ONB va prezenta Falstaff de Verdi, începând cu 19 februarie, în regia lui Graham Vick. Săptămâna aceasta voi publica un interviu cu marele regizor britanic despre această nouă producție, despre operă în general și despre regia modernă. Falstaff nu este o operă oarecare și cu atât mai puțin o colecție de melodii evergreen. Ca să vă puteți bucura cu adevărat de ultimele sunete ale lui Verdi este recomandabil să aflați cât mai multe despre această capodoperă. Reproduc mai jos câteva resurse puse la dispoziție de muzicologii și criticii francezi, adunate într-un număr special al revistei L’avant scene de l’opera: Falstaff
Nu ezitați să faceți click pe link-urile din text, sunt rewarding 🙂
La 79 de ani, Verdi își ia vacanță de la operă și de la secolul său, în hohotele de râs ale unei comedii. Îndrăgostit de Shakespeare, muzicianul va explora teatrul acestuia pentru a extrage un personaj debordant de naivitate și de vanitate. Falstaff al său nu visează decât să cucerească inimile și averile burghezelor bogate pentru a-și repara finanțele și pentru… a nu slăbi. (Michel Pazdro)
În atenția spectatorilor. În Falstaff, care nu cuprinde nici măcar un preludiu sau o uvertură, nici un pasaj pur orchestral nu depășește cincizeci de măsuri (rapide) sau un minut ca durată… Această orchestră, oricât de bogată și de rafinată ar fi ea, nu acoperă niciodată vocile, pentru că în această operă cu debitul atât de forțat, înțelegerea textului este mai necesară decât oriunde în altă parte: aproape că nu există vocalize, iar declamația este silabică aproape peste tot! Iată de ce chiar și spectatorul cel mai disponibil nu va putea extrage dintr-o singură reprezentație scenică a lui Falstaff totalitatea plăcerii pur muzicale pe care o face posibilă această partitură unică. (Harry Halbreich)
Pentru plăcere. Toate aceste calități particulare fac ca Falstaff să nu fie și să nu devină vreodată o operă populară, dar să rămână un regal pentru cunoscători și pentru melomanii având deja o anumită cultură, atât literară cât și muzicală. Nu afirma Verdi că a compus această operă doar pentru propria sa plăcere? (Pierre Malbos)
Falstaff, operă veselă sau tristă? Nu e o farsă truculentă, așa cum ni se servește uneori. Nu este nici o operă debordantă de veselie și de sănătate prin care Boito să fi sperat să-și reconforteze compatrioții. Este un omagiu vibrant adus vieții, din partea unui om care se pregătește să o părăsească, vitalității, lipsei de măsură, deriziunii sau chiar nebuniei. (Gilles de Van)
Seducția lui Shakespeare. Falstaff se numără printre capodoperele absolute ale teatrului liric și admirația pasionată pe care i-o consacră amatorii de operă conduce la lectura sau re-lectura piesei Nevestele vesele din Windsor, comedia lui Shakespeare din care este inspirat scenariul ei. Dar foarte puțini au curiozitatea de a citi și cele două piese: Henric IV de Shakespeare, în care Falstaff este deja un personaj major, sau Henric V, ceea ce e păcat, căci Falstaff din Windsor nu este decât un avatar al celui care a pus în scenă aceste trei drame istorice. (Jean-Michel Brèque)
O armonie pură și latină. Dar dacă Falstaff este efectiv „scris” ca nici o altă operă de-a lui Verdi de dinaintea lui, asta se vede nu numai la nivelul contrapunctului. În același timp, armonia verdiană atinge în mod egal un apogeu al rafinamentului și al originalității, căci Verdi a fost, în felul său, unul dintre cei mai mari armoniști, o armonie finalmente mai liberă și deci mai puțin „previzibilă” chiar decât în cazul lui Wagner. Este vorba de o armonie specific latină, transparentă, diatonică, bazată pe culoare și pe surpriză. (Harry Halbreich)
Victor Maurel, primul Falstaff. Cine era acest bariton din Marsilia, cu o carieră atât de internațională, născut la 17 iunie 1848 și mort la New York, în 1923, care va conferi rolurilor sale și punerilor în scenă lirice o stofă dramatică de nebănuit la vremea lui, dar prefigurând așteptările noastre cele mai actuale? (Sylviane Falcinelli)
O fugă! Toată viața sa, Verdi s-a luptat cu ideea unui Rege Lear, în final nerealizat și a visat, de asemenea, la Furtuna. Dar, după juvenilul Macbeth din 1847, finisat optsprezece ani mai târziu, a trebuit să așteptăm sosirea providențială a lui Boito în viața lui Verdi pentru a face să se nască succesiv Otello (terminat după patruzeci de ani de la primul Macbeth!), apoi Falstaff. Vom nota, de altfel cu interes, că Macbeth, prima încercare shakespeariană, este, de asemenea, singura operă de Verdi, înainte lui Falstaff, care se termină cu o fugă!… (Caroline Bouju)
Geneza. Corespondența lui Verdi cu Boito și cu Ricordi jalonează geneza scriiturii lui Falstaff. Sir John o ocupă din 1889 până în 1893. La lectura acestor scrisori putem vedea cum vorbea Verdi despre Shakespeare. Cum Boito construiește intriga și răspunde cerințelor compozitorului. În fine, cum s-a născut această minune de imaginație muzicală și teatrală, creată la Scala în 1893.
La vremea unui film turnat în 1964 (Chimes at Midnight), Orson Welles propune o viziune nemiloasă asupra lui Sir John Falstaff. Prin prezența fizică a lui Welles însuși în rolul lui Falstaff, acest film devine o amplă meditație umanistă asupra puterii și a prieteniei, asupra purității și a viciului, teme dragi ale cineastului Welles, mare shakespearean al celei de-a șaptea arte. (Fernand Leclercq)
Discografie. Dacă ar fi suficient un mare dirijor pentru a face un mare Falstaff, un periplu discografic în țara lui Pancione ar fi un fel de escaladă alpină. Câte piscuri sunt în perspectivă! Toscanini, Reiner, Solti, Bernstein, Karajan, Giulini, Muti… s-avem pardon! Fapt este că opera asta, eminamente concertantă, este una dintre cele mai fericit servite de către disc și că marea majoritate a capetelor de afiș își țin promisiunile. (Jean Cabourg)
Videografie. Dintre marile încarnări de după război, ne vom intersecta cu Tito Gobbi, din păcate mult prea tardiv, Baquier din fericire, totuși Van Dam, și, recent în rol, Bryn Terfel și Ambrogio Maestri. Dar nu și legendarul Evans. (Pierre Flinois)
Pentru cei care au ajuns cu lectura până aici, iată și libretul lui Arrigo Boito, pentru Falstaff-ul lui Verdi: Falstaff – Libretto (Scala)
Despre Opera 
[…] lui Vick a fost prefaţată elocvent de prietenul Alexandru (aici, aici, aici şi mai ales aici). Despre ultimul aici am mai scris, pentru că mi s-a părut un […]
ApreciazăApreciază
Dacă Verdi „a compus această operă pentru propria sa plăcere”, atunci trebuia s-o „uite” într-un sertar. Dacă Shakespeare rămâne egal cu el însuşi, în schimb, muzica maestrului de la Busseto nu spune (mai) nimic. Este opinia unui meloman lipsit „de o anumită cultură, atât literară cât şi muzicală” (opinie împărtăşită, stranie coincidenţă!, şi de alţi melomani prezenţi la ultima premieră a Operei din Bucureşti, melomani lipsiţi, vai!, şi ei de etc. etc.).
Th. R.
ApreciazăApreciază
Wow! Dacă despre Verdi puteți vorbi așa, atunci sunt curios ce credeți despre Enescu. Să alegem, ca exemplu: Vox Maris. Sau Oedipe?
ApreciazăApreciază
Am scris, laudativ si chiar elogios, despre ambele lucrari. Si nu o data. Dar numai dupa ani de auditii (si vizionari) repetate, in care am cautat sa ma „acomodez” cu ele. (Sper sa nu fiu acuzat de infatuare, mai ales ca eu vorbesc din postura unui meloman si nu a unui muzicolog). Poate ca „momentul Falstaff” n-a venit inca, in ce ma priveste. Desi o ascult si reascult tot de ani buni. Sa mai asteptam…
Th. R.
P.S. Pana una-alta, sa nu uitam (de) dictonul: „De gustibus non disputandum”.
ApreciazăApreciază
Disclaimer inutil. Vorbim de Verdi, totuși, nu de Marius Țeicu.
ApreciazăApreciază
Dumneavoastra nu vorbiti niciodata despre vreun compozitor si opera lui – fie el Verdi, Donizetti, Bellini ori Puccini -, ci tot despre… dumneavoastra. Despre gusturile, preferintele si idiosincraziile dumneavoastra. Pentru ca, despre Verdi, cel mai bine a vorbit si va vorbi, de-a pururi, tot… Verdi. Bine sau „rau”, n-are a face, pentru ca si-a asumat creatiile asa cum iti asumi copiii, indiferent de cat de (ne)reusiti sunt. Si, cum se intampla cel mai adesea, parintii se ataseaza de copiii mai putin reusiti (handicapati, chiar), c-asa-i naturelul omenesc: simtitor.
Si-apoi, cum puteti dovedi ca Marius Teicu nu e Verdi al muzicii usoare romanesti? Iar Marcel Dragomir – „un” Bellini al aceleiasi muzici? Va las libertatea de a-i „identifica” pe Donizetti si Puccini. Dar tare ma tem ca lipsa umorului va fi o piedica serioasa. Si cand te gandesti ca totul a plecat de la… Falstaff.
ApreciazăApreciază
Văd că v-ați enervat un pic.
Genul de afirmație pe care-l faceți despre Verdi este cam… deplasat, după umila mea opinie.
„Falstaff” a fost promovat de dirijori imenși: Toscanini, Karajan, Giulini, acuma nu cred că dvs. aveți dreptate spunând că e o operă proastă, iar acești trei dirijori se înșeală.
Înțeleg să nu vă placă, și eu am opere care nu-mi plac, dar asta nu înseamnă că nu „Falstaff” nu e o operă bună.
Fac analogia și cu pictura, ca exemplu: cuiva poate să nu-i placă Picasso, asta nu înseamnă că pictura lui e proastă.
ApreciazăApreciază