25 februarie 2015, într-o miercuri, la Sala Radio
Le Roi Danse
Rodica Vică – soprană
Orchestra de Cameră Radio
Dirijor: Gabriel Bebeșelea
Jean-Baptiste Lully: Idylle sur la Paix – Arii pentru Madame La Dauphine, Ballet de la nuit, Armide, La grotte de Versailles, Le bourgeois gentilhomme, Phaëton, Les Folies d’Espagne
François Couperin: L’apothéose de Lully, La Sultanne, Les Nations
A trecut destul de multă vreme de când n-am mai văzut-o pe soprana Rodica Vică. O așteptam, la fel ca noi toți ceilalți prezenți aseară la Sala Radio, ready to barock. Un program cu muzica francezilor Lully și Couperin ar putea semăna, la o privire superficială a programului, cu o expoziție de ornamente alambicate din interiorul palatelor regale. Deși muzica lor nu este foarte complicată, și nici prea subtilă, de o superficialitate aparentă, unii o găsesc chiar plicticoasă, stilul ajunge să fie totul, atunci când este interpretată. O autenticitate rar găsită la noi, invocând mereu scuza instrumentelor inadecvate, a lipsei studiilor și a tradiției. Superficială? Da, chiar dacă regele dansa pe această muzică, dar grotele din grădina Versailles, oricât de uimitoare ar fi fost la vremea lor, au evoluat în timp, devenind o modă a decadenței rococo de mai târziu, ajungând kitsch atunci când din sânii statuilor zeițelor țâșnesc fântâni arteziene. Dar asta este numai o aparență. Interpretată conform curentelor actuale, care caută restaurarea autenticității, subtilitatea lui Lully sau a lui Couperin devine evidentă. Iar frumusețea muzicii depășește imediat cadrul formal.
Să nu uităm, însă, că în vremea primelor madrigale compuse de Monteverdi, românii asistau abia la aventura lui Mihai Viteazul. Iar mai târziu, contemporanul lui Lully sau al lui Coperin era doar singularul Dimitrie Cantemir, care abia inventa notația muzicală pentru muzica turcilor. Un baroc diferit, dintr-o lume a Balcanilor pe care vrem mereu s-o uităm. A fost nevoie de un Jordi Savall (recent premiat de Diapason, tocmai pentru un disc cu muzica lui Couperin) pentru ca Dimitrie Cantemir să poată ajunge și la urechile compatrioților săi, nu doar în libretul operetei numită „Istoria națională”.
Numai că, pentru o experiență tulburătoare (căci acesta este efectul muzicii baroc asupra secolului XXI) îți trebuie un interpret care să treacă dincolo de note, dar și de glamour. E o muzică pe care cei care o cântă trebuie s-o iubească, altfel tandrețea ei ne-ar fi necunoscută. Trebuie să le insufle pasiune, altfel contrastele ei n-ar fi observate. Ați observat că marii interpreți baroc sunt lipsiți de trufia celebrității?
Rodica Vică face parte din această categorie de artiști care se apropie de muzica veche cu respectul unui istoric, dar cu entuziasmul unui explorator. Și cu pasiunea unui artist-muzicolog. Așa cum sunt toți cei mari: Gardiner, Bartoli, Bruggen… Sună banal, dar ar trebui să observăm și faptul că este, probabil, singurul artist liric român specializat în muzica baroc. Numai așa i se poate explica reușita. Să găsești și să scoți la suprafață sentimentele puternice ale unei arii baroc, sentimente care stăteau ascunse în forma muzicală rigidă, a începuturilor, ca într-un donjon, nu-i puțin lucru. Am urmărit-o aseară cum iluzia plăcerii unei melodii cuminți era spulberată de mânia unui personaj, de amorul altuia, de pasiunea tuturor. N-a fost un dans regesc, a fost dragoste și război, a fost furie și grație, într-o singură voce, cu multe culori, cu o agilitate care a renunțat la focul de artificii à la Bartoli în favoarea subtilității, a unor tonuri moi, cuceritoare.
Programul a fost în mare parte inedit, puțin cunoscut chiar în lume, nu doar la noi. E dificil de prins într-un context mai analitic. Astfel, ceea ce a răzbătut la prima audiție a fost mai mult emoția. Izbucnirea mânioasă a unui erou antic urmată de abandonul unei zeițe îndrăgostite. Suplețe. Nerv. Și un timbru de velur, delicat, mângâietor, matern.
Acum doi ani (deja!) îl ascultam pe Gabriel Bebeșelea într-o aventură demnă de romanele cavalerești, cea a Indiilor galante de la Iași. Demersul mi s-a părut atunci pe cât de îndrăzneț, pe atât de riscant, dar numai așa se poate obține un mare succes. Îmi aduc aminte foarte bine cum a sunat orchestra ieșeană atunci: mai mult decât onorabil pentru o fosă de operă, chiar surprinzător de bine în multe locuri, dar distanța față de William Christie era sesizabilă. Pe scenă era și Rodica Vică. Se distingea dintre toți, părea cea mai obișnuită cu stilul lui Rameau. Următorul concert baroc al dirijorului de la Iași l-am ascultat tot la Sala Radio, cu arii de Haendel, cântate de Cezar Ouatu. Dar ieri, același Gabriel Bebeșelea a fost altceva decât știam. Înainte lipsea ceva, puțin de tot. Acum nu-i cu nimic mai prejos decât barochiștii care vin la Festivalul Enescu. În plus, a reușit să treacă, nepăsător parcă, peste handicapul unei orchestre de cameră care nu folosea instrumente vechi. Pur și simplu n-a contat. A fost cel mai autentic baroc pe care l-am auzit la Sala Radio. Dacă vreți, a fost o avanpremieră reconfortantă a Festivalului Enescu.
Mai departe? Vise hrănite de acest concert. Pe când un mare Bach (un ciclu de cantate pentru soprană sau chiar un Passion?) cu o orchestră mică dirijată de Bebeșelea și cu Vică solistă? Poate un Mozart tânăr (La finta giradiniera), măcar în concert? Delirez dacă spun tare și răspicat că o mare operă baroc, cu decoruri și costume, în regia unui Purcărete sau Șerban, la Operă, eventual și cu un contratenor (fiu rătăcitor sau nu, dar Cezar Ouatu ar trebui să revină pe scena preclasică, la un moment dat), cu Bebeșelea la pupitrul unei falange cât un sfert de fosă și cu Rodica Vică o regină flamboyantă, e mai plauzibilă ca niciodată? Poate că aici s-ar putea reconcilia și clasicul cu modernul, așa cum a făcut-o Andrei Șerban, cu umor și cu atâta generozitate, la Iași…
Hai să visăm! Poate când vom deschide ochii vom vedea că se și întâmplă.
Galerie Foto – (c) Romeo Zaharia:
Despre Opera 
Subscriu din toata inima, a fost o seara splendida. Sunt mare amatoare de muzica baroca si tare mi-ar placea sa avem macar cateva concerte de acest gen pe stagiune. E adevarat ca, o data la doi ani, primim minunatii la „concertele de la miezul noptii”, dar … la doi ani.
Pe de alta parte, s-ar parea ca numarul barochistilor de pe la noi nu e tocmai consistent, dovada fiind numarul de locuri ramase libere.
Oricum, eu tot am o intrebare: daca facem o petitie in care sa pledam pentru aducerea „indiilor galante” in turneu la Bucuresti, credeti ca am avea castig de cauza? Eventual, am putea achizitiona biletele in avans, ca sa n-avem vorbe 🙂
ApreciazăApreciază
Și nu doar atât! Vedeți? Primăvara chiar a venit!!!
Cât despre „Indii”, până se rezolvă petiția, care poate dura la infinit, mergeți la Iași! Biletele sunt ieftine, hotelurile bune, orașul e superb. Ieșiți din comoditatea Capitalei, n-o să regretați!
ApreciazăApreciază
Cu tot dragul, daca as reusi sa prind bilete. Pana acum n-am reusit performanta, nici la „Indii”, nici la „Lucia”, dar tot sper ca „data viitoare” sa mi se intample.
ApreciazăApreciază
Iată o atitudine admirabilă! Sunt convins că veți reuși să rezervați bilete până la urmă. Din câte știu, se poate face asta, telefonic, la agenția de bilete, cu plata prin virament bancar.
ApreciazăApreciază
Din pacate programul lipseste cu desavarsire de pe siteul Operei iasi.
ApreciazăApreciază
Da, așa este. Spectacolele se anunță cu puțină vreme înainte, pe site sau pe pagia de Facebook. Lucia a fost reluată în Ianuarie, nu știu dacă se va mai relua până în toamnă. Dar Indiile ar trebui să revină curând pe afiș…
ApreciazăApreciază
E foarte greu atunci sa-ti modifici programul cu cateva zile inainte si sa organizezi excursia (cel putin in cazul meu).
Nu au nici macar un newsletter ca sa ma pot abona.
ApreciazăApreciază
Eu continuu sa visez „Indiile” si „Lucia” la Bucuresti, pe Andrei Serban la ONB…
ApreciazăApreciază
In mare sunt de acord cu impresiile, chiar daca, totusi Bucuresti nu e Paris. Nici Bebeselea nu e Christie, nici Vica nu e d’Oustrac sau Petibon. Dar reusita e remarcabila, mai ales cand luam in consideratie lipsa de entuziasm a romanilor in ceea ce priveste „spatiile muzicale neortodoxe” [a se citi „nebatute”], aici ma refer si la orchestra, nu doar la public.
Recunosc, mi-a luat ceva timp sa ma acomodez cu sonoritatea instrumentelor moderne in acest repertoriu, dar pana la urma a mers. Am simtit insa, in ciuda eforturilor dirijorului, o anumita lipsa de entuziasm a instrumentistilor [omniprezenta de altfel in ultimii ani, rareori vazandu-i iesind din aceasta stare de continua blazare]. Ceea ce a dus la o oarecare monotonie si lipsa de relief si de diferentiere intre piese. Mi-a parut chiar rau de efortul urias al celor doi protagonisti, despre care stiu ca pregatesc acest concert de circa doi ani, transcriind manual partituri nepublicate inca si completand detalii de orchestratie sau ornamentatie.
Vocea Rodicai Vica a evoluat frumos de cand am auzit-o ultima data, s-a rotunjit in timbru si a capatat ami multa substanta in registrul mediu, cel folosit cu precadere in ariile alese. As fi vrut sa aiba ceva mai mult de cantat, iar echilibrul intre piesele pur instrumentale si cele vocale sa fie oarecum invers. Oricum, a fost o gura de aer proaspat.
Cat despre dragostea publicului pentru baroc – am un exemplu edificator. Acum cativa ani, intr-una din nefericitele suprapuneri omniprezente in Festivalul Enescu, o mare parte din public a fugit la pauza sau in timpul concertului de la Ateneu, de la un concert exceptional cu Susanna de Handel dirijata de William Christie aflat intr-o zi de gratie, pentru a-l prinde, la Sala Palatului, pe Tomescu intr-un concert de o banalitate fara cusur. Iar la concertele de inalta tinuta de la miezul noptii sala era destul de goala.
Cat despre „Indiile…” de la Iasi, da, as fi de acord sa vina in turneu si la Bucuresti, eventual la schimb cu altceva, de exemplu cu Falstaff, dar ca sa merg eu pentru ele pana acolo e putin probabil. Biletele sunt ieftine, hotelurile poate si ele, dar drumul nu ma incanta deloc – fie ar trebui sa conduc multe ore pe drumuri imprevizibile, fie sa ma chinui in tren, fie sa dau pe un bilet de avion cat as da pentru unul pana la Paris, Londra sau Madrid. Nu prea merita deranjul.
ApreciazăApreciază
Nu-i Sala Radio ca Pleyel-ul, dar nici Sorin nu-i Andre Tubeuf! 🙂
Am înțeles povestea foarte lungă cu monotonia și plictiseala (deși diferența față de alte concerte baroc românești a fost mare de tot), dar totuși ați fi vrut să dureze mai mult, fiind și „o gură de aer proapăt”.
Cât despre „Indiile” de la Iași, într-adevăr, ne bucurăm că sunteți de acord să vină la București, s-a mai trecut de un hop. 🙂
Deși lăsați să se înțeleagă că iubiți barocul, ca nimeni altul, totuși mofturile etalate față de o incursiune până la Iași sunt cam deplasate.
Păi, cred că Iașiul n-ar vrea să vină cu Indiile la București, măcar pentru ideea de turism cultural…
ApreciazăApreciază
🙂
ApreciazăApreciază
[…] plăcerea să-i vedem recent, la Sala Radio, cu un concert de muzică baroc din idiomul francez: Le Roi Danse. După care Bebeșelea a avut o perioadă de agitație maximă, călătorind la Lucerna pentru un […]
ApreciazăApreciază
[…] care explorează acest teritoriu muzical de mai multă vreme. Cei doi au prezentat în primăvară un recital de muzică barocă franceză neașteptat de reușit stilistic, așa că așteptările pentru miercuri erau […]
ApreciazăApreciază