a amintit în mai multe rânduri de un „studiu de 170 de pagini” legat de acustică rezultat în urma unei evaluări a unor experți etc. ceea ce indică faptul că nu e o restaurare făcută după ureche. Eu am menționat parchetul și panourile de lemn, mărirea fosei etc. pentru că asta este ceea ce se vede, de la nivelul unui spectator. Departe sunt de profesionist al sunetului, deși experți se cred mulți.

     3. O impresie subiectivă și personală pe care o am după două spectacole cu „La traviata” este că orchestra s-a auzit extraordinar de bine, și nu doar ca volum, ci și ca definiție, culoare, etc. Dacă ar fi să compar cu alte teatre de operă celebre din lume pe unde am mai fost, pot spune că nu s-a auzit mai prost decât la Viena sau Londra. În topul meu personal, sala în care se aude cel mai bine, de parcă ai asculta un CD cu căștile în urechi, este cea de la Teatro alla Scala. Hai să comparăm așa, ce ziceți?

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
     • Sa stiti ca si la La Scala, dupa ce s-a intervenit si sa-u facut lucrarile de restaurare, multi s-au plans ca acustica a fost schimbata . . . nu in bine !!!!!!!! Chiar si la Covent Garden . . . s-au plans de acelasi lucru! Nu stiu daca astea sunt cleveteli, dar . . . comentariile l-am auzit de la oameni avizati!

       ApreciazăApreciază

     • Să nu exagerăm. Discuții despre acustică vor fi mereu după orice restaurare, iar Scala și Covent Garden nu fac excepție. Totuși, acustica de la cele două teatre nu a fost niciodată contestată larg, așa cum a fost cazul la București.
       Așa cum ați menționat și dvs. în primul comentariu, fosa de la ONB a fost acoperită prin anii ’70. Bănuiesc că s-a făcut acest lucru la cererea unor artiști care pretindeau că nu li se aude suficient de tare vocea. O cerință de altfel universală, mai ales în cazul tenorilor (se pare că și Pavarotti se plângea mereu la sesiunile de înregistrări că vocea lui nu e suficient de scoasă în fața orchestrei). Efectul acestei extinderi a scenei a înăbușit sunetul orchestrei, într-adevăr.

       Există imagini de arhivă cu spectacole de la ONB unde se vede că, în 1970 de exemplu, fosa era descoperită mai mult. În același timp, se vede cum Valentin Teodorian se întrebuințează serios pentru a proiecta vocea, părând că strigă mai mult decât cântă. Tot într-o „La traviata”…

       Dar, la naiba, sună rău de tot Traviata în limba română și culmea este că paseismul nostalgicilor invocă barbarismul acesta lingvistic, în care orice nuanță verdiană se pierde (Herlea – tunător, fără nimic patern în el, Bezetti – burgheză și plciticoasă, ca o vedetă de vodevil, Teodorian – declamând în loc să cânte rolul lui Alfredo) drept „mare tradiție”! Jean Bobescu pare sigur pe el, dar sunetele pe care le degajează orchestra lui sunt mici și fără nici o pasiune. În fine…

       ApreciazăApreciază

     • Dati-mi voie sa va corectez! fosa a fost acoperita – termenul folosit la mosto era „a fost capacita” – in vara anului 1999, dupa stagiunea in care a fost facuta acea montare de „Carmen”, menita sa se plimbe in Japonia, la cheremul lui Agnes Baltsa! Director era Rasvan Cernat si el dirijase toate spectacolele din momentul in care a devenit director plin, in 1997. Lipsa lui de pricepere la pupitru l-a determinat sa incerce toate variantele de sonorizare. A inceput prin a cobora fosa cat mai jos posibil. Apoi a capitonat cu lemn si mantinela dinspre sala. dupa aceea a antifonat dosul fosei (exact cum nu este indicat), ca sa nu se simta alamurile mai tare. Apoi a schimbat locurile partidelor, fata de asezarea obisnuita, de nu mai stia nimeni unde sta si ce face.
       Cand a vazut ca nu o scoate la capat si ca nu rezolva in niciun fel decalajele cu scena, s-a hotarat sa aduca niste „specialisti” si ei au decis sa „capaceasca” jumatate de fosa. In vara acelui an a fost santier si s-au incastrat grinzi metalice solide, care sa tina in consola acel capac. 2.45 m a avansat avantscena peste fosa, devenind un spatiu inutil. Cantaretii au fost fericiti, caci au sperat ca venind la marginea avanscenei, se vor auzi mai bine! NICI VORBA! Sunetul vocii lor se ducea in arcada care amesteca toate sunetele, inclusiv ale orchestrei si iesea un amalgam, din care vocea umana era ultima care se auzea!
       Dar nimeni nu putea sa recunoasca faptul ca „imparatul era gol”! „Imparatul” era director general si facea ce vroia. Deabea din toamna lui ’99 ceilalti dirijori au mai primit cate o „ciosvarta” sa dirijeze, drept recompensa, daca accepta sa spuna alaturi de el ca a fost o ideie minunata sa se faca acel „capac”! Neavand incotro, acestia (inclusiv maestrul Trailescu) au strans din dinti si au acceptat sa zica ce li s-a cerut, doar ca sa poata sa-si faca meseria.
       Iata cum se scrie istoria. Si iata cum cei care intervin aiurea, cu consecinte majore, in schimbarea datelor unei cladiri de patrimoniu, nu dau socoteala in niciun fel!

       ApreciazăApreciază

     • Tot ce se poate, nu cunosc culisele acestor restaurări. Îmi aduc aminte însă că am fost la ONB și înainte de 1999 și nu mi s-a părut că s-ar fi auzit grozav orchestra.

       ApreciazăApreciază

     • NU! Deloc! Tocmai de aceea am tinut sa va povestesc toate aceste amanunte, ca sa realizati, pe de-o parte, cate solutii nereusite s-au facut folosind metoda „oarba” a incercarii, pe de alta parte, sa stiti ca niciodata, sala ONB nu a oferit conditii propice pentru o opera in pas cu vremea sa.
       Poate acum sa se profite de ocazie . . . desi, in urma tuturor experientelor romanesti . . . ma indoiesc foarte tare. In Romania se obisnuieste metoda „vopsirii gardului”, lasand inauntru o sumedenie de probleme.
       Dumnezeu stie . . .

       ApreciazăApreciază

7. Am fost si eu aseara. Aproape totul este diferit (mai bine), doar publicul a ramas acelasi – la fel de necivilizat (telefoane care suna in timpul spectacolului, sticle de apa „parcate” pe marginea fosei, in spatele dirijorului…).
   Acustica este semnificativ imbunatatita, nu numai pe „sensul” scena-sala, ci si invers. Poate ar fi bine ca sa se interzica accesul spectatorilor dupa ce spectacolul incepe, pentru ca acum chiar ca se aude…tot 🙂
   In ceea ce priveste calitatea spectacolului, nu o sa fac decat o singura observatie: dupa sute de Traviate vazute/ascultate, este prima data cand sunt total confuzat de viziunea dirijorala – ca urmare, o sa merg si in seara asta pentru a vedea daca Alexander Prior va mentine aceleasi coordonate. Atentie, nu am spus ca nu mi-a placut felul in care a condus!

   ApreciazăApreciat de 1 persoană

   Răspunde
   • Da, chiar vă rog să reveniți cu impresiile de după o nouă vizionare. Aceeași senzație am avut-o și eu la premieră, crezând că lui Prior îi lipsește unitatea, conceptul general. Dar a dirijat la fel și la al doilea spectacol, deci aceasta este viziunea lui.

     Dar sunt curios ce impresie veți avea în final.

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
8. Prea multe nu ar fi de spus despre ultimul dintre cele 4 spectacole de Traviata, cel de duminica.

   Am plecat inaintea ultimului act. Muzica devine obositoare atunci cand este cantata ba in stil „mars funebru” (uvertura), ba in stil „disco (ansamblurile). Chiar ma intrebam la un moment-dat, uitandu-ma in fosa, cand celor de la corzi (in special violoncelele) o sa le scape arcusurile din mana, au fost momente in care au fost pur-si-simplu haituiti 🙂

   Dar pentru a respecta adevarul istoric, este de mentionat si superbul acompaniament pe care Prior l-a facut la duetul Violetta-Germont. Din punctul meu de vedere, a fost singurul moment care a meritat – atat dpdv al acompaniamentului, cat si dpdv al interpretarii solistilor.

   L-as asculta pe Prior cu mare interes intr-un spectacol cu Traviata, undeva…peste vreo 10 ani.

   Despre voci…in afara de duetul mai sus mentionat, mai bine ma abtin. Sunt sigur ca sunt cateva soprane pe la noi, prin operele din provincie, care canta de 1000x mai bine rolul. Dar probabil ca au alte angajamente in perioada asta. Tenorul mi-a reamintit cum „suna” atunci cand ti se rupe vocea la acuta finala de la balul Florei.

   Deci, un spectacol mediu spre slab.

   Insa un lucru (neplacut) o sa ma faca sa imi aduc aminte de seara de 2 noiembrie: modul in care publicul s-a comportat. Mai precis, dupa schimbul de decor din actul 2, Prior a stat aproape 5 minute intors spre public, uitandu-se cum peste 50 de telefoane mobile erau butonate de cei care nu puteau sa astepte pauza pentru a afla care este rezultatul alegerilor – si refuzand sa continuie spectacolul …asta pina in momentul in care o plasatoare de la balcon a spus cu voce tare: „ASTEAPTA (dirijorul) SA VA INCHIDETI MOBILELE! SUNTETI LA OPERA!!!”

   Cam atat.

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
9. Despre distribuția 2 am scris deja, nu mai insist.

   În legătură cu direcția lui Prior mai în detaliu părerea mea este următoarea:

   1. Preludiul – că a fost foarte lent și rece face sens. Romanul lui Dumas începe cu o introducere în care naratorul participă la o licitație cu lucrurile din casa defunctei Marguerite Gautier (devenită Violetta Valery la Verdi) de unde cumpără un exemplar din romanul „Manon Lescaut” care avea înăuntru o dedicație de la Armand Duval (devenit la Verdi Alfredo Germont). Armand fusese plecat când a murit Marguerite și era înnebunit de durere. Naratorul îi dăruiește cartea. Aramand o deshumează pe Marguerite pentru a o mai vedea încă o dată. Apoi îi povestește naratorului istoria tristului său amor. Restul romanului este astfel un mare flash-back. Verdi a scris preludiul acela în același sens, în care anticipează sfârșitul tragic și trimite desfășurarea operei în același tip de flash back de natură cinematografică. Deci, merge perfect și o chestie rece, sobră, durere mută, lentoare etc. Nu merge în schimb să fie culoare multă, efecte orchestrale așa cum a făcut Daniel Barenboim la Festivalul Enescu 2013, bisând cu acest preludiu și fâcând cu ochiul publicului. Chiar dacă pare frumos, nu poți transforma o muzică funebră într-un dans.

   2. Contrastele dintre tempi ar fi în aparență indiciul unei dezordini. Din punctul de vedere al dirijorilor și al multor critici occdentali, nu se discută tempii în termeni calitativi (tempi buni și răi) ci doar se constată cum sunt (rapizi sau lenți în diverse grade) și ce efect au aceștia asupra coerenței compoziției. Toscanini subjuga toată opera unui concept ritmic al dirijorului și nimeni nu mișca în front. Prior nu a încercat nici o clipă să conducă strict muzical această Traviata ci a adaptat tempii la intesitatea dramatică a secvențelor de pe scenă așa cum probabil a convenit împreună cu Paul Curran. Cu alte cuvinte, direcția lui Prior a fost integrată în conceptul mai larg a întregii producții, nu doar strict muzical.

   Din aceste punct de vedere, eu sunt de părere că a condus foarte bine. Muzica a fost foarte coerentă cu ceea ce se întâmpla pe scenă. Deși tradiția, atât de des invocată, este aceea de a conduce totul din fosă. Dacă ar fi fost un concert, sau o înregistrare de studio, probabil că lucrurile ar fi stat altfel. Dar a fost un spectacol, unul din sec. XXI, unde și regia are un rol foarte important.

   Repet, e părerea mea, nu conjur pe nimeni să o împărtășească.

   ApreciazăApreciază

   Răspunde
   • Este o opinie pertinenta.

     Va fi interesant de vazut care va fi conceptia dirijorala la urmatoarele spectacole. Dar mai intai sa vedem cine le va dirija…

     In ceea ce priveste directia lui Prior, cum spuneam dealtfel, nu pot sa afirm ca nu mi-a placut – doar m-a confuzat. Incerc acum sa imi amintesc daca la spectacolele inovative pe care le-am frecventat la Munchen – stiti ca acolo se pune mare pret (ca sa nu zic ca se exagereaza uneori) pe conceptul de inovatie – am simtit ca Marco Armiliato (in Rigoletto) sau Kent Nagano (in Don Giovanni) si-ar fi adaptat directia la concept…

     Prior a fost diferit de tot ce am vazut pina acum si asta nu e neaparat rau. Ba chiar dimpotriva. Nu stiu cati dintre spectatori l-au inteles. Eu inca ma mai gandesc. 🙂

     Oricum, mi-ar face mare placere sa-l revad peste niste ani. A reusit sa ma faca sa ma uit in fosa mai mult decat la scena.

     ApreciazăApreciază

     Răspunde
     • Revenind la Preludiu. Cum a arătat acesta în viziunea lui Paul Curran & Alexander Prior?
       Suntem în anii ’50, Violetta suferă de o boală letală. Probabil că nu este vorba despre tuberculoză (tratabilă la acea vreme) ci de altceva. Doctorul Grenvil îi face o perfuzie, asistat și de Annina. Lumina de pe scenă sugerează în mod evident ultimele străluciri ale asfințitului. Calmantele sau energizantele care îi sunt injectate Violettei sunt necesare pentru a putea face față petrecerii care va urma în scurtă vreme. Dar și pentru ce se va întâmpla după, pentru că la finalul actului 1, când toată lumea pleacă, în budoarul ei își face apariția baronul Douphol (țineți minte? E sus pe scară, chiar înainte de căderea cortinei. Iar detaliul îi aparține lui Dumas-fiul, nu lui Piave).

       Și-atunci, muzica ce ar trebui să sublinieze? Păi… amurgul. Nu doar temporal, ci și amurgul vieții Violettei care nu mai are mult de trăit. Să ne gândim acum la „In Abendrot”? al ultimului cântec, cel de lebădă al lui Richard Strauss? Nu, pentru că muzica e cea impusă de Verdi.

       Acum putem să ne gândim dacă tempo-ul foarte lent, lipsit de culoare sau de pasiune merge împreună cu ideea de scurgere a ultimelor puteri pe care le mai avea Violetta Valery…. Eu zic că merge și pot renunța astfel la toate ortodoxiile muzicale.

       ApreciazăApreciază

10. ApreciazăApreciază

    Răspunde
11. ApreciazăApreciază

    Răspunde
12. […] 2. Giuseppe Verdi: La traviata – Opera Națională București  Octombrie 2014, Dirijor: Alexander Prior; Regia și mișcarea scenică: Paul Curran; Scenografia: Gary McCann; Lighting design: Paul Hakenmueller; Aurelia Florian/Siphiwe McKenzie – Violetta Valéry; Ioan Hotea/Lucian Corchiș – Alfredo Germont; Ionuț Pascu/Iordache Basalic – Giorgio Germont; Andrei Lazăr – Gastone, viconte de Letorières; Sidonia Nica – Flora Bervoix; Cristina Eremia – Annina; Vasile Chișiu – Baronul Douphol; Daniel Filipescu – Marchizul D’Obigny; Iustinian Zetea – Doctorul Grenvil; Florian Ioniță – Giuseppe, servitorul Violettei; Alin Mânzat – Comisionarul; Adrian Ionescu – Servitorul Florei […]

    ApreciazăApreciază

    Răspunde
13. […] este practic un rezumat al cronicii pe care am publicat-o după premiera de pe 30 Octombrie: “Un început de poveste: Traviata 2014 de la ONB“. Reproduc în continuare cronica din “Opera Magazine”, tradusă în limba […]

    ApreciazăApreciază

    Răspunde
14. […] în deschiderea stagiunii 2014-15, era Alfredo Germont din frumoasa montare a lui Paul Curran cu La traviata. Un moment care va rămâne în amintirea multora drept un mare eveniment. Pe scenă erau Aurelia […]

    ApreciazăApreciază

    Răspunde
15. […] scris multe despre această La traviata, la premieră, am realizat și un interviu cu Paul Curran și această foarte frumoasă montare a atras și […]

    ApreciazăApreciază

    Răspunde
16. […] Curran pentru La traviata a împlinit 7 ani în Octombrie și arată la fel de proaspătă ca în seara premierei. Este singura punere în scenă din epoca lui Răzvan Dincă pe care ONB a păstrat-o în […]

    ApreciazăApreciază

    Răspunde
17. […] pe soprana Aurelia Florian revenind la București după aproape nouă ani, mai exact de la premiera Traviatei lui Paul Curcan din 2014. Această absență este o palmă rușinoasă pentru toți managerii care […]

    ApreciazăApreciază

    Răspunde

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.