14 martie 2015, într-o sâmbătă, la Opera Națională București
W.A. MOZART: Don Giovanni
Regia: Anda Tăbăcaru-Hogea; Scenografia, efecte video: Anca Albani; Coregrafia: Mălina Andrei, Maestru de cor: Stelian Olariu
Ionuț Pascu, invitat (Don Giovanni), Cătălin Țoropoc (Leporello), Oana Andra (Donna Elvira – debut), Simona Neagu (Donna Anna), Andrei Lazăr (Don Ottavio), Maria Jinga (Zerlina), Iustinian Zetea (Masetto), Marius Boloș (Il Commendatore), Vicențiu Popescu (Alter Ego)
Dirijor: Vlad Conta

Această reluare a lui Don Giovanni ar fi trebuit să-l aducă din nou la ONB pe baritonul Levente Molnar, care nu a mai venit și a fost înlocuit cu Ionuț Pascu, ceea ce nu a scăzut cu nimic atractivitatea afișului. Mai era interesant de văzut și debutul Oanei Andra în rolul Donnei Elvira și, în general, o distribuție care se anunța echilibrată.

Producția Andei Tăbăcaru-Hogea pentru acest Don Giovanni a avut premiera în 2013, iar cei doi ani care au trecut de-atunci au îmbătrânit-o urât și prea devreme, astfel încât astăzi arată ca o grotescă relicvă de Regiethater prost înțeles, cu alură de copie contrafăcută a vreunei producții germane anonime din anii ’80. Sub aparența modernității, reprezentată de o bilă suspendată, asemănătoare celor folosite pentru demolări, pe post de soare sau ochi, dar în cele din urmă chiar de wrecking ball care-l strivește pe Don Giovanni, sau de o scenografie cu pretenții suprarealiste și de o recuzită cu manechine goale din ipsos care s-a vrut îndrăzneață nereușind să fie decât kitsch, în realitate lectura operei lui Mozart a fost una cât se poate de tradițională și de cantonată în clișee benigne și redundante. Fotoliul lui Don Giovanni sau motocicleta lui sunt ornamentate cu perechi de picioare desfăcute fără echivoc, dar balerinele care-l înconjoară mereu pe eternul seducător sunt îmbrăcate până la gât. Costumele sunt oarecum de epocă, dar fără o trimitere clară spre un timp anume, iar rochiile tuturor femeilor sunt pur și simplu urâte, cu pampoane demodate care arată ca niște tumori (Donna Elvira), cu franjuri obsedante de un prost gust perfect (Zerlina), sau cu rochie de la Miss Apaca (Donna Anna). Pretenția de modernism este reafirmată de niște proiecții  simpliste de tip screen saver care nu pot stârni decât râsul publicului țintă, tinerii. Cât despre împrumuturile de la alți regizori, ele abundă: garderoba ambulantă a lui Don Giovanni sau apariția în public a Comandorului (Robert Carsen), cântatul prin sală (Andrei Șerban, probabil singura idee bună din această montare), hidoasa scenografie abstractă (Willy Decker), ochiul orwellian (Johannes Leiacker) etc. Și nu în ultimul rând baletul, de un explicit naiv, dar în același timp inutil de pudibond, care s-a vrut o reprezentare metaforică a vieții desfrânate a lui Don Giovanni. Ce diferență față de realitate! Chiar și în Memoriile lui Casanova, sugestia e totul când vine vorba de erotism. Nu mă pot abține să nu citez, pentru că Il dissoluto punito era altceva în secolul XVIII și cu atât mai mult acum:

Numaidecât după aceea, văd o dansatoare care, ca o furie, străbate scena făcînd un entrechat la dreapta, altul la stânga, în toate sensurile, ridicându-se însă cam puţin şi culegând totuşi ropote de aplauze.
— E vestita Camargo, îmi spuse Patu. Te felicit, prietene, că ai sosit la vreme la Paris ca s-o mai vezi, căci a împlinit douăsprezece lustre (60 de ani, n.m.).
Mărturisii atunci că dansul ei a fost minunat.
— E cea dintâi dansatoare, prietene, care a îndrăznit să sară la noi pe scenă, căci pînă la ea dansatoarele nu săreau; şi ce e admirabil e că nu poartă de loc chiloţi.
— Poftim? I-am văzut!
— Ce-ai văzut ? I-ai văzut pielea care, e adevărat, nu-i nici crin, nici trandafir.
— Domnişoara Camargo — spusei cu o mutră pocăită — nu-mi place; îl prefer pe Dupres.
Un vechi admirator al ei îmi spuse, din stânga, că, în tinereţea ei, făcea le saut de basqite şi chiar la gargouillade şi că nu i-a văzut nimeni pulpele, niciodată, deşi dansează goală.
— Dar dacă nu i-aţi văzut pulpele niciodată, cum puteţi şti că nu poartă tricou ?
— O ! Sunt lucruri care se pot afla. Văd că domnul e străin.
— O ! cât despre asta, foarte străin.

Nu am nici o jubilație a demolării. Dar am regretat din nou vechea producție clasică însă plină de viață a lui Alexandru Darie, cu toate naivitățile ei la nivelul anilor ’90. Pe lângă costumele foarte frumoase folosite atunci (Don Giovanni arăta cu adevărat seducător într-o haină baroc de o eleganță rafinată) și o scenografie inspirată și ea din curentele vremii (Karajan sau Montes-Baquer), regizorul de teatru aducea pe scenă Personenregie, un concept fără precedent la Opera Națională la data premierei.

Și totuși, acest rateu regizoral nu a stârnit la vremea premierei nici o controversă, așa cum s-a întâmplat recent în cazul lui Graham Vick, deși, chiar și pentru un spectator căruia îi repugnă punerile în scenă contemporane, diferența de calitate vizuală este enormă. De ce? Pur și simplu pentru că Anda Tăbăcaru-Hogea este „de-a noastră”.

În plan muzical, lucrurile au stat mult mai bine, dar departe totuși de o mare reușită. Vlad Conta a dirijat cu destulă competență, dar fără eleganță, încercând, uneori cu disperare, să țină la un loc și orchestra și soliștii. Au fost multe derapaje, în care, cu rare excepții (Oana Andra) mai toți cei de pe scenă intrau corect dar pierdeau ritmul pe drum, cu o frecvență cam mare pentru standardele actuale ale ONB, soliștii dând impresia că se grăbesc, de parcă ar fi vrut să ajungă mai devreme acasă. Mozart, din păcate, nu este deloc ușor de cântat în România, în ciuda aparentei sale facilități. Precizia matematică a compozițiilor sale este o încercare greu de trecut cu brio, în continuare.

Ionuț Pascu a jucat cartea ambiguității personajului, vocal a fost un Don Giovanni insondabil, iar scenic a fost un fel Errol Flynn. Mai degrabă o reușită, în ciuda unui Finch’ han dal vino lipsit de virtuți, dar cu o canțonetă exemplară, foarte à la Cesare Siepi, iar în ansambluri a fost aproape impecabil. Cătălin Țoropoc (Leporello) l-a secondat foarte bine, deși, uneori, doar frumusețea timbrului nu este de ajuns: totuși schimbul de identitate cu stăpânul său ar fi trebuit să sufere o transformare și din puct de vedere vocal, altfel cum ar fi putut cei doi să-i inducă în eroare pe Masetto și pe Donna Elvira? Comicăria, fie ea și impusă de regizor, putea fi evitată în muzică.

Cea mai plăcută surpriză a venit însă de la Oana Andra, la debut în rol: o Donna Elvira împinsă la limită, o femeie din carne și sânge, nevrotică dar perfect credibilă și vocal și fizic. Un exemplu de identificare cu rolul, de canto la turație maximă, pasională, reală. Trecem repede peste Donna Anna, Simona Neagu a fost anostă în cea mai mare parte a timpului, atunci când nu încerca să cânte cel mai tare în ansambluri. La fel și peste   logodnicul ei, Don Ottavio, lui Andrei Lazăr i-a lipsit prea mult dinamica, în ciuda unor eforturi evidente de a cânta cu stil. Maria Jinga a fost o Zerlina prea matură, dar cel puțin corectă, în schimb partenerul ei, Iustinian Zetea, a fost un Masetto aproape ideal, chiar dintr-o perspectivă puțin mai lirică decât se obișnuiește. Marius Boloș, după un prim act neutru, a impresionat în final, chiar și fără să punem la socoteală amplificarea obișnuită, un Comandor terifiant, implacabil.

Și totuși, per total, impresia nu a fost rea. Uitând de producție, dacă ar fi fost mai puține decalaje, ar fi putut fi o seară aproape reușită. Cine știe, poate data viitoare.