Într-o memorabilă zi de Joi, 10 Septembrie 2015, ora 17.00, la Ateneul Român
New European String Chamber Orchestra, Dirijor: Dmitri Sitkovetski
Șcedrin – „Russian Photographs” pentru orchestră de coarde
Ceaikovski – „Souvenir d’un lieu cher” pentru vioară şi orchestră de coarde
Maistorovici – Concert Transilvan, pe teme românești din secolul XVII din codicele lui Ioan Căianu, pentru vioară și ansamblu de coarde (solist: Eugen Țichindeleanu – Laureat al Concursului Internațional „George Enescu” – ediția 2003)
Șostakovici – „String Symphony” op.73

Titlul pare neverosimil și bombastic, dar chiar așa a fost. Recitalurile cu muzica secolului XXI, deși ocolite de mulți spectatori tradiționali ai sălilor de concert, ascund multe suprize, unele foarte plăcute. Să știți că teoria conspirației, care afirmă că „Melodia este o strategie de marketing a fabricanților de piane pentru a crește vânzările”, nu este deloc adevărată. Chiar dacă umorul ei e nebun.

Au fost mai multe concerte de acest fel la Enescu 2015, dar, din păcate, ele se pierd iremediabil în aglomerarea bianuală de vedete mai mult sau mai puțin recomandabile („mami” Mutter, „zeul” Ion Marin, invalidul Mehta, cargo-ul BPO, gimnasta Wang, copiii ORT și tot felul de pictori ai viorii, partiturii, pianului etc.). De multe ori, sonoritățile contemporane sunt dedicate muzicii de cameră, astfel încât în sală întâlnim un pumn de oameni, împărțiți în două categorii: colegii celor de pe scenă și pasionații foarte curioși și deschiși la nou. Sigur, așteptările nu sunt răsplătite întotdeauna, dar procentul eșecurilor nu este atât de mare pe cât se crede. Apoi, Mozart, Beethoven, Verdi etc. sunt morți de multă vreme. Nu ați avut curiozitatea să aflați cum e la o premieră mondială? Să-l vedeți pe compozitor copleșit literalmente de emoții? Să-l salutați? Să vă minunați de tinerețea lui?

Dacă ați ajuns cu lectura până aici, am să vorbesc mai întâi despre compoziția lui Vlad Maistorovici, 30 de ani (!), chiar dacă ea a fost prezentată în a doua parte a programului. Vlad Maistorovici este un violonist și compozitor, născut la Ploiești (unde Sanda, mama sa, este o celebră profesoară de pian), cu studii în Anglia și Elveția, cu o carieră internațională în ascensiune. Un drum ce pare familiar, nu-i așa? Și Enescu l-a parcurs, încă și mai ardent, dar e un algoritm pe care l-a lăsat muzicieniilor români, ca să-l aplice, și să-i semene.

Ieri după-amiază, într-un Ateneu care nu era plin, dar nici dezolant de gol,  am avut o mare plăcere să-l văd pe Dmitri Sitkovetski, mare violonist și dirijor rus, dar și orchestrator și compozitor la rândul său, conferențiar și director muzical al New European String Chamber Orchestra, un ansamblu care combină școlile de muzică din Estul și Vestul Europei. Un personaj fermecător, a cărui înfățișare amintește chiar de Ceaikovski, dl. Sitkovetski a avut inspirația să prezinte fiecare lucrare pe care urma s-o interpreteze alături de orchestra sa, într-o limbă engleză impecabilă, fără nici un pic de accent rusesc. Sigur, erau informații care se regăseau și în program, dar niciodată nu e prea mult.

Concert Transilvan, așa se numește compoziția lui Maistorovici, care preia, în manieră postmodernă, teme muzicale ale unor cântece din secolul XVII din Codex Caioni al lui Ion Căianu (1629-1687), un călugăr franciscan ardelean, dar un renascentist adevărat, priceput în foarte multe domenii, de la inginerie și până la filosofie, trecând evident și prin culegerea de folclor dar și compoziția de muzică cultă. Lucrarea este un concert pentru vioară și orchestră de coarde, iar solistul a fost Eugen Țichideleanu, ajuns să debuteze la Festivalul Enescu la mai mult de un deceniu distanță de momentul când a câștigat Concursul Enescu, din al cărui juriu făcea parte, în 2003, chiar Dmitri Sitkovetski. În acest timp, Vlad Maistotovici, violonist și el, care cântase în prima parte a programului, își consuma emoțiile ascuns în public. Au fost vreo zece cântece, dansuri și teme muzicale extrase din codex. Am renunțat repede să le mai țin socoteala, pentru că muzica era pur și simplu cuceritoare. Un amestec de folclor cu muzică preclasică, se simt influențe ale lui Monteverdi, vagi, suntem la marginea civilizației occidentale, în Ardealul imperial (un noroc, din punct de vedere muzical). Dar și o simplitate, oarecum inevitabilă, generată de epocă și de sursele de inspirație. Totul e învăluit într-un acompaniament ingenios: corzile orchestrei de cameră produc un sunet neobișnuit de vibrant al unui țambal imaginar și uriaș. Comentariile pe care le fac pe rând solistul și orchestra sunt moderne, dar dozajul sonorităților contemporane nu este invaziv, ci conținut între niște limite care să nu epateze spectatorul. Acest echilibru, cu care nu suntem deloc obișnuiți, într-o societate mereu dispusă la exagerări de limbaj, mi-a plăcut foarte mult. Și dacă ar fi să aleg unul dintre cântece, acesta ar fi al doilea (cred că se numea „Alt dans valah”, dar nu pot fi foarte sigur, pentru că de fapt tema lui evolua organic), de o simplitate care friza copilărescul, dar care se dezvolta apoi, fără grabă și fără orgoliu, într-un discurs mai degrabă subtil decât aglomerat de idei, rostite apăsat. Eugen Țichindeleanu locuia în acest univers, adăugându-i o virtuozitate bazată pe diversele tehnici pe care le utiliza la reluările temei principale. Combinația aceasta de folclor transilvănean (arhaic, rugos uneori, dar și tragic) cu veselia reținută pe care Maistorovici a extras-o din muzica preclasică occidentală a fost, repet, foarte bine dozată. Mi-ar plăcea foarte mult s-o mai aud și în stagiunea unei orchestre de cameră românești. Este, păstrând proporțiile, o nouă Poemă română.

Mă simt tentat să scriu pe larg și despre restul programului. Totuși, chiar dacă acesta a fost foarte frumos, ar fi nedrept să-i aloc mai mult spațiu decât unei premiere mondiale. Așadar, pe scurt: prima parte a concertului de la Ateneu a fost gândită pe tema amintirii, Fotografii rusești de Rodion Șcedrin fiind urmată de Amintiri dintr-un loc drag de Ceaikovski. Lucrarea lui Șcedrin a fost excelentă, efectiv niște stop cadre, de la amintirea satului bunicilor, trecând apoi printr-o toccată a gândacilor din Moscova, un clișeu Stalin, punctat ironic de melodiile sale preferate, dar și de strigătele pe care compozitorul le-a cerut interpreților, pentru a termina cu o meditație pe fondul sunetului (imaginar) al clopotelor de seară. „Locul drag” al lui Ceaikovski este de fapt prima versiune a părții a doua a celebrului său concert pentru vioară, înlocuit mai târziu de Canzonetta pe care o știm cu toții azi. Un bis, cu transcripția pentru orchestră a unei arii dintr-o operă de Stravinski, surprinzător de rusească, cu accente bahice, a încheiat prima jumătate a după amiezii. La reluare a fost Cvartetul Nr. 3  de Șostakovici (din nou Șostakovici — se cântă aproape la fel de mult ca Enescu la acest festival), transformat de către Sitkovetski într-o Simfonie de coarde. E același univers însă, cel din marile simfonii ale lui Șostakovici, redus, pentru o dată, la scară umană. În cazul de față, cvartetul devenit simfonie de cameră este o altă variantă a Simfoniilor Nr. 7 și 8, cele ale războiului, fără bolerouri grotești  și fără apoteoze terifiante. Dar o reducție la fel de capabilă să te golească pe dinăuntru, să te bântuie, să te rănească, să te facă să suferi. Să te devasteze, pe scurt.

Concertul a durat mai mult decât se anticipa și m-am trezit împăcat cu gândul că voi rata întâlnirea cu Leonskaya și Temirkanov de la Sala Palatului. N-a fost cazul, într-un final, dar despre asta, într-un articol viitor.

Galerie foto (mostly, Romeo Zaharia):