Cronica unei vești care n-a mai venit

Royal Concertgebouw Orchestra a terminat prima parte a concertului de închidere a Festivalului Enescu 2015 cu o Simfonie nr. 2 de Brahms care a electrizat publicul din Sala Palatului. La revenirea din pauză este momentul discursului domnului Ionuț Vulpescu, Ministrul Culturii și reprezentantul principalului finanțator al festivalului, Guvernul României. Toată lumea așteaptă marele anunț privind succesorul domnului Ioan Holender la direcția artistică a festivalului. Ministrul Culturii este pus în situația ingrată de a tranșa un conflict izbucnit de câteva luni de zile la vârful conducerii Festivalului Enescu și alege să nu taie nodul gordian, mulțumind simplu directorilor Ioan Holender și Mihai Constantinescu (absent, ca orice manager discret) și amânând practic decizia pentru alt moment. Deocamdată, cultura este cea care trebuie să ne unească.

Concertul se reia cu una dintre cele mai frumoase interpretări ale Rapsodiei nr. 2 de George Enescu, solemnă și cu un crescendo dramatic emoționant, încât îți vine să propui schimbarea imnului de stat cu tema principală a acestei lucrări enesciene. Apoi, un superb Ravel (Daphnis și Chloé) colorat mirific, un bis și gata. Festivalul s-a încheiat.

Tensiunile dintre Ioan Holender și organizatorii festivalului au apărut în momentul în care directorul artistic a început să fie ignorat, deși se afla încă la conducerea ultimei ediții. În primăvară, într-un articol din Dilema veche, Ioan Holender își manifesta temerile în legătură cu viitorul festivalului, acuzând în același timp nereușitele organizatorice care, deși nu-i puteau fi imputate, erau asumate ca niște eșecuri personale. De cealaltă parte, Mihai Constantinescu, recunoscut drept un director executiv care „preferă discreția”, acțiunea eficientă „din umbră”, începea să acorde interviu după interviu, în care își asuma cu prioritate succesele artistice ale Festivalului, dar și longevitatea la conducerea acestuia. Astfel încât responsabilitatea organizării era evitată elegant și lăsată în seama celui care și-o asumase inițial, din politețe: anume, domnului Ioan Holender. După o conferință de presă a deschiderii festivalului la care Ioan Holender nu a participat, scandalul a izbucnit odată cu anunțarea neoficială a succesorului acestuia: dirijorul Vladimir Jurowski. Situația a devenit explozivă imediat ce Holender a atacat ideea, acuzând că Jurowski păcătuiește prin faptul că este dirijor (care ar fi tentat să-și promoveze propria agendă) și, într-un registru mai subtil, că este rus (deci punând Guvernul într-o situație delicată, în contextul actual de politică externă). În aceste condiții, retalierea organizatorilor a venit prompt. Așa cum se întâmplă în caz de război, comunicarea a început să tindă spre accente manipulatoare, iar promovarea a fost înlocuită de propagandă.

Adeziunile la propunerea lui Vladimir Jurowski în funcția de director artistic au început să vină pe bandă rulantă, amintind de vremurile plenare de altădată, și totul a început să semene cu o bătaie pe dead man’s shoes. Cătălin Sava l-a acuzat pe Ioan Holender că suferă de „răzgândeală românească” (deși Ioan Holender nu anunțase nici un fel de „răzgândeală”, ci doar protestase). Alexandru Tomescu a denunțat faptul că festivalul ajunsese să „depindă de o singură persoană” (deși realitatea este că a depins mereu de cei doi directori, Holender și Constantinescu, iar dacă ne uităm la Salzburg, Glyndebourne sau BBC Proms, nici acolo nu sunt mai mulți directori artistici), Dumitru Avakian a început să laude fără rezerve noua idee managerială, în timp ce Anca Florea se rezuma să povestească încâlcit situația, aruncând săgeți către Ioan Holender.

A fi rus și dirijor nu sunt defecte. Dar este de presupus că un dirijor de anvergura lui Jurowski, implicat în direcțiunea multor orchestre din Europa, nu va avea prea mult timp la dispoziție pentru a-l aloca Festivalului Enescu, care se expune astfel și mai mult arbitrariului din politica românească, ce ar putea oricând să-i reducă și mai mult bugetul, după reducerea de 25% operată în 2013. Iar după o primă confruntare cu birocrația din România, e foarte posibil ca managementul artistic al lui Vladimir Jurowski să înlocuiască o așteptată navetă Londra-București cu gratuitatea Skype-ului.

O amnezie generalizată și cam vinovată a inundat articolele menționate mai sus, care i-au mulțumit lui Ioan Holender și l-au felicitat că pleacă. Dar nimeni nu și-a adus aminte că în 2013, singura persoană vocală, care s-a bătut pentru bugetul festivalului și care l-a pus pe primul ministru în fața unui fapt împlinit (într-un discurs public în fața câtorva mii de persoane adunate la Sala Palatului, înainte de concertul lui Antonio Pappano și Accademia di Santa Cecilia cu Requiem-ul de Verdi), a fost Ioan Holender. Și nimeni altcineva.

Nici un articol din presa românească nu a citat descrierea pe care Emil Hurezeanu i-a făcut-o lui Ioan Holender cu ocazia lansării cărții sale despre anii în care a condus Festivalul Enescu: „un om complicat, care nu se acomodează și nu pretinde nimănui să se acomodeze cu el”, „unul dintre cei mai mari funcționari publici din Europa centrală”, și nici faptul că Ioan Holender a insistat „să NU-i mulțumească doamnei Oana Marinescu”, directorul OMA Vision, pentru modul în care a condus comunicarea festivalului din ultima vreme.

În aceste condiții devine evident că nu există nici un fel de criterii de alegere a unui director artistic al festivalului. Dl. Mihai Constantinescu a anunțat deja că programul ediției din 2017 este gata în proporție de 80%. Din declarațiile domniei sale nu aflăm dacă acest 80% este opera lui Ioan Holender, încă director artistic, sau a lui Vladimir Jurowski, potențial viitor director artistic, sau a niciunuia dintre ei, ci doar a domnului director al Artexim, ceea ce ar însemna că postul de director artistic devine inutil. Chiar și cu riscul ca managementul Festivalului Enescu să aparțină unui singur om.

În mod normal, Ioan Holender ar fi trebuit să anunțe viziunea sa privind viitorul artistic al festivalului, iar lumea muzicală și culturală să dezbată această viziune, rezultatul fiind un profil al viitorului director artistic. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, din ceea ce se poate înțelege până acum se pare că singurul criteriu pentru alegerea unui director artistic ar fi interpretarea Simfoniei nr. 3 de George Enescu. Vladimir Jurowski a făcut-o extraordinar la ediția din 2013, apoi a reluat-o și la Londra. Mai multe nu știm, nu avem nici măcar o declarație a dirijorului despre un program sau o strategie. După acest criteriu, planul de succesiune este deja vizibil: anul acesta a fost Vasily Petrenko cel căruia i-a revenit Simfonia nr. 3, cu un succes deosebit. Așteptăm reluarea de la Liverpool și ediția din 2019 pare deja asigurată. În 2017 va veni rândul lui Antonio Pappano să execute Simfonia nr. 3 și să-și asigure funcția pentru ediția din 2021. Chiar și așa, oricât de ridicol ar părea, avem totuși premizele unei previzibilități atât de rare în România. Marele perdant pare să fie Peter Ruzicka, un dirijor care s-a aventurat cu Simfonia nr. 4.

Până acum acesta este tabloul războiului. Deznodământul îl vom afla dintr-un comunicat al Ministrului Culturii, la o dată ulterioară.

Și totuși, semnele ultimei zile de festival pot fi interpretate. Dl. Mihai Constantinescu nu era prezent la discursul ministrului. Chiar și pentru un om excesiv de modest și de discret este o absență nemotivată. Apoi, anunțul numirii lui Vladimir Jurowski n-ar fi suprins pe nimeni, era  doar o confirmare a unei știri propagată în presă și pe site-ul festivalului de zile în șir. Mai mult, confirmarea ar fi fost primită cu bucurie de majoritatea spectatorilor din Sala Palatului, pentru că, indiferent de rezervele domnului Ioan Holender, Vladimir Jurowski rămâne un dirijor de calibru internațional, care nu ne-a făcut nici un rău, ci dimpotrivă, a promovat Simfonia Nr. 3 de George Enescu la Londra (cu cât sprijin din partea ICR, nu mai contează). Drept urmare, nici ministrul și nici guvernul nu avea nimic de pierdut confirmându-l. Faptul că ministrul nu a făcut-o indică mai degrabă că Ioan Holender pare să fi câștigat meciul. Care vor fi urmările, rămâne de văzut, dar e previzibil că influența domniei sale asupra festivalului va rămâne cel puțin la fel de mare.

Dar care este situația actuală a Festivalului Enescu, din punct de vedere artistic?

Jurassic Park

„Festivalul are, în principiu, o structură relativ constantă de câţiva ani, din 1998” declara domnul Mihai Constantinescu în ultimul său interviu. Din 1998 și până în 2015 sunt 17 ani. Această structură a atins apogeul la edițiile gigant din 2011 și 2013, când festivalul dura o lună de zile și programa peste 100 de concerte.

Participarea la principalele serii de concerte de la Ateneu și Sala Palatului este obositoare, iar în zilele de week-end, când sunt programate trei concerte pe zi, chiar patru dacă adunăm și matineele de muzică contemporană, un meloman se poate simți chiar extenuat. Astfel s-a ajuns ca la „Concertele de la miezul nopții” de la Ateneu să nu existe aproape nici un spectacol cu sala plină, iar după pauză, publicul rămas nu a depășit de multe ori 300 de spectatori, e adevărat, niște fanatici toți. Dar aceste recitaluri și concerte erau de cea mai bună calitate și meritau din plin o audiență masivă. Nu mai vorbim de faptul că e greu să comuți starea de spirit de după o răscolitoare simfonie de Șostakovici sau de Mahler de la Sala Palatului pe curiozitatea și bucuria așteptării unei nopți baroc la Ateneu. Apoi, e înspăimântător să vezi cum Cvartetul Belcea este strivit de popularitatea lui Zubin Mehta, programat în aceeași zi, și exemplele pot continua.

Lipsa spectatorilor la această ediție de festival pare mai accentuată decât în 2013 și 2011. Nu este de mirare, pentru că sunt aceiași spectatori (conform studiilor comandate chiar de către festival: 84%), deci situația nu se va îmbunătăți, ci dimpotrivă, audiența va scădea și mai mult în viitor. Mai mult, marketingul festivalului a făcut o greșeală enormă anunțând că unele evenimente sunt sold-out, deși la Wozzeck Sala Palatului nu era plină decât pe un sfert (dar bilete nu se mai găseau în ziua reprezentației), iar la Elektra lucrurile nu au stat cu mult mai bine.

Festivalul a devenit un soi de Jurassic Park, care face din artiști niște dinozauri pe cale de dispariție. Extincția nu va fi cauzată de un meteorit, ci de absența publicului.

Mai mult, această creștere enormă a Festivalului Enescu umbrește prea mult viața muzicală românească. Odată ce o ediție s-a terminat, peisajul artistic devine dezolant de pustiu și rareori se mai ivește câte un moment interesant (cum ar fi Norma de la Sala Radio, Parsifal de la Ateneu, sau Falstaff de la ONB). Nici nu este de mirare, atâta vreme cât bugetul Ateneului pentru o stagiune întreagă alocat artiștilor invitați nu trece nici de jumătatea onorariului primit de Berliner Philharmoniker la Enescu 2015.

Festivalul Enescu ar trebui să își reverse lumina și inspirația asupra muzicii din România, dar în realitate pustiește în jurul său. Așa se explică de ce toată lumea s-a repezit să aplaude nominalizarea lui Vladimir Jurowski. Funcția de director artistic al festivalului va deveni decorativă, iar deciziile și bugetul vor fi într-un singur loc. Follow the money este regula de aur a jurnalismului, de la Watergate încoace. Instinctual, oamenii se grăbesc să sărute inelul puterii. Iar unii dintre ei nu ezită să-l muște pe cel care pleacă. În această curgere a evenimentelor, oportunitățile trebuie urmărite. Probabil că restul de 20%, cei nefinalizați din programul ediției din 2017, vor aloca și mai mult spațiu unor meditații mahleriene ale dirijorilor români neinvitați nicăieri în Europa. Și momentele în care un Tiberiu Soare sau un Gabriel Bebeșelea vor fi iarăși trimiși să cânte în aer liber, un dirijor de anvergura lui Christian Badea nu va fi invitat deloc, în timp ce deputatul PSD Mădălin Voicu va dirija la Ateneu o orchestră încropită se vor înmulți.

Festival Enescu: Ce este de făcut?

Un tablou al neîmplinirilor, oricât de detaliat, nu face decât să frustreze. Din moment ce nu există nici un fel de idei noi privind desfășurarea viitoare a Festivalului Enescu, îmi permit să formulez câteva posibile soluții. Pentru că lumea se mișcă și cine rămâne imobil va dispărea.

Soluția nr. 1: Un festival continuu

Festivalul Enescu ar trebui să existe în fiecare zi, desigur, nu în forma de turnir așa cum este acum. Ar trebui păstrată doar seria de concerte „Mari Orchestre” de la Sala Palatului, care este cel mai profitabil produs al festivalului, adunând mii de spectatori.

Celelalte concerte și recitaluri ar trebui să fie programate în timpul stagiunilor regulate de la Ateneu sau Sala Radio. Două serii de concerte, respectiv „Concertele de la miezul nopții” și „Recitaluri și concerte camerale”, au adunat nu mai puțin de 33 de spectacole, care s-ar putea desfășura foarte bine timp de 33 de săptămâni stagionale, sub egida Festivalului Enescu. O stagiune normală la Ateneu sau la Sala Radio are 9 luni, adică 36 de săptămâni fiecare. În aceste condiții, cele 33 de spectacole ar putea completa manifestările din sălile de concert chiar și pentru doi ani, cu accent pe anul în care nu „se ține” un Festival Enescu obișnuit. Iar dacă un invitat este contractat pentru două apariții pe scenele bucureștene, atunci s-ar putea ajunge chiar la 45-50 de seri cu adevărat magice pentru spectatorii din România, ceea ce ar umple fără probleme stagiunile bucureștene și, de ce nu?, chiar și pe cele din orașele importante din provincie.

Beneficiile sunt evidente. În primul rând, presiunea asupra bugetului Ministerului Culturii ar scădea, pentru că statul român nu ar mai fi nevoit să scoată din buzunar o sumă mare de bani într-o singură lună, o dată la doi ani, ci doar sume cu mult mai mici, în fiecare lună. E mai avantajos decât un împrumut, căci nu e necesară plata niciunei dobânzi, ci este vorba doar de o re-eșalonare.  În al doilea rând, încasările vor fi mai mari, pentru că sălile respective vor fi mult mai pline decât au fost în timpul festivalului (mai ales în cazul celor 11 concerte de la miezul nopții). În al treilea rând, viața culturală a capitalei s-ar ameliora și discuția despre construirea unei noi săli de concerte va fi mereu actuală, iar guvernul, oricare ar fi el, va avea mereu sprijinul societății civile pentru a demara o astfel de investiție, tocmai prin presiunea constantă generată de sălile neîncăpătoare pentru concertele unor Maria João Pires sau Piotr Anderszewski. În fine, muzicienii români vor fi mereu în contact cu tendințele europene și se vor perfecționa mai ușor. Și nu în ultimul rând, va fi o ocazie extraordinară de a-l promova pe George Enescu și în intervalul dintre două ediții de Festival.

Soluția nr. 2: Un festival de Operă

Într-o democrație, niciodată banii alocați culturii nu vor fi prea mulți. Tocmai această bătălie permanentă pentru finanțare este un factor de progres al culturii. Eliberarea presiunii de pe bugetul statului, dublată de rezultate, adică de o îmbunătățire a vieții culturale, poate atrage noi fonduri, și de la stat și din sponsorizări private. Este regretabil faptul că Festivalul Enescu a ajuns să prezinte aceeași producție a lui Oedipe de George Enescu, singura operă care este recunoscută la nivel mondial din toată creația românească (asta nu înseamnă că alte opere românești ar fi lipsite de valoare, dar realitatea este că deocamdată este singura care s-a impus și în afara țării).

Festivalul ar trebui să finanțeze producții de operă, în colaborare cu ONB, iar Artexim ar trebui să furnizeze, ca și până acum, artiști internaționali care să cânte sau să dirijeze în aceste producții. De fapt, ar trebui ca locul lăsat gol de „Concertele de la miezul nopții” și de „Recitaluri și concerte camerale” să fie umplut de prezentarea câtorva opere puse complet în scenă.

Festivalul de la Salzburg, de exemplu, atrage atenția mediei internaționale tocmai prin producția de operă mai mult decât prin invitarea acelorași orchestre care vin să cânte și la Festivalul Enescu la sfârșitul sezonului de vară. Dacă vrem un adevărat „brand de țară”, producția de operă este una dintre soluții. De ce nu îndrăznim?

Avantajele sunt iarăși evidente: publicul de operă este pătimaș și va veni în masă să vadă un superstar al operei, atrăgând după el un public nou, care se simte intimidat de intelectualitatea unui concert simfonic. Iar opera atrage și spectatori străini, mai mult decât muzica simfonică. E suficient să priviți spre publicul de la Salzburg, sau Bregenz, sau Orange, ca să nu mai vorbim de Arena di Verona. De ce nu încercăm și noi?

A sosit momentul ca brand-ul național Enescu să iradieze cultură, cu adevărat.