26 aprilie 2015, într-o duminică, la Wiener Staatsoper
Gaetano Donizetti: Don Pasquale
Dirijor: Jesús Lopez Cobos; Regia: Irina Brook
Michele Pertusi (Don Pasquale), Juan Diego Flórez (Ernesto), Alessio Arduini (Dr. Malatesta), Valentina Naforniță (Norina), Wolfram Igor Derntl (Notarul)
O premieră foarte așteptată la Viena acest Don Pasquale, vreme de 30 de ani! Sigur, e o compoziție care pare minusculă pentru o scenă precum cea de la Staatsoper, dar atunci când vine vorba de Juan Diego Flórez, nimic nu e prea mult, astfel încât biletele online s-au epuizat instantaneu, încă din prima zi în care s-au pus în vânzare, acum două luni.
Producția de la Wiener Staatsoper a fost realizată de Irina Brook, nimeni alta decât fiica marelui regizor de teatru (dar și de operă) Peter Brook. Spre deosebire de stilul celui care l-a inspirat pe Andrei Șerban, Irina Brook n-a ales nici un moment calea minimalismului. Acțiunea operei lui Donizetti a fost adusă în prezent, sub forma unei farse. Casa lui Don Pasquale este un club de noapte, destul de ponosit la început, în tonuri sumbre de culoare verde, care se înviorează, dar într-o cromatică roz foarte kitsch, odată ce Norina intră în viața personajului principal. De altfel, acest kitsch intenționat de către regizoare o transformă pe aceeași Norina într-o dominatrix, care îl cam altoiește pe bătrân, îmbrăcată într-o uniformă de școlăriță. Dincolo de gusturile esteților, publicul s-a amuzat copios, dar această vulgarizare de tip vodevil nu prea mi-a plăcut. Cu o excepție: secvența din grădină, în care Ernesto îi cântă iubitei sale serenada Com’è gentil. Florez apare însoțit de doi mariachi și reproduce toate clișeele seducătorului latin, într-o coregrafie foarte amuzantă.
Atracția serii a fost Juan Diego Flórez, fără nici o îndoială. A fost pentru prima dată când l-am văzut live și am constatat că tot ceea ce se spune despre el, la modul laudativ, este adevărat. O voce care își păstrează intact timbrul, oricât ar întinde-o spre registrul supra-acut, strălucind pe tot ambitusul (adică de la cea mai joasă la cea mai înaltă notă). Inclusiv în supra-acutele din cabaletta lui Ernesto (Povero Ernesto […] Cercherò lontana terra, Se tu sei ben mio felice), e adevărat, mai dificile decât acum câțiva ani, dar inegalabile.
Valentina Năforniță a fost Norina. Ea este dovada vie că există miracole pe lumea aceasta. Să te naști în satul Cuhnești, din comuna Glodeni, din Republica Moldova, și să ajungi să câștigi concursul BBC de la Cardiff (ai cărui câștigători au ajuns mari artiști de operă, cum ar fi Dmitri Hvorostovsky sau Bryn Terfel), apoi să cânți la Opera de Stat din Viena e un miracol. În plus, soprana basarabeancă este incredibil de frumoasă, picioarele ei mai lungi decât ale Juliei Roberts în Pretty Woman au accelerat pulsul tuturor bărbaților de pe scenă și nu numai de pe scenă. Vocea? Aproape că nu mai conta, totuși acutele ei sună ca un cristal, compensând pentru absența unui registru grav consistent. E adevărat, are încă trei voci diferite, pentru fiecare registru (grav, mediu, acut), dar pasajul dintre ele funcționează bine, experiența va veni cu timpul, la fel și tehnica, șansele sopranei par foarte promițătoare în acest moment. Michele Pertusi a fost el însuși, cel pe care îl știm ca un mare interpret de Rossini, funcționând impecabil și în comedia lui Donizetti. Truculent, dar savuros, a amuzat cunoscătorii atunci când a introdus în lectura scrisorii de la Norina/Sofronia câteva fraze din biletul Violettei Valéry: Il barone fu ferito, pero… Duetul cu Malatesta, celebrul duet Cheti, cheti immantinente, care cere o viteză a frazării de-a dreptul imposibilă, a fost redat impecabil de către Pertusi și Alessio Arduini, astfel încât s-a bisat, spre deliciul audienței. Rămâne Jesús Lopez Cobos, destul de demolat de criticii austrieci, dar care mie mi-a plăcut fără rezerve. Când vine vorba de Wiener Philharmoniker, e greu să găsești un cusur, mai ales într-o partitură de belcanto, vecină în multe locuri cu genius locu, Mozart.
Imposibil de reprimat comparația dintre scenografia acestui Don Pasquale și cea a lui Rigoletto de la București, mult mai interesantă. De fapt, cadrul unic al producției de la Wienesr Staatsoper aduce mai degrabă cu Otello de la București. Ceea ce lipsește operei de la noi sunt starurile, prea rare și prea întâmplător ajunse aici.
Galerie Foto (sursa: APA/Hans Klaus Techt)
Despre Opera 
Aveți și dvs. un of, cam plictisitor.
ApreciazăApreciază
Nu. Erați off-topic, atâta tot. No wonder.
ApreciazăApreciază
Mulțumesc. Îmi pare rău că nu s-a putut face la data anunțată.
ApreciazăApreciază
Mi-a placut ce ati spus: „Ceea ce lipsește operei de la noi sunt starurile, prea rare și prea întâmplător ajunse aici”. Eforturile poate ar trebui indreptate catre a aduce interpreti buni si mai putin regizori sau scenografi „faimosi”. Pentru ca in cazul unei distributii cu atitea voci minunate cum este Don Pasquale, nici nu mai conteaza daca decorul este kitsch. Mie nu mi s-a parut vulgar deloc, si nu pentru ca este Wiener Staatsoper, ci pentru ca exprima clar penibilul situatiei in care ajunsese Don Pasquale dorind sa fie pe placul mult mai tinerei sotii. Irina Brook s-a facut perfect inteleasa pentru ca ceea ce am comentat dupa spectacol am regasit citind a doua zi in interviul din program. Ceea ce lipseste la noi, nu numai la opera, este entuziasmul, siguranta si bucuria interpretarii. Dar nu ne pierdem speranta si ne dorim sa se intample si la noi ceea ce mai vedem pe alte scene.
ApreciazăApreciază
Mulțumesc.
Nu e cazul să se facă ceva în detrimentul altui lucru. Producții noi trebuie în continuare, chiar sunt foarte necesare în anumite cazuri. Dar și cântăreți buni trebuie aduși ca să cânte în aceste producții noi.
Am constatat că această producție de la Viena nu este cu nimic superioară celor noi de la ONB, ba chiar Falstaff al lui Graham Vick, ca să merg pe același tip de modernitate, arată mai bine decât acest Don Pasquale.
Mai trebuie adăugat și faptul că un artist de calibru nici nu se prea încumetă să vină să joace într-o ponoseală, cum sunt încă multe la noi. Deci, nu se poate una fără alta.
ApreciazăApreciază
[…] sau I puritani s-a umbrit, chiar și față de acum trei ani când l-am văzut la Viena în Don Pasquale. În schimb, tenorul a câștigat în frazare și în subtilitatea cu care nuanțează la infinit […]
ApreciazăApreciază