Despre Opera

„Œdipe” la Enescu 2015 – o unitate de măsură


Într-o vineri, 18 Septembrie 2015, ora 18:30, la Opera Națională București
George Enescu: Œdipe
Regia: Anda Tăbăcaru Hogea, Scenografia: Viorica Petrovici, Coregrafia: Răzvan Mazilu, Dirijorul Corului: Stelian Olaru
Dirijor: Leo Hussain
Davide Damiani (invitat) – Oedipe, Horia Sandu – Tiresias, Dan Indricău – Creon, Liviu Indricău – Păstorul, Marius Boloș – Marele Preot, Florin Simionca (debut) – Phorbas, Mihnea Lamatic – Paznicul, Vicenţiu Ţăranu – Teseu, Gabriel Năstase – Laios, Sidonia Nica – Iocasta, Andrada Roşu (invitată) – Sfinxul, Simona Neagu – Antigona, Andreea Iftimescu – Meropa, Zoica Șohterus – O femeie tebană

În general, frământările dintr-o comunitate sau dintr-o instituție se termină cu o schimbare, iar schimbarea duce, de obicei, către progres. Nu aceasta este însă situația de la Opera Națională București, care pare să se reîntoarcă spre trecut. Cu un director general suspendat de luni de zile, adjunctul său fiind interimar, deci nesigur pe nimic, cu un corp de soliști care ajung să conteste în instanță selectarea sau neselectarea lor într-un rol (credeți că așa se întâmplă la Met, sau la Scala?), în fine, cu o orchestră aflată în grevă japoneză, fără program pentru stagiunea care stă să înceapă, Opera Națională București este pe punctul de a reveni, simptomatic și ciclic, la vremurile anilor ’90. Spectacolul cu care va începe totuși stagiunea este Bărbierul din Sevilla, alegerea cea mai lipsită de imaginație, dar pe gustul conservatorilor, deși producția este atât de veche și a suferit atâtea modificări dezastruoase în timp, încât nici nu mai poartă semnătura vreunui regizor. Nu sunt deloc sigur că această situație este de preferat celei din mandatul lui Răzvan Ioan Dincă.

În aceste condiții, ONB a prezentat Œdipe, unica operă a lui George Enescu, în cadrul festivalului care poartă numele compozitorului național. După ce Andrei Șerban, Nicolas Joël sau Petrică Ionescu, toți trei foarte mari regizori, au încercat (și au reușit, fiecare în felul său) să găsească adevărata semnificație a operei, s-a ajuns ca ultimele trei ediții ale Festivalului să prezinte aceeași producție slabă, semnată de Anda Tăbăcaru Hogea.

Acest Œdipe de aseară, cu toate slăbiciunile sale, a fost o unitate de măsură a situației din ONB dar și din lumea muzicală românească: o grevă japoneză, spectatori puțini, acuze, spălări pe mâini etc.

Montarea are o singură calitate: este narativă, nelăsând spectatorul confuz în ceea ce privește acțiunea, dar este un narativ la nivelul cel mai simplist posibil, încărcat de o imagerie care nu reușește să ascundă lipsa oricărei idei. Și cum ar putea fi altfel, când modernitatea muzicii este asociată cu plexiglasul ieftin, cu fâlfâirea de voaluri ce se vor diafane, sau cu proiecții video abstracte, dar de o banalitate ucigătoare. Œdipe își poartă unicitatea ca pe un stigmat, clișeul „cea mai importantă operă” își găsește corespondentul într-un alt clișeu: Grand Opera de tip Aida. Practic, toată această producție ar putea fi folosită, fără nici o modificare în afară de muzică, pentru o Aida de provincie. În aceste condiții, devine tot mai greu de înțeles iubirea declarată de Festivalul Enescu pentru compozitorul național și pentru creația sa cea mai importantă, indiferent de explicațiile care s-au dat în presă, frizând Guiness Book la capitolul „cel mai rapid Pilat din Pont”. Un minim de responsabilitate ar trebui să-și asume totuși și cei care se declară gardienii iubirii de Enescu.

Scena întâlnirii Sfinxului cu Œdipe
Scena întâlnirii Sfinxului cu Œdipe

Să revenim la spectacolul de aseară. Afișul propunea două nume noi: Leo Hussain în fosă și Davide Damiani pe scenă, în rolul titular. În plus, un Œdipe la două zile distanță de Wozzeck (dirijat de același Leo Hussain), beneficiază de niște receptori deja deschiși de către Alban Berg, care pot influența percepția asupra muzicii lui George Enescu.

Leo Hussain și Davide Damiani au reușit să transforme Œdipe dintr-un soi de oratoriu, așa cum era el reprezentat muzical, într-o dramă. Nu e deloc puțin, dimpotrivă, este o mică revoluție. Orchestra a avut o definiție și un relief pe care nu mi le aminteam din ceea ce făcea un Brediceanu, pe vremuri. A existat permanent o urgență dramatică, dar și o bună definiție a culorilor instrumentale și doar diferența de calitate (destul de mare) dintre Orchestra Filarmonicii „George Enescu” și Orchestra ONB a fost motivul pentru care succesul din fosă nu a fost mai mare. Hussain a încercat să mențină această tensiune dramatică mereu, chiar cu unele costuri: un cor asurzitor pe alocuri (în scena automutilării lui Œdipe, de exemplu). O viziune mai apropiată de adevăr: dramă și implicit viață, în loc de monument lipsit de suflet. Leo Hussain nu este la primul contact cu Œdipe, a mai dirijat-o la Bruxelles, în 2009, și nu este întâmplător că tot el va conduce premiera absolută britanică de la Covent Garden a lui Enescu, anul viitor.

De pe scenă, Davide Damiani a răspuns cu aceeași monedă. Personajul Œdipe trăiește o dramă întinsă pe douăzeci de ani și asta dictează ca primul act să fie cântat mai liric, apoi tonul să devină din ce în ce mai dramatic, baritonul fiind prezent aproape tot timpul. De aceea, după retragerea lui Ohanesian se obișnuia ca rolul să fie interpretat de doi baritoni, unul fiind „cel tânăr”, al doilea – „cel matur”. Damiani venea cu experiența unor spectacole cu Œdipe de la Wiener Staatsoper, păstrate și pe disc, în care jucase rolul lui Creon. A dus rolul până la capăt făcând diferența dintre cele două vârste ale personajului foarte vizibilă. Pentru asta a utilizat vocea de cap, iar lirismul din primul act a fost impresionant, până la punctul în care te puteai întreba cum va reuși să ducă rolul mai departe. Maturitatea lui Œdipe a fost bine jucată, dar mai ales cântată, vocea lui Damiani întunecându-se ca un cărbune, estompând catifeaua grea de până atunci, pentru ca în ultima parte, cea a tragediei, să devină cu adevărat dramatică, aproape răgușită. La un moment dat am crezut chiar că obosise, dar declamațiile finale, foarte puternice, mi-au demonstrat că nu era așa. Un Œdipe uman și tragic, cu adevărat, a înlocuit vechiul tipar hieratic și exagerat cu care am fost obișnuiți până acum.

Distribuția românească a fost variabilă. Câteva remarci sunt necesare. Andrada Roșu a început promițător scena Sfinxului, cu un „Je t’attendais…” amplu și dezbărat de vibrato, care promitea multe, dar a continuat în stilul devenit deja emblematic pentru ea: Ulrica. Nici o urmă de erotism, de mister, sau de amenințare difuză, totul fiind înlocuit de un vibrato accentuat și de un abuz al vocii de piept, exhibând un registru grav inutil, trăgând personajul către trivialitatea unei bătrâne vrăjitoare care agită poțiuni și animale moarte. Regia contribuia și ea din plin la acest eșec al uneia dintre cele mai puternice scene din operă: o fojgăială continuă de pânze roșii animate de corpul de balet, o trenă a unui monstru fără chip, semănând mai degrabă cu un nevertebrat uriaș decât cu un animal mitologic cu tors de femeie și corp de leu înaripat, împungându-l cu sânii pe un Œdipe fascinat.

Horia Sandu a fost impresionant în rolul lui Tiresias, o voce plină și amenințătoare, bubuind profeții întunecate, în schimb Marius Boloș a părut părăsit de puteri în unele momente (nu chiar peste tot) în rolul Marelui Preot. Liviu Indricău a fost ideal în rolul Păstorului, acest tenor pare să fie un comprimari excelent, cu mare impact în rolurile mici care necesită izbucniri rapide și scurte, potențate de un timbru metalic. A demonstrat aceleași calități în Falstaff, ca Dr. Caius, acum recidivează, în sensul cel mai bun. Dan Indricău, și el excelent în rolul lui Creon. Paznicul a fost anost, în sensul că modul de a cânta al lui Mihnea Lamatic, caricatural și lipsit de demnitate, era prea consonant cu eroarea de a prezenta personajul cunoscut și sub numele de „Străjerul” drept un homeless. Da, un clochard, și așa a și sunat. Sidonia Nica și Simona Neagu n-au avut probleme cu rolurile lor (Iocasta și Antigona), deși mai mult lirism în cazul celei din urmă ar fi sporit poate farmecul personajului. Celelalte roluri au fost servite cât se poate de bine, aici se vede totuși experiența unei trupe care a mai cântat opera, metabolizându-i idiomul și dificultățile: Vicențiu Țăranu, Gabriel Năstase, Andreea Iftimescu, Zoica Șohterus, chiar și debutantul Florin Simionca părând rutinați în rolurile lor.

A fost un spectacol bun. Poate că în concert ar fi fost și mai bun, mai ales că ar fi putut fi comparat mai bine cu Wozzeck și s-ar fi văzut că Oedipe este o operă de același nivel. Sperăm însă multe de la noua producție, a cărei premieră ar trebui să se întâmple anul acesta.

8 comentarii

  1. Buna cronica, ca de obicei, multumim.

    Dar ce se intimpla la ONB acum?

    Din afara, anul trecut ONB arata ca o institutie nau tresita si scoasa din camera aia inchisa si prafuita in care adormea. Cu placere vedeam producti noi, o deschidere catre o lume mai larga internationala, o evolutie pt toti artisti locali, si o indreptare catre un standard mai inalt si carte curentele spectacolului contemporan de opera.

    Regizori cu CVuri serioase incercau sa scoata ONB din provincialismul anterior; cu spectacole mai mult gindite, mai indraznete, si mai bine realisate, care impreuna cu multe alte semne dadeau incredere in viitorul companiei. Incepind cu un pogram solid, anuntat pe un an (un act absolut normal pentru orice institutie de opera si balet nationala)

    Si acum, unde a ajuns ONB, unde este programul artistic pentru sesonul deja inceput in alte opere nationale?

    Fara un leadership visibil, si fara un plan artistic clar acum, ce sa intimplat anul trecut a fost o evolutie permanenta (mult sperata), sau incepe o retrage in fosta activitate minora a organisatiei ?

    Ce pacat, si ce usor ar fi sa se retraga in camera aia prafuita, intunecata, si putin aerisita in care zacea…

    Apreciază

    Răspunde

  3. Domnule Alexandru Pătrașcu,
    Am citit cu interes cronica de pe blogul dumneavoastră la spectacolul Oedipe. Am o nedumerire. În descrierea blogului afirmați că “Nu sunt muzicolog, relatările mele sunt și vor rămâne cele ale unui amator. Nu un diletant, ci un iubitor.” Totuși, pe site-ul adevarul.ro scrie: Alexandru Pătrașcu-Critic de operă. Nu știu ce să iau în considerare din cronica dumneavoastră. Mi-au placut întotdeauna criticile constructive ale unor cronicari cu studii de specialitate, precum domnul profesor universitar Grigore Constantinescu. Și eu am cunostințe la nivel de amator în domeniul IT, dar nu mi-aș permite niciodată să realizez un blog în care să mă autointitulez specialist IT . Mă îndreptățesc să fac această observație studiile pe care le-am urmat în domeniul muzicologiei și compozitiei muzicale timp de 4 ani și studiile în domeniul regiei de operă timp de 5 ani. De asemenea , nu înteleg ce înseamnă pentru dumneavoastră “spectatori puțini”, când în sală a fost public în proporție de 80%(sau poate mai mult?). Mă bucur mult că am văzut în sală public tânar care, din atitudinea sa de spectator a urmarit opera cu implicare, în dorința de a o întelege, de a o patrunde. După 28 de ani de experiență în domeniu observ și mă interesează gradul de implicare al publicului. Da, impreună cu realizatorii din anul 2011 -Viorica Petrovici, Tiberiu Soare, Stelian Olariu, Razvan Mazilu am gandit montarea astfel încat să apropiem tinerii de „Legenda lui Oedipe”, acest OM care și-a asumat faptele sale voite sau nevoite, așa cum ar trebui și noi să ni le asumăm, demonstrând astfel ca suntem responsabili. Mă bucur că la toate reprezentațiile, în decursul celor patru ani, am văzut mult tineret în sală, urmărind atent și implicat muzica și scena. În anii trecuți exista în programul de sală și un mic dictionar mitologic , având în vedere că numai în actul I sunt pomenite 35 de zeităti grecesti. Nu mă voi dezice niciodata de crezul meu artistic: Fiecare spectacol trebuie sa fie un act de cultură.
    Continuând ideea expunerii dumneavoastră, da, este certă influența genului Grand-opera în această creație enesciană. Jules Massenet a fost profesorul lui Enescu la Paris și totodată unul din importanții reprezentanți ai acestui gen liric. Creația sa de operă si creatia altor compozitori francezi a influentat intr-o oarecare masura forma de expunere a operei “Oedipe”. Monumentalitatea scenelor de ansamblu, diferența locurilor acțiunii în fiecare act, structurarea in 4 acte, momentul de balet din actul I (Danse des Bergers, des Femmes Thebaines et des Gueriers Thebains) sunt certe argumente. Fondul, adica limbajul muzical-dramatic este însă nou și surprinzator, Enescu combinând în chip genial diferite tipuri de discursuri muzicale ( wagnerian, impresionist, expresionist), cu ethosul folclorului românesc și cu elemente ale filonului psalmodic bizantin. Restul observațiilor dumneavoastră tendențioase nu le voi lua în considerare. Din articolele anterioare reiese clar că sunteți mare admirator al domnului Răzvan Dincă, iar producția aceasta aparține conducerii anterioare a ONB, deci…”trebuie pusă la colț” .
    Sunt mândră și implinită alături de colegii mei (realizatori, soliști, cor, orchestră, balet, tehnicieni) că această producție a fost prezentată în trei ediții consecutive ale Festivalului Enescu. Îmi vor rămâne în suflet și în minte cuvintele marelui intelectual Neagu Djuvara la premiera din anul 2011: “Pentru mine este un eveniment sa fiu prezent la noua montare a operei ”Oedipe” de George Enescu la Bucuresti. Cred că sunt singurul în aceasta sală și poate singurul din lume care am vazut premiera mondială de la Paris, in 1936! Eram doar un tânar de 19 ani, dar mă frapase și atunci noutatea și splendoarea muzicii! Am vazut și acum doi ani Oedipe-ul de la Toulouse și părerea mea este că versiunea Operei Nationale Bucuresti este mult, mult mai buna! În primul rând, pentru că scena este mai frumoasă, la fel și costumele … Reprezentația din această seară este absolut superbă, este cea mai frumoasa realizare de Oedipe pe care am vazut-o! ! Totul e bun, Stefan Ignat, orchestra, corul, tot ce se petrece pe scena….! ” Aceste cuvinte au aparut în ziarul Festivalului, editia XX.
    Și acum, pentru că am observat că vă plac actualizările subiectelor de operă, chiar le inventați – și mie imi plac, dar nu cele vulgare și forțate, doar de dragul șocului în sine și “agitației regizorale” – vă propun o tratare regizorală “modernă” a operei Oedipe. Poate aceasta vă va fi pe plac.
    Actul I. Ne aflăm la botezul fiului președintelui Greciei. Invitați la botez sunt guvernanti si parlamentari. La petrecere vine ursitoarea (așa cum este la modă) și prezice că bebelușul va fi un răzvrătit fără scrupule, în stare să-si omoare tatăl și să se casatorească cu propria mamă. Președintele nu vrea să fie compromis. Îsi abandonează copilul, care fără știrea lui, a fost dat spre adopție. Actul II. Au trecut 20 de ani. Oedipe, acum un tânar punk-ist, fuge de acasă și la răscrucea a trei autostrăzi neterminate este oprit din drum de o mașina decapotabilă, în care se deplasează incognito președintele Greciei, însoțit de 3 bodyguarzi. Oedipe îi împușcă pe toți, apoi se intâlnește cu Sfynx-ul, adică fantoma lui Osama Bin Laden, care terorizează orasul. Că tot este la modă problema islamizării…Fantoma lui Osama se dezintegrează de ciudă că Oedipe nu se teme de ea și o infruntă în dialog. Astfel, orașul e salvat de teroriști. Oedipe câstigă popularitatea și alegerile (Scena Incoronării) și se căsătorește cu Iocasta, Actul III. Mai trec 20 de ani. Teroriștii nu se lasă și lansează bomba biologică! Poporul sufera, Oedipe pierde popularitatea neputând face nimic. E chemată ursitoarea de la botez, ajunsă acum o celebră clarvazatoare. Se descoperă adevarul. Oedipe se automutilează scoțându-și ochii cu coupe-papier-ul sau de pe biroul prezidențial, iar opoziția (reprezentata de Creon ) îl expulzează din țară. Actul IV. Mai trec 20 de ani. Oedipe ajunge în inima Comunității Europene, Germania. Grecia a intrat în mare criză financiară, e în pragul ieșirii din zona UE. Creon cere ajutorul lui Oedipe pentru un important împrumut. Oedipe refuză cu vehemență. Președintele Consiliului UE (Tezeu) îl răsplatește pe Oedipe cu intrarea în grupul Bilderberg (corul de barbați), în care eroul nostru va trăi fericit până la moarte.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.