într-o joi, 13 noiembrie 2014, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: OTELLO
Dirijor: Adrian Morar, regia: Vera Nemirova, lighting design: Daniel Klinger, scenografia: Viorica Petrovici, maestru de cor: Stelian Olariu, maestru cor de copii: Smaranda Morgovan.
Daniel Magdal (Otello), Iulia Isaev (Desdemona), Ștefan Ignat (Jago), Liviu Indricău (Cassio), Andrei Lazăr (Roderigo), Mihnea Lamatic (Ludovico), Sorana Negrea (Emilia), Iustinian Zetea (Montano), Ionuț Gavrilă (Un araldo)

Pe o vreme urâtă, într-un București a cărui atenție este îndreptată spre alegerile prezidențiale de duminică, stagiunea ordinară a ONB a programat un revival al lui Otello. Chiar dacă nu a atras mulțimi de oameni precum premiera Traviatei, tragedia maurului merită revăzută oricând, pentru că este o operă foarte dificilă pentru un tenor, iar muzica lui Verdi atinge un vârf absolut.

Producția regizoarei bulgare Vera Nemirova își păstrează în continuare prospețimea și la un an distanță de premieră. Deși sunt mulți cei cărora nu le-a plăcut la data premierei, totuși translația acțiunii în zilele noastre este cât se poate de coerentă și provoacă intelectual. Motivul pentru care această punere în scenă a displăcut nu este numai conservatorismul. E într-adevăr foarte comod din punct de vedere intelectual să urmărești un basm medieval cu venețieni îmbrăcați în costume de epocă somptuoase, care țin de șablonul „așa trebuie să fie Shakespeare”. În realitate, translația Verei Nemirova eșuează în fața publicului autohton pentru că îi arată un context cu prea puține legături cu actualitatea românească. E necesar însă doar un mic efort de înțelegere pentru ca deplasarea în timp a acțiunii, în Ciprul contemporan, să își arate originalitatea. Concret: și în piesa lui Shakespeare, din care libretul lui Arrigo Boito nu schimbă nimic, evenimentele au loc pe fondul luptelor dintre creștini și turci, din anul 1508. Azi, tensiunile dintre turci și greci din același Cipru nu s-au diminuat, chiar dacă ostilitățile nu mai pot degenera atât de brusc într-un război ca acum 500 de ani. Or, provocarea pe care o lansează Nemirova pentru context este: ce s-ar întâmpla dacă? Ce s-ar întâmpla dacă Turcia și Grecia ar ajunge la niște ciocniri armate concrete? Cum ar reacționa populația din zona creștină a Ciprului în lipsa știrilor despre rezultatul luptelor? Cum s-ar comporta acești oameni dacă ar anticipa că tabăra lor a fost înfrântă? După cum se comportă lumea de azi, probabil că mulți ar încerca să forțeze frontierele pentru a emigra. Scenografia acestui Otello trimite și către imaginile deprimante ale exodului din stațiunea cipriotă Varosha ocupată de Turcia în 1974.

De aici provine și toată acea busculadă din primul act, între forțe de ordine de tot felul și civili care țin în mâini pașapoarte. Ce poate fi așa ciudat în faptul că, pe fondul unui presupus război cu motivații istorico-religioase, cu atât mai primitive, costumele femeilor trimit cu gândul mai degrabă la civilizațiile orientale decât la feminismul occidental?

Nu e nici o surpriză că în această lume, a unei posibile distopii, Desdemona se îmbracă într-un sari, iar comandanții militari, Otello, Cassio, Jago, se dedau jocului de table, specific balcanic, ca metodă de a-și omorî timpul. Spectatorul român nu este preocupat de situația din Cipru, și poate că nici nu are de ce să fie preocupat, dar, dacă s-ar concentra puțin pe această perspectivă, sunt sigur că producția lui Otello de sec XXI i s-ar părea mai clară. Mă opresc aici cu discuția despre regie, restul argumentelor le găsiți în impresiile de la premiera de anul trecut.

Keri-Lynn Wilson a dirijat excelent spectacolele cu Otello din timpul Festivalului Enescu 2013. Criticile n-au lipsit, vizând mai degrabă amănunte lipsite de importanță, dar ea conduce azi La fanciulla del West la ENO, cu mare succes. Acum dirijează Adrian Morar și diferența este notabilă. În intenția de susținere a vocilor soliste, într-o operă considerată foarte solicitantă, orchestra ONB a fost temperată sonor, până la punctul în care a redevenit provincială. Furtuna din debutul operei n-a avut nici o forță, deși corul putea compensa practic orice violențe. Solo-urile instrumentale n-au avut nici o strălucire (oboiul din debutul actului IV a fost plat). Cred că singurul moment în care fosa a profitat de noua acustică a ONB a fost intrarea lui Otello din actul IV, când contrabașii au fost foarte bine definiți. Nici corul nu a părut să se simtă foarte bine, dincolo de inerentele (dar suportabilele) decalaje, i-a lipsit relieful, iar mișcarea de scenă a fost destul de rutinieră. Corul de copii a avut efectul așteptat, al inocenței transferate către Desdemona, deși găselnița regizorală a acompaniamentului cu chitară a funcționat doar în parte, pentru că instrumentele nu s-au auzit foarte bine.

Problema cea mai mare a fost însă personajul pricipal, interpretat de tenorul Daniel Magdal. Calitatea intrinsecă a acestui artist este un registru acut foarte sonor, penetrând cele mai dense scriituri orchestrale. Cum aseară această calitate i-a lipsit (cu o singură excepție, în finalul lui Ora e per sempre addio), a rămas restul, adică o sumă de defecte care au ieșit și mai tare în evidență. E adevărat, rolul lui Otello este crucifiant pentru un tenor. E la fel de adevărat că orice artist are și zile mai proaste. Tot adevărat este că trebuie să-ți dozezi eforturile încă de joi, dacă știi că sâmbătă vine mai multă lume să te vadă cântând Radames din Aida. Toate acestea, adăugate peste o voce care atunci când nu cântă în forță devine plângăreață, au produs un Otello de care s-a lipit umorul involuntar. Leul venețian, eroul triumfător din Cipru, sfâșiat de gelozie n-a existat pe scenă. A fost o parodie, de tipul „Un yankeu la curtea regelui Arthur”, cu Steve Carell în rolul principal. Eroismul a lipsit din Esultate!, iar dialogul cu Jago din actul doi a arătat un Otello perplexat de ce i se întâmplă, înfricoșat de presupusa trădare a Desdemonei și complet subjugat de aghiotantul său. Parcă nu trebuia să arate așa… Actul III a fost la fel de penibil din punct de vedere al rezultatului dramatic. Abia Niun mi tema de la sfârșit, o arie mai omenoasă cu vocea de tenor, a recuperat puțin din acest naufragiu.

Din fericire, anturajul lui Otello a fost nesperat de bun. Ștefan Ignat a început mai degrabă prost, expediind frazarea din Innaffia l’ugola!, scena beției din primul act, părând să reediteze personajul din 2013. Nu s-a întâmplat acest lucru, pentru că a urmat un Credo… foarte bun, în care interiorizarea lui Jago, latura tulburată a filosofiei lui (Son scellerato/ Perché son uomo), cinismul (Siccome crede/ La vedovella al tempio) dar și privirea înfiorată spre fundul prăpastiei –  E poi? – au fost toate cântate cu tonul cel mai just, despuiat de orice efecte facile. Sigur, lumina aprinsă în sală pentru a transfera angoasele personajului asupra spectatorilor a existat și acesta este unul dintre efectele îndoielnice ale producției, dublată de privirea acuzatoare și intenționat surprinzătoare din La Morte è il Nulla, dar măcar hohotul de râs final a evitat Grand-Guignol-ul. Povestirea visului a fost iarăși foarte reușită, această reținere a baritonului de la tentațiile exagerării l-au transformat într-un Jago foarte credibil, până la sfârșit.

Iulia Isaev a fost o Desdemona foarte bună. Sigur, vocea are o anumită uzură,  a avut multă prudență când ataca acutele din duetul primului act. Dar simțul dramei pe care îl are această soprană a știut să plaseze foarte bine ideea de noblețe a personajului. O Desdemona nu atât virginală, cât inocentă și tragică. „Aria salciei” și „Ave Maria” au fost impecabile.

Cassio (Liviu Indricău) a fost bine, la fel și Emilia (Sorana Negrea).

Cu bune și rele, a fost un spectacol interesant, pe care nu-l regret. În decembrie va fi reluat și sper ca aceste rânduri să galvanizeze puțin rutina afișată ieri.