Al treilea episod din serializarea articolului din revista franceză Diapason este dedicat Operei de Stat din München. Aparent, tradiția acestui teatru strivește comparația cu ONB. În realitate, Opera Națională are un atu: Œdipe, mai ales în contextul în care muzica modernă traversează o perioadă de reviriment. Chiar dacă lucrarea lui George Enescu a avut premiera la Paris, totuși nu este foarte jucată în lume, iar Bucureștiul rămâne singurul loc în care este prezentată cu oarecare regularitate. De la creația românească din 1958 și până azi, au fost propuse publicului mai multe montări, unele foarte moderne (Andrei Șerban, Petrică Ionescu, Nicolas Joel), altele clasice (Jean Rînzescu), sau banale (Anda Tăbăcaru-Hogea, Cătălina Buzoianu). Anul acesta va fi o nouă punere în scenă, semnată de Valentina Carrasco, a cărei apartenență la curentele moderniste occidentale ne face să așteptăm o montare radicală. Păcat însă că alte opere românești nu se bucură de aceeași atenție, respectiv de lecturi regizorale noi: O scrisoare pierdută este cel mai bun exemplu. Și, de ce nu?, poate chiar o seară dedicată lui I.L. Caragiale, prin alăturarea compoziției lui Dan Dediu de O noapte furtunoasă a lui Paul Constantinescu. E un potențial care merită exploatat.

Altfel, numărul de titluri stagionale al ONB nu este chiar rău: 17 în sezonul trecut (fără a pune la socoteală și coproducția cu Royal Opera House pentru Manon Lescaut, care nu a putut fi prezentată din motive tehnice). Problema este că repertoriul ONB rămâne mereu același, jalonat de Traviata, Bărbierul, Aida și Rigoletto, în timp ce Wagner este prea puțin reprezentat (și totuși se poate, ba chiar la un nivel foarte înalt, cum a fost Parsifal de la Ateneul Român), iar barocul lipsește în continuare (deși se vorbea la un moment dat de o producție Parnassus și, în plus, să nu uităm sălile pline pe care le fac Indiile galante de Rameau, la Iași). În acest context, Falstaff părea o mare noutate anul trecut, dar în timp montarea lui Graham Vick a reușit să treacă foarte bine peste șocul inițial și să devină o piesă de bază a repertoriului. Cât despre Traviata, azi exportarea producției la Philadelphia este un motiv de mândrie și demonstrează că reproșurile care s-au făcut ideii de închiriere de producție (Tosca) sunt nefondate.

Însă e doar un început. Iar ONB se confruntă astăzi cu diverse presiuni pentru a se reîntoarce la un trecut falimentar. Soluția nu este exportul de cântăreți, care nu aduce nici un beneficiu. Soluția este continuarea reformei: noi chei de lectură a unor opusuri clasice, invitați străini de prim rang, punerea în valoare a potențialului liric local, revirimentul companiei de balet.

Opera de stat din Bavaria

Între tradiții și modernism

Annette Zuhlke asigură conducerea orchestrei, a corului și a Ansamblului de tineri cântăreți. A lucrat cu Wolfgang Sawallisch și cu Gerd Uecker înainte ca acesta să devină Intendentul Semperoper din Dresda. Cunoaște în detaliu istoria instituției unde au fost create Tristan, Maeștrii cântăreți, Aurul Rinului și Walkyria; O zi de pace și Capriccio; sau, mai recent, Lear, de Aribert Reimann. După La finta giardiniera și Idomeneo, numele lui Mozart ar fi putut fi legat de instituția care urma să devină Bayerische Staatsoper.

Trei secole de excelență

Această Operă, a cărei glorie datează din secolul XVIII, este astăzi cea mai mare și cea mai prestigioasă din Germania. Economia înfloritoare, încrederea Bavariei în atuurile ei culturale, perenitatea tradițiilor muzicale asigură fastul Bayerische Staatsoper, care, din punct de vedere juridic, nu este decât o linie bugetară a Landului. Nikolaus Bachler o conduce din 2008, cu fermitate. Administrația este asigurată de Klaus Schwab. Calitatea artistică s-a bazat întotdeauna pe o orchestră încredințată unor dirijori permanenți foarte talentați și renumiți – succesorul lui Kent Nagano, Kirill Petrenko, va părăsi postul în 2018, pentru a prelua conducerea Filarmonicii din Berlin.

Conform tradiției, Bayerische Staatsoper lucrează în regim complet, fără a face sacrificii în domeniul excelenței sau al spiritului de aventură. În 2013, peste 350.500 de spectatori au asistat la 177 de spectacole de operă, dintre care 167 în sala cu 2.100 de locuri a Nationaltheater. Au fost programate treizeci și nouă de titluri – dublu față de Opera din Paris, care dispune de două săli mari. Pentru repetiții, Nationaltheater nu are scene secundare, ca la Covent Garden sau la Bastille. Instituția organizează patruzeci de seri pe stagiune la Teatrul Baroc Cuvilliés (unde a fost creat Idomeneo) și la Prinzregent Theater, construit la sfârșitul secolului XIX. Pentru concerte și pentru spectacolele mici, utilizează între zece și douăsprezece alte locuri, printre care o biserică (Allerheiligen Hofkirche) și mai multe muzee din oraș. Festivalul din iulie, fondat în 1875, a contribuit la notorietatea instituției. Să vedem mai exact cum: între 1 și 31 iulie anul acesta, 14 titluri lirice au dat naștere la 27 de reprezentații. La care se adaugă două recitaluri și mai multe concerte și balete. 9000 de spectatori au putut auzi un concert dirijat de Philippe Jordan în Marstallplatz, amenajată în imediata vecinătate a Nationaltheater.

Dacă arta sonoră se dorește a fi tradițională, arta vizuală se vrea, din contră, novatoare. Desigur, în repertoriu mai există câteva spectacole vechi, intrate în legendă: de la Cenerentola lui Jean-Pierre Ponnelle la Flautul fermecat montat de August Everding. Dar Richard Jones în Lohengrin sau Andreas Kriegenburg în Tetralogie au adoptat puncte de vedere în mod clar mai puțin populare.

Într-o instituție ce a fost întotdeauna bine condusă, sir Peter Jonas, predecesorul lui Bachler, a introdus metode de gestiune riguroase. Nu ne mirăm de constanța unui buget care nu crește decât cu 21% între 2004 și 2013. Modelul economic se schimbă puțin. Totalul veniturilor ce provin din activitățile artistice și comerciale se apropie de 32%, subvențiile Landului și ale Primăriei ating 64,5%, iar mecenatul este de 3,6%.

Despre autorul articolului:

După ce a lucrat în administrația publică și a condus Fondation nationale pour l’enseignement de la gestion, Philippe Agid a ocupat diverse posturi de responsabil în cadrul grupului Lafarge. Între 1995 și 2001 a fost director adjunct al Operei Naționale din Paris. Împreună cu Jean-Claude Tarondeau, profesor emerit la ESSEC, este autorul volumelor Opéra de Paris, Gouverner une grande institution culturelle (Vuibert, 2006) și Le Management des Opéras, comparaisons internationales (Descartes &Cie, 2011).