Muzica, ipocrizia și codul vestimentar


Recent, doi directori de instituții culturale și-au exprimat opiniile despre codul vestimentar al spectatorilor. Un subiect cât se poate de dorit și de comentat de către semidocții de care România culturală debordează.

Dl. Andrei Dimitriu, directorul Filarmonicii George Enescu, afirmă într-un interviu acordat cotidianului România Liberă că dorește să impună ținuta de seară la concerte. Înainte de a ne repezi să ne transformăm în poliția bunelor maniere, ar trebui să ne gândim că spectacolele de la Ateneul Român încep la ora 19:00, ceea ce înseamnă că mulți dintre cei care lucrează în mediul privat nu au timpul necesar să ajungă acasă, să se schimbe în ținuta de seară și apoi să vină la concert. Iar vineri (mai ales), chiar și cele mai pretențioase multinaționale nu pretind în dress code decât o ținută smart casual.

Dl. Răzvan Dincă, directorul Operei Naționale București, afirmă într-un interviu acordat aceluiași cotidian că este suficient ca spectatorii să vină îmbrăcați. Înainte de a ne repezi să ne transformăm în hipioții bunelor maniere, ar trebui să ne gândim că Opera, în general în lume, are nevoie să atragă un public tânăr în sala de spectacol. Dacă absența ținutei obligatorii poate crește numărul de spectatori, atunci n-are rost să impunem un dress code. În plus, directorul ONB amintește  faptul că mersul la operă se face în timpul liber, nu e cazul pentru nici o constrângere.

Subiectul este însă de interes pentru cei care merg la Operă și există tot felul de articole în mediul online pline de sfaturi și presupuneri false despre o așa zisă „etichetă”. Mai mult, aceste articole par scrise de persoane care par să calce foarte rar într-un auditorium, numai și după cum etichetează evenimentele „cu ștaif” alăturând botezurile, nunțile și „tăierile de moț” cu Opera și concertele de muzică simfonică. E adevărat că Opera a apărut și funcționat o vreme ca sursă de delectare sau de distracție pentru aristocrație, în secolele XVII-XVIII, iar în secolul XIX, mersul la un spectacol liric era încă un eveniment social în cadrul căruia spectatorii își studiau ținutele. Dar astăzi, această formă de artă s-a democratizat atât de mult încât nu mai este impus vreun cod vestimentar aproape nicăieri.

La Wiener Staastoper, la Royal Opera House sau la Metropolitan Opera e perfect acceptabilă o ținută degajată, de stradă. E drept că la Viena, de pildă, locurile de la stal sunt foarte scumpe și spectatorii care își permit acest prețuri sunt, în multe cazuri, persoane care vin îmbrăcate formal. Există o singură excepție notabilă, devenită și subiect de dezbatere: Teatro alla Scala, unde ținuta formală este cerută la premiere, iar bărbaților li se cere să poarte sacou la spectacolele obișnuite din stagiune; nu se specifică nimic despre ținuta feminină, rochii etc. În România, unde Opera s-a instituționalizat solid într-o epocă a „democrației populare”, când clasa muncitoare era ofertată cu prețuri subvenționate masiv de către stat, obligativitatea unei ținute formale ar fi cu totul exagerată, cu atât mai mult cu cât nu există vreo tradiție în acest sens.

Interesul meu personal pentru acest subiect este minim. Obișnuiesc să merg la Ateneu sau la ONB îmbrăcat decent, smart casual, doar la premiere mă îmbrac uneori în ținută de seară. Dar știu că subiectul a provocat multe discuții printre melomani. Sigur, așa cum nu haina îl face pe om, totuși îl reprezintă. Dar nu-l face nici să înțeleagă mai bine muzica.

Problema nu e deloc nouă. Iată ce spunea însă George Bernard Shaw despre ținuta de la Covent Garden, tocmai în 1905, poate ne mai gândim puțin.

Dress code

George Bernard Shaw scrie ziarului The Times după o experiență extrem de neplăcută la Royal Opera House

3 iulie 1905

Stimate domn,

Conducerea Operei Covent Garden impune anumite reguli privind ținuta spectatorilor de sex masculin. Oare când va face același lucru pentru spectatoare?

Am fost la Operă sâmbătă seara. Mi-am pus costumul impus de regulile casei. Sunt complet conștient de avantajele pe care le prezintă aceste reguli. Ținuta de seară este ieftină, simplă, rezistentă, evită rivalitățile și extravaganța la care pot fi expuși bărbații care sunt mereu în pas cu moda, șterge diferențele de clasă și le dă celor care sunt mai săraci și au îndoieli cu privire la poziția lor socială (adică majoritatea bărbaților) un sentiment al siguranței și satisfacției pe care nu l-ar putea produce niciodată haine pe care și le-ar fi ales singuri. În plus, ținuta de seară scutește unul dintre sexe de neliniștea referitoare la ce anume să poarte la ocaziile oficiale. Obiecțiile care îi pot fi aduse acestei ținute sunt irelevante pentru britanicul de rând. Iată care sunt ele: că nu are nici o culoare; că implică un proces de albire care transformă cămașa într-un element problematic, ușor inconforabil și foarte murdar; că are rolul de pașaport pentru nepoftiți; că nu reușește să facă din cel care o poartă o persoană sobră, curată și ordonată; că reduce la o formulă un comportament uman esențial, care ar trebui să fie supus în permanență experimentului și acțiunii personale. Dar toate aceste obiecții sunt profund non-britanice. Ele sunt exclusiv pe placul câtorva excentrici și pot fi trecute cu vederea, laolaltă cu obiecțiile extraordinare aduse jobenului de Ruskin, Tennyson, Carlyle și Morriss.

Dar eu cred că ceea ce este bun pentru unii este bun și pentru ceilalți. Adică, toate regulile valabile pentru ținuta masculină se aplică și în cazul ținutei feminine. Acum, dați-mi voie să descriu ce mi s-a întâmplat la Operă. Pe lângă faptul că eram în ținută de seară obligatorie, am decis să adaug și la nivel comportamental câteva elemente suplimentare, care nu figurau în regulile emise de conducerea instituției. Am ajuns la locul meu înainte să se audă prima notă a uverturii. Nu am vorbit în timpul spectacolului și nu am ridicat vocea când muzica era prea tare pentru a putea avea o conversație normală. Nu m-am ridicat și nu am ieșit din sală în mijlocul spectacolului. Limbajul meu a fost echilibrat atunci când mi-am dat cu părerea despre numărul și natura îmbunătățirilor aduse de Signor Caruso la opera lui Mozart. Tot așa și atunci când am vorbit despre faptul că dirijorul și directorul tehnic (dacă există așa ceva la Covent Garden) au ignorat complet momentele dramatice ale partiturii. Pe scurt, m-am comportat exemplar.

La ora 9 (Opera a început la 8) a intrat în sală o doamnă care s-a așezat exact în raza mea vizuală. A rămas pe același scaun până la începutul ultimului act. Nu mă plâng de faptul că a venit târziu și a plecat devreme, dimpotrivă, aș fi preferat să vină mai târziu și să plece mai devreme. Pentru că această doamnă, cu părul de un negru intens, își lipise deasupra urechii drepte cadavrul sinistru al unei păsări albe uriașe, care arăta ca și cum cineva o omorâse prin strivire și apoi o lipise pe tâmpla doamnei, suficient de rezistentă pentru a suporta această operațiune. Cred despre mine că nu sunt o persoană slabă de înger, dar acest spectacol pur și simplu mi-a provocat greața. Bănuiesc că dacă aș fi apărut la intrarea în Operă cu un șarpe mort în jurul gâtului, cu o colecție de gândaci negri prinși la vedere pe cămașă și cu o potârniche în cap, nu aș fi avut voie să intru. Atunci de ce unei femei i se permite o astfel de faptă ultragiantă? Dacă doamnei în cauză i s-ar fi interzis accesul în sală, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, atunci ea ar fi luat măsuri: ar fi renunțat să mai meargă la magazinul care o păcălise să cumpere obiectul acela îngrozitor pe motivul complet fals că “toată lumea bună” poartă așa ceva și, astfel, ar fi distrus rădăcina răului.  Odată, la Drury Lane Theatre, am stat în spatele unei pălării de matineu decorată cu cele două aripi ale unui pescăruș, care fuseseră vopsite cu roșu la bază, astfel încât să dea impresia că tocmai fuseseră tăiate dintr-o pasăre vie. Dar măcar această doamnă renunțase la ideea de a-și pune în cap toată pasărea. În mod evident, toți ceilalți spectatori erau de aceeași părere: cele două doamne erau ridicole și vulgare, dar asta nu e de ajuns în cazul unei astfel de ofense, care produce o senzație de rău fizic persoanelor dotate cu o sensibilitate umană normală.

Sugerez conducerii de la Covent Garden ca, dacă dorește să își protejeze abonații de situația periculoasă în care eu voi apărea în sală cu o cravată albastră, atunci să mă protejeze și pe mine de șocul produs de o pasăre moartă lipită pe capul unei femei.

Al dumneavoastră,

G. Bernard Shaw

(sursa: Opera Vivra)

21 de comentarii

  1. Este foarte amuzant ! Recent, chiar foarte recent, eu personal am asistat la Royal Opera House Londra la o reprezentatie a unei opere a lui Mozart, Idomeneo mai exact. Am fost socata sa constat lipsa tinutelor formale la spectatori. Inclusiv persoane de varsta a doua erau imbracate in blugi sau alte haine „de zi”, nu smart casual, ci casual de-a dreptul ! Cu exceptia catorva persoane trecute bine de 60 de ani, nimeni nu avea „tinuta de seara”. Eu am carat dupa mine rochie lunga si pantofi cu toc, caci nici prin cap nu mi-ar fi trecut sa ma prezint altfel la Covent Garden (era prima data cand asistam la un spectacol acolo). Pot spune cu mana pe inima ca in Romania oamenii se imbraca mult mai elegant la acest gen de spectacole, desi lucrurile se schimba de la an la an.
    Deplang renuntarea la tinuta formala la opera si concerte. Este una dintre rarele ocazii in care mai poti purta asa ceva in spatiul public si mi s-ar parea firesc sa profitam de ea. Chiar daca vii direct de la birou, se pot lua masuri sa nu apari imbracat in blugi …

    Apreciază

    • Deplângeți? Mi se pare prea mult. În fond, nu vă împiedică nimic să veniți în rochie de seară. Și totuși există un loc unde majoritatea spectatorilor vin în ținută de seară: la Teatro alla Scala. Am văzut acolo inclusiv spectatoare japoneze în kimono de gală. Uimitor!

      Apreciază

      • De abia astept sa experimentez si Teatro alla Scala ! Astept doar ca unul dintre interpretii mei favoriti sa fie invitat sa cante acolo …

        Apreciază

    • Corect, așa e. Mi-am adus aminte chiar acum de un alt loc ieșit din comun: St Martin-in-the-Fields. E o biserică adăpost pentru oamenii străzii. Am avut ocazia să văd acolo celebra orchestră Academy of StMitF repetând. Era extraordinar. La sfârșit, o parte dintre cerșetorii „cunoscători” au început să aplaude plini de respect și admirație. Nu știu nici azi ce m-a impresionat mai mult: muzica sau acei spectatori nefericiți dar privilegiați în același timp?

      Apreciază

    • Va asigur ca am stat in randul E din sala, adica „down”, iar biletul a costat 159 £ la un spectacol de sambata seara si tot m-am invecinat cu persoane imbracate in blugi … No (more) comment

      Apreciază

  2. Cu totul de acord cu dumneavoastra. In plus, de pe site-ul Teatrului Bolshoi:

    ,,Dress Code

    In all ages a visit to the theatre was a festive occasion. Women donned their best evening attire and for their menfolk black tie was de rigueur. In our day, no one demands a strict dress code of visitors to the Bolshoi Theatre. In the mad hassle of Moscow life, a visit to the theatre comes, more often than not, at the end of the working day which rules out changing for the theatre. And, therefore, you will get away with a quite democratic dress form. You should not, however, take things to extremes: a man in shorts will not be allowed into the auditorium and women, in our view should keep to a decent dress style, bearing in mind that they may well be sitting next to people in full evening dress.”

    http://www.bolshoi.ru/en/visit/sbory/

    Apreciat de 1 persoană

  3. Iertati-ma, dar sunt prea batrana ca sa inteleg unde este legatura dintre muzica, ipocrizie si cod vestimentar.
    Cred ca aici intervine o mare confuzie! NICIODATA o institutie de spectacol precum este Opera nu a impus un cod vestimentar. Acest cod, daca exista undeva scris, consta in regulile de bun simt ale educatiei fiecaruia dintre noi. Poate, pe vremuri, cand existau niste clase sociale foarte bine definite, se instalase „moda” (cu titlu obligatoriu) ca la balurile unde erau introduse in societate tinerele fete, acestea sa poarte rochii albe. Sau, orice eveniment care se petrece in timpul serii implica abordarea culorii negre, datorita elegantei supreme ce o degaja. Sau la cursele de cai, de pe vremuri, de la Ascot, toti barbatii aveau costume din doua piese (sacou si pantaloni, cu vesta), in combinatii de gris perle! Iar doamnele purtau rochii in culori pastel, cu palarii cat mai sofisticate (foarte puternic influentate de moda „Belle Epoque”).
    Nici unul dintre locurile care adapostesc anumite activitati de loisire nu „impun” un cod vestimentar. Societatea care frecventeaza acele locuri, prin evenimente repetate, ajunge sa impuna un asemenea cod, daca el exista. Puterea de influenta a reprezentantilor siciali, concomitent cu „moda” adoptata de acestia au format, daca asta se poate numi astfel, un cod vestimentar.
    Si ca sa revenim la cazul particular al operei, a merge in haine de seara nu inseamna ca se respecta un cod vestimentar impus de locul in care se petrece opera, ci este mai degraba un obicei al societatii care o frecventeaza. Ganditi-va ca din prmele clipe ale nasterii genului, opera a avut parte de un public nobil, si de un cadru format din incaperi ale curtii regale (imperiale). Era normal ca tinutele sa fie cele de sarbatoare si sa etaleze cele mai sofisticate forme.
    Pana la aparitia societatii comuniste (care nu prea era obisnuita sa frecventeze opera), publicul de opera era format din acea patura sociala care avea un ascendent aristocratic, cu toate implicatiile sale.
    Comunismul a sticat mult din aceste obiceiuri, care tineau mai mult de un respect al propriei persoane. Falsa democratie a adus, mai ales infuentata fiind de moda „power-flower”, la un cod cat mai lejer si mai ostentativ.
    De ce mergem imbracati „frumos” la opera? Nu pentru ca ne impune insitutia, ca atare! NU! Ci pentru ca ne face placere sa ne simtim bine ca, intr-o seara, am „cheltuit” un pic de efort spre a ne imbraca altfel. De fapt, toata aceasta pregatire, de a ne duce acasa mai devreme, a ne schimba hainele, a alege ceva „deosebit”, ceva mai „elegant” decat de obicei, este o preocupare care ne obliga sa „ne pregatim” pentru acel eveniment – cel de a participa la un spectacol de opera! Alegandu-ne rochia, pantofii si poseta care se asorteaza, pardesiul sau lodenul care poate acoperi o rochie mai sofisticata, transportul cu taxiul (caci nu prea merge sa vii in rochie lunga cu autobuzul), toate astea fac parte dintr-un ritual care ne pregatesc si ne transpun in starea de a participa la un eveniment (spectacolul de opera)! Cand ne simtim pielea mult mai catifelata, dupa un dus si o aplicare cu creme balsamice, mangaiata de matasea naturala a unei rochii de ocazie, emanand damfuri din parfumul ales pentru acea seara, increderea in propriile noastre forte spirituale creste simtitor. Suntem mult mai deschisi in a „primi” fluxul energetic al muzicii si al tuturor celorlalte componente spectaculare care o insotec. Avem alta participare, fata de ocazii in care am veni la Opera direct de la cumparaturile din piata, lasand plasele la garderoba!
    In ultima instanta, tinuta pe care o abordam (nu numai hainele ci si comportamentul) este cea care ne ajuta sa itram in „transa” necesara pentru a „recepta” o „influenta” pozitiva venita din partea artistica!
    A ne imbraca „frumos” inseamna a ne acorda noua insine un respect propriu, far de care nu am putea aparea intr-o sala de spectacol. Nu cred ca cineva ne-ar da afara daca am veni in costum de baie, asa cum spune dl. DINCA! S-ar uita doar urat la noi si si-ar pune intrebarea „cum de ne-a trecut prin cap sa venim in costum de baie intr-o sala de opera?!”
    Dar daca asa ceva s-ar intampla, sunt ferm convinsa ca cel care va simti din plin discomfortul va fi cel care va avea initiativa de a purta un costum de baie, fata de toti ceilalti care, vor privi cu dispret, dar isi vor vedea de propria lor stare de „bine” pe care si-au pregatit-o pentru acea seara.
    Teoria asta face parte dintr-o intreaga filosofie care alcatuieste motorul modei vestimentare. In ultima instanta, moda este inventata de cei care vor sa atraga privirile si sa impuna o stare speciala. Ei pot face „propuneri” pentru toate aceste stari pe care noi le traim in fiecare zi.

    Apreciază

    • Legătura e foarte clară. Ipocrită (în cel mai bun caz) sau complet greșită este declarația directorului de la Ateneu care încearcă să impună un cod vestimentar strict. Ipocrită este reacția unei părți a publicului care aplaudă vehement această inițiativă restrictivă.
      Opera era dată ca un exemplu de flexibilitate. Ateneul ca unul de rigiditate.
      Ambele sunt instituții culturale care se ocupă de muzică.
      Eu zic că există legături.
      Nu este prima ieșire în decor a ipocriziei la intelectualitatea românească. Întotdeauna orice articol care înfierează lipsa de civilizație a publicului este aplaudat cam prea frenetic de oamenii „subțiri”.

      Apreciază

      • d-le Patrascu… dvs nu puteti da exemple decat despre cum sa iti vinzi opiniile si osanalele cui te plateste.
        pana la frageda varsta pe care o aveti nu ati invatat suficient nici despre muzica nici depre fenomenul spectacolului liric.. doar ca aveti mai mult timp decat altii si v-ati gandit sa va dati important.. iar unii v-au crezut.. din pacate competenta dvs e discutabila , iar in ca priveste ONB care va si plateste… sa fim seriosi!
        ca depre Onegin-ul de la ONCj .. a refuzat de asta data Forin, sa va plateasca?

        Apreciază

  4. In plus, un teatru de opera sau orice alta inscinta care dezvolta evenimente culturale, nu isi permte sa restrictioneze afluenta publicului impunand un „dress code”, cu titlu obligatoriu! (doar daca sunt siguri ca vor avea exces de spectatori si vor sa-i trieze aplicand asemenea conditii vestimentare) Cei ce o fac, o fac doar cu titlu informativ, doar pentru a aminti publicului ca s-ar simti mai bine daca ar fi imbracat decent!

    Apreciază

  5. Simptomatic pentru ipocrizia cu care este tratată această dezbatere despre decență este faptul că declarațiile domnului Andrei Dimitriu au fost reluate de mai multe site-uri de știri sau de presă generalistă, precum și de o droaie de redistribuiri urmate de comentarii aprobatoare pe rețelele sociale. În schimb, afirmațiile ldomnului Răzvan Dincă, deși mai interesante și mai nuanțate nu au stârnit aproape nici un interes.

    Apreciază

  6. Voi fi rautacioasa… Foarte rautacioasa.
    Unii vin sa asculte, altii sa fie vazuti. Altii pentru amandoua.
    Se dau invitatii la institutii publice… acele locuri raman uneori goale. Altii isi rup de la gura sa cumpere un bilet.
    Unii nu au timp sa mai ajunga acasa. In acest caz propun sa se creeze cabine de schimb. Daca vin cu rochia de seara in plasa. Cu masa si fier de calcat. Si cabine de dus, va rog… Nu porti o rochie de seara oricum…
    Decenta si bunul simt le aduci de acasa. Asa ar trebui… Sa nu iti lasi mobilul deschis… Si daca suna, sa nu raspunzi (era o doamna imbracata bine). Sa nu te ridici in timpul spectacolului (nu sunt absurda, imi dau seama ca exista si situatii extreme). Dar daca o faci sa ai bunul simt sa pasesti pe varfuri. Solistii nu sunt curiosi de tocurile tale cui. Nu povesti cu cel de langa tine, nu comenta opera. Asteapta pana la pauza. Si, mai ales, nu face asta in momentele cele mai sensibile (sau de pianissimo).
    Daca astept de luni de zile un spectacol, fac sacrificii sa imi cumpar bilet la acel spectacol si intamplarea face sa nu reusesc sa ajung acasa sa ma schimb, nu voi rata pentru nimic in lume sa vad/ascult acel spectacol, cu riscul de a fi judecata. Sa va ganditi si la aceste situatii atunci cand vedeti persoane imbracate casual la spectacole.
    Dragostea pentru muzica ar trebui sa fie liantul ce ne leaga… Respectul pentru muzica. Bucuria de a fi in acel moment acolo si nu altundeva.
    Si ca sa inchei… Luminile se sting in sala. Si in acel moment diferentele de clasa nu mai conteaza. Suntem una. O masa de suflete care se inalta pe treptele muzicii. Diferentele sunt oricum vizibile, dar nimic nu mai conteaza. Muzica uneste.

    Apreciat de 1 persoană

  7. Eu voi fi si mai rautacios. cand am inceput sa vin la opera si la Ateneu, in anii de gheatza ai comunismului [era un ger in sala, mai ales la Ateneu, de crapai], ma chinuiam sa vin intr-un costum elegant, cu tot dichisul. Erau niste seri speciale, in care mintea mea de tanar se deschidea catre marea muzica si erau niste zile de sarbatoare. Dar sarbatorile au inceput incet-incet sa se estompeze intr-o rutina tot mai monotona, spectacolele de la ONB au devenit tot mai plicticoase, concertele de la Ateneu din ce in ce mai anoste. Sau chiar enervante. Si atunci am renuntat la tinuta de sarbatoare. Acum una casual mi se pare suficienta, merg acolo incercand sa gasesc ceva placut, sa ma simt bine, iar o tinuta lejera ma ajuta. Doar rareori mai gasesc prilej de sarbatoare.
    In strainatate s-a renuntat de mult la tinutele formale. Asta nu insemna ca nu se poarta tinute SCUMPE, dar rareori am vazut persoane imbracate „de seara”. Inclusiv la Scala, unde am avut bilete de categoria 1 si unde japonezii de langa mine erau in blugi si cu nelipsitele aparate foto de gat.
    Mie insa mi se pare importanta tinuta in sens comportamental. Nu am prea vazut in strainatate sa se intre in sala dupa inceperea spectacolului, iar daca totusi se intampla nu sunt de regula deranjati ceilalti pentru ocuparea locului in mijlocul randului. Telefoane mobile se mai intampla, dar mult mai rar, iar conversatiile sustinute sunt si ele sporadice. Nici aplaudatul intre parti sau inainte de incetarea ultimei note din partitura nu se prea poarta, desi exista si exceptii.
    Cat despre dl. Dimitriu, as zice ca ar trebui sa-si vada in primul rand de calitatea concertelor, mai ales dupa ce a scumpit miseleste pretul biletelor, si mai putin de hainele publicului. La cum arata programul actual de stagiune eu unul nu prea simt nevoia sa apar pe acolo nici cu haine si nici fara. Si ca sa continui cu rautatea, domnia sa ar face bine sa se uite putin pe la vecini, unde preturile la bilete nu sunt mult mai mari, dar care nu au nevoie de un Festival Enescu, pentru ca ei au toate numele respective si inca multe altele prezente in programul de stagiune.

    Apreciază

  8. „Ba chiar am văzut o japoneză îmbrăcată într-un kimono extraordinar.”
    Eu am vazut asa ceva la Pesaro – probabil acel kimono costa cat salariul mediu al romanului pe vreo 2 ani – dar era o pata de culoare intr-o multime imbracata foarte casual.
    Am vazut vreo 2 rochii de seara si la Verona, in zona locurilor de 200 euro, dar erau cativa intr-o mare de shorts si flip-flops.
    Personal sunt de acord cu cine zicea ca „hainele te reprezinta”, dar nu-ti trebuie musai papion si joben ca sa intelegi muzica, ba chiar sunt convins ca daca te strang pantofii de lac de-ti ies ochii ca la melcul de livada nu mai ai nici-o inclinatie inspre muzica.
    Dar revenind la premisele initiale constat inca o data ca unii traiesc cu picioarele mai aproape de pamant chiar daca nu se ancoreaza mereu in ele, in timp ce altii vaneaza fluturi printre nori.
    Facand o scurta comparatie intre cei doi directori de institutii muzicale, constatam ca dl. Dinca a reusit un mic miracol renovand opera in 3 luni si obtinand o marginala imbunatatire a calitatii acusticii [mie personal mi se pare ca vocile au ramas pe unde erau si cine se auzea inainte se aude si acum iar cine nu – nu, dar orchestra suna mult mai transparent si mai clar, au scos-o din groapa]; a facut cateva productii noi care au trezit un interes foarte mare, macar la inceput; a reusit sa aduca in cateva randuri invitati care au ridicat cota de interes si nu rareori nivelul spectacolelor. Desigur, o schimbare radicala nu se prea poate face peste noapte, dar exista un inceput care promite sa schimbe ceva din fata institutiei. De partea cealalta, dl Dimitriu ce a facut? Nimic. Programele de stagiune sunt aceleasi, artistii tot cam aceiasi, iar micile „variatii” sunt nesemnificative. Asa ca ma mir ce l-a apucat, asa, dintr-o data, sa se lege de tinuta publicului, care nu prea se inghesuie concerte decat cel mult dintr-o inertie ce tine de obisnuita la care unii nu vor sa renunte [aici ma refer la „veteranii” nelipsiti, aceiasi abonati sau fripturisti pe care ii vad constant si care nu prea par sa faca diferenta intre un concert de mare clasa si unul de toata jena]. Si atunci ma intreb retoric – cata apa va mai curge pe Dambovita [sau pe Dunare, prin comparatie] ca sa avem si noi intr-o stagiune normala, asa cum apar la Budapesta la preturi nu foarte mari ale biletelor, artisti precum Mehta, Gardiner, Herreveghe, Ticciati, Hampson, Antonacci, Gruberova, Florez, Terfel, Kermes, Genaux sau Bartoli? Sau ca sa avem si noi, ca si ei, o sala de concerte si spectacole la standardele actuale? Ma raportez la vecinii nostri, pentru ca ei sunt destul de apropiati economic de noi, dar atat de departe ca mentalitate. Daca ar fi sa ne uitam la Paris unde se inaugureaza 2 sali noi ultra-moderne in interval de 3 luni [Auditorium de Radio France in octombrie si noua sala a Filarmonicii peste cateva zile] si unde lista artistilor prezenti constant te face sa-ti doresti sa te muti acolo definitiv, avem deja o problema majora.

    Apreciază

      • Nu prea inteleg revenirea asta obsesiva la acea seara de la Scala. Vrei sa spui ca ea face nota discordanta cu alte teatre? ca face parte din alta lume? Te contrazic, eu am vazut-o in alta seara unde nu era nici o diferenta. Desigur, inca exista oameni care simt nevoia sa se imbrace foarte elegant sau foarte special pentru un spectacol la opera sau la teatru sau la concert, dar sunt din ce in ce mai putini. Chiar si in zona locurilor foarte scumpe, care sunt scumpe chiar si pentru ei si care frecvent sunt ocupate mai mult de turisti, apar tot mai mult tinutele casual. Eu simt ca oamenii se schimba si multi vin acolo ca sa simta muzica fara sa mai tina cont de aspectele exterioare, altii vin sa „bifeze pe lista” inca un loc prin care au trecut in excursie si nu prea le pasa daca au o tinuta de un fel anume sau nu. Uneori depinde si de ziua din saptamana cand se intampla asta, oamenii vin mai eleganti sambata sau duminica decat in restul zilelor. Chiar daca, in mare parte, opera ramane apanajul celor cu oarece dare de mana pentru ca nu-si permit multi cu usurinta bilete la spectacole si concerte, tinutele au devenit mult mai „democratice” in ultimii ani, ba chiar am vazut multe persoane imbrcate in tinute casual foarte scumpe [sunt magazine unde un pulover costa de la 1500 euro in sus, iar o camasa de la 3-400 spre exemplu], dar nu in tinute „formale”. Evident, mai sunt si din cei care isi iau un costum de 30 euro si o camasa si cravata de 3 si se considera eleganti, chiar daca stau pe ei ca pe gardul primariei. Dar mie nu asta mi se pare important. Ceea ce ar trebui sa se intample si la noi ar fi o aplecare constienta si sensibila catre dorintele publicului, dar si pentru a mentine un nivel de arta si cultura cat se poate de ridicat; fenomenul e tocmai invers, ni se baga pe gat fel de fel de rahaturi cu mari pretentii si toti se mira daca exista cineva care sa aiba curajul sa fie nemultumit sau sa critice.

        Apreciază

      • Deja ducem discuția în ridicol discutând atât pe marginea îmbrăcămintei. Nu reveneam obsesiv, nu am nici o obsesie pentru ținuta de la Scala. Am revenit mereu cu precizări, pentru că dvs. făceați niște aprecieri asupra celor scrise de mine, modificându-le sensul (în mod neintenționat, nu vă acuz de nimic). Pentru ultima oară 🙂 Am stat la parter, era Boema (Zeffirelli), pe scenă cânta Hartig. Lumea era îmbrăcată foarte elegant, aproape neașteptat de elegant. Cireșa de pe tort, un kimono. Asta era. Data viitoare nu mai fac nici un exces de precizie, vă modific direct comentariul pe care o să-l faceți, e mult mai simplu. 😀

        Apreciază

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.