S-a anunțat, în sfârșit, o parte din programul stagiunii 2015-16 de la ONB, doar până la sfârșitul anului. Spectacolul care deschide sezonul, pe 15 Octombrie, va fi Il barbiere di Siviglia, una dintre cele mai delabrate producții ale teatrului. Nu știu dacă este cazul să decriptăm vreun mesaj ascuns în această programare, dar, dacă așa ar sta lucrurile, atunci acest mesaj este un avertisment: așa vă doriți opera, o întoarcere urâtă în trecut?

În rest, vor fi două producții noi, una de operă, cealaltă de balet. Vom avea un Œdipe nou, în regia Valentinei Carrasco, și o premieră de balet, DSCH/The Dream. Valentina Carrasco face parte din grupul teatral La Fura dels Baus și a participat, alături de Àlex Ollé, la punerea în scenă a operei lui Enescu de la Théâtre Royal de La Monnaie din Bruxelles. Dar ceea ce va fi prezentat la București va fi un concept cu totul nou și asta promite foarte multe, întrucât la Covent Garden, premiera britanică a lui Œdipe va relua producția de la Bruxelles. În ceea ce privește baletul, DSCH reprezintă semnătura muzicală a lui Dmitri Șostakovici (re, mi bemol, do, si), iar coregrafia lui The Dream este opera lui Sir Frederick Ashton (La fille mal gardée, Marguerite et Armand).

Altfel, situația de la ONB rămâne complicată și nelămurită, iar după suspendarea directorului general nu au apărut prea multe noutăți. Dar tocmai distanța față de evenimente arată mai clar că drumul pe care îl propusese Răzvan Dincă era unul al reinventării operei, al reconectării teatrului bucureștean la tendințele europene. Dovezi sunt multe: Falstaff-ul lui Graham Vick, sau Traviata lui Paul Curran (azi exportată la Opera din Philadelphia – o premieră), precum și mica revoluție a companiei de balet conduse de Johan Kobborg, toate atrăgând atenția presei internaționale. Dacă această cale va fi străbătută până la capăt sau nu, vom afla în stagiunea ce începe acum. Să sperăm că da, mai ales că Opera Națională a fost una dintre cele mai încremenite instituții culturale ale ultimilor 25 de ani. O întoarcere în trecut ar însemna o revenire la irelevanță, ceea ce nu ar trebui să fie convenabil nici celei mai conservatoare clase politice. Mai ales că de la operă nu vin voturile, ci o subtilă și rafinată imagine internațională.

Pentru că acest blog poartă titlul Despre Opera, voi trata pe larg acest debut de sezon. Dar nu așa cum v-ați aștepta, printr-un lung comentariu. Ci prin traducerea unui material amplu, apărut în numărul pe luna Noiembrie al revistei Diapason, despre cum au făcut față crizei economice marile teatre de operă din lume. Fiind vorba de 7 teatre de operă, voi serializa materialul în 7 episoade, plus unul pilot, cel de față.

Poate învățăm și noi câte ceva.

Despre autorul articolului:

După ce a lucrat în administrația publică și a condus Fondation nationale pour l’enseignement de la gestion, Philippe Agid a ocupat diverse posturi de responsabil în cadrul grupului Lafarge. Între 1995 și 2001 a fost director adjunct al Operei Naționale din Paris. Împreună cu Jean-Claude Tarondeau, profesor emerit la ESSEC, este autorul volumelor Opéra de Paris, Gouverner une grande institution culturelle (Vuibert, 2006) și Le Management des Opéras, comparaisons internationales (Descartes &Cie, 2011).

7 Mari Opere față în față cu criza

Victoria vine doar cu prețul schimbării

Confruntate cu criza financiară și cu evoluția practicilor culturale, cele mai mari Opere din lume au fost obligate ca, de la începutul secolului XXI, să răspundă unor noi provocări. Imaginația a ajuns la putere atât la New York cât și la München, la Chicago, la Londra, trecând prin Viena, Milano și Paris. Oare este suficient pentru a scrie cu seninătate viitorul genului liric, artă sofisticată și scumpă? Un răspuns în șapte tablouri.

de Philippe Agid

Bayerische Staatsoper München

Lyric Opera of Chicago

Palais Garnier – Opéra national de Paris

Teatro alla Scala, Milano

The Metropolitan Opera of New York

The Royal Opera House of Covent Garden, London

Wiener Staatsoper

Verdi le recomanda directorilor de operă să verifice în fiecare dimineață încasările din seara precedentă. Rudolf Bing, care a fost directorul Met din New York, preciza că, în mintea lui, exista o legătură permanentă între proiectele lirice și constrângerile financiare. Mizele artistice și cele economice sunt foarte strâns legate în acest gen artistic, recunoscut ca fiind cel mai propice pentru trăirea de emoții puternice. Dar oare această relație dintre arta de nivel înalt și sumele cu multe zerouri nu se regăsește în destinul oricărei instituții culturale?

Cele șapte teatre de operă pe care am ales să vi le prezentăm au un număr de trăsături comune. Toate sunt legate nu doar de prezentul, ci și de istoria artei lirice, adeseori având mai multe secole în spate. Toate se laudă cu nivelul excelent al orchestrelor lor, al corurilor și, în țările germanice, al tuturor interpreților instituției. Toate susțin prestigiul distribuțiilor alese și faptul că fiecare spectacol aduce ceva nou.

Și misiunile lor au mai multe puncte comune. Toate trebuie să scadă media de vârstă a publicului care le frecventează, altfel sunt în pericol să rămână cu sălile goale. Toate se străduiesc, pe de o parte, să inițieze copii și adolescenți din medii care nu frecventează Opera și, pe de altă parte, să faciliteze inserția profesională a artiștilor debutanți, a funcționarilor și a tehnicienilor în meserii cât mai variate. Toate caută să-și exploateze cât mai bine atuurile artistice și arhitecturale: își folosesc la maxim sălile mari, își pun în valoare orchestrele și corurile, își închiriază foaierele companiilor sau persoanelor fizice, organizează vizite cu plată.

Cu cât cântăm mai mult, cu atât pierdem mai mult

Faimoasa „lege a lui Baumol” susține că la Operă, chiar și atunci când sala este plină, costurile fixe ale unei seri depășesc aproape întotdeauna încasările. Lege implacabilă pentru teatrele unde se joacă puține spectacole și care au o capacitate sub 1500 de locuri. Operele pe care le-am ales suferă mai puțin din această cauză – prezintă între 160 și 300 de spectacole pe sezon –, pentru că au săli cu peste 2000 de locuri. Costurile fixe, importante, sunt în acest caz calculate din perspectiva unor încasări ce nu pot fi comparate cu structurile mici.

Subvenții publice în Europa versus mecenat în Statele Unite

Două maluri ale Atlanticului, două culturi, două modele de finanțare a artelor. În SUA nu există nici Minister al Culturii, nici subvenții publice, dar există un mecenat activ și puternic defiscalizat. Între 2005 și 2015, aportul din mecenat aproape s-a dublat la Metropolitan Opera, New York, și la Lyric Opera, Chicago. Donatorii americani se pot arăta generoși atunci când stau liniștiți cu privire la faptul că există un control al costurilor. La Met, la Lyric, dar și la Royal Opera House, Londra, fondurile de investiții dedicate, cunoscute sub numele de endowments și plasate pe piețele financiare, reprezintă o resursă complementară. În Europa, mecenatul este o tradiție veche în Marea Britanie, este activ la Milano; iar dacă se dezvoltă în Franța, la München și la Viena, rămâne totuși foarte minoritar în bugete. El este un remediu pentru tendința de înghețare, sau chiar de scădere a subvențiilor publice, care sunt adevăratul plămân al acestor instituții.

Cele mai jucate șase opere între 2005 și 2015

În cele șapte teatre de operă: La bohème, Tosca, La traviata, Die Zauberflöte, Le nozze di Figaro, Il barbiere di Siviglia

Viena: Tosca, Il barbiere di Siviglia, Die Zauberflöte, L’elisir d’amore, La traviata, Don Carlo

München: Die Zauberflöte, La bohème, Der fliegende Holländer, Tosca, Don Giovanni, Le nozze di Figaro

Londra: La traviata, La bohème, Tosca, Nozze di Figaro, Carmen, Rigoletto

Milano: Aida, Le nozze di Figaro, Tosca, Così fan tutte, Lucia di Lammermoor, Don Giovanni

New York: La bohème, La traviata,  Carmen, Die Zauberflöte, Rigoletto, Aida

Chicago: The Sound of Music, Porgy and Bess, Carmen, Il barbiere di Siviglia, La traviata, La bohème

Toate sunt azi conduse cu mână de fier, deoarece toate beneficiază de finanțări complexe și fragile.

Totuși, există diferențe de structură. Mai diversificate în activitățile lor decât cele două instituții americane, cele cinci Opere europene au corpuri de balet reputate, cu peste 150 de spectacole coregrafice în cazul Parisului. Acordurile profesionale încheiate cu personalul artistic, tehnic și administrativ depind, în primul rând, de legislația și practicile naționale.

Salvarea artei lirice va veni, oare, dinspre Albion?

George Benjamin: Written on Skin

Thomas Adès: The Tempest

Cele mai cântate două opere compuse în secolul XXI le aparțin britanicilor: The Tempest, de Thomas Adès (mai sus) și Written on Skin, de George Benjamin.

Și aceste șapte Opere se confruntă cu trei provocări comune:

– Crearea de producții noi:

Oricât de extraordinare ar fi, cele mai frumoase spectacole trebuie, la un moment dat, să lase locul altora. Publicul este adeseori împărțit. Oare gustul nu variază în funcție de țări, orașe, generații? Deci, este vorba despre articularea talentului cu inovația și perenitatea. Klaus Michael Grüber, Jean-Pierre Ponnelle, Jorge Lavelli, Otto Schenk, Giorgio Strehler, Patrice Chéreau, Willy Decker, David McVicar, Laurent Pelly și mulți alții au dovedit că este posibil.

 – Opera pe ecran, o piață în curs de mondializare:

Progresează de la o zi la alta, la cinema, la televizor, pe Internet, gratuit sau cu plată. Tehnologia câștigă teren: retransmiterea matineelor de la Metropolitan este o dovadă clară. Totuși, rămân multe întrebări în suspans. O difuzare largă și de bună calitate pe ecran ajută sau face mai mult rău spectacolului live, de pe scenă? Cum să faci față investițiilor și cheltuielilor generate? Modelele economice de captare și difuzare trebuie să echilibreze cheltuielile și încasările sau să dea prioritate extinderii (gratuite) a sălilor? Azi, Royal Opera House, Bayerische și Wiener Staatsoper urmează din ce în ce mai des exemplul dat de Met. Dar în ceea ce privește politica Scala, a Operei din Paris și a Lyric Opera din Chicago, lucrurile sunt încă neclare.

– Viitorul formei „operă”:

Numărul de lucrări de secol XXI programate în ultimii ani în sălile mari ale celor șapte teatre de operă rămâne mic, iar succesul lor pe termen lung, imprevizibil. Capacitatea de a face să evolueze genul artistic special și costisitor care este opera, de a deschide compozitorilor de azi nu ușile instituției, ci inima publicului, este, mai mult ca niciodată, un pariu esențial.

(va urma… Mâine, Opera din Viena)