Într-o duminică, 7 februarie 2016, la Opera Națională Română Cluj-Napoca
Piotr Ilici Ceaikovski – Evgheni Oneghin
Dirijor: Tiberiu Soare, invitat; regia artistică: Mihaela Bogdan; scenografia: Viorica Petrovici, invitată; lighting designer: Mădălina Mânzat
Geani Brad (Evgheni Oneghin), Irina Săndulescu Bălan (Tatiana), Tiberius Simu (Lenski), Florin Sâmpelean (Prințul Gremin), Liliana Neciu (Larina), Laura Essig (Olga), Natalia Constantin, (Filipievna), Ruslan Bârlea, (Triquet), Corneliu Huțanu (Căpitanul), Ioan Stancu (Zaretzki), Ionuț David (un țăran), Dan Dumitrana (Guillot)
Corul, baletul și orchestra Operei Naționale Române Cluj-Napoca

Rămasă sans emploi la București, din cauza lui Curran, Vick, Barlow sau Carrasco, fără să poată băga piciorul în ușă nici la Iași (Șerban, Wolcz, Darie, Rancea), floarea regiei de operă românești s-a mutat în provincie. Back with a vengeance, cel puțin așa s-a vrut acest Evgheni Oneghin de la Cluj.

Un sezon care arată extraordinar pe hârtie, cu patru premiere în patru luni la Opera clujeană, nu are acoperire decât cantitativă. La bohème și Un ballo in maschera au fost nule din punct de vedere regizoral, doar distribuțiile de la premiere salvând aparențele (Anita Hartig în special, în opera lui Puccini). Prin comparație, acest Evgheni Oneghin este un mare pas înainte, dar drumul rămâne încă lung, cu o destinație incertă. Cam ca-n Vrăjitorul din Oz.

Scenografia propusă avea multe elemente estetice care nu-și puteau rata ținta. Dar mozaicurile mobile de ferestre cu rame albe au fost prea evident împrumutate din Traviata lui Paul Curran (în special din fundalul primului tablou al actului II), frunzele tomnatice de pe jos îl citau pe Robert Carsen de la Metropolitan, iar mestecenii rusești sunt de multă vreme un clișeu care nu mai transmite mare lucru. Și, bineînțeles, nu putea lipsi voalul de 50 de m², obsesia producțiilor anilor ’90 de la ONB. Să adăugăm la toate acestea și costumele de păpuși de la Arădeanca ale Larinei și Filipievnei (dar în rest, frumoase), precum și coregrafia exasperant de banală și de aglomerată din ultimul act și ați putea crede că tocmai am scris rețeta unui dezastru. Cu toate acestea, nu a fost așa, aglomerarea de simboluri și de idei reușind să spună povestea lui Pușkin cu multă coerență, chiar dacă prin sublinieri exagerate. Au fost și componente ale producției care mi-au plăcut mult: versuri din poemul original al lui Pușkin (nu neapărat cele mai fericite și cu o caligrafie cam greu lizibilă) proiectate pe cortina albă, regia de lumini foarte competentă (Mădălina Mânzat) și rarele, chiar prea rarele momente când cântăreții încercau să se adreseze unul altuia (oricum, un mare pas înainte față de precedentele două producții, în care asta nu se întâmpla deloc).

Epitoma ideatică a acestui spectacol a fost invocarea păcatului originar, prin citarea din Pușkin a unor versuri legate de fructul oprit, materializate apoi într-un cor voyeurist, ascuns vicios după copaci, înfulecând mere, în timp ce trăgea cu urechea la penibila lecție de viață pe care Oneghin i-o servește Tatianei după primirea scrisorii. Mai lipsea ca eroul să-și cânte aria mușcând și el din mărul găsit pe jos, după ce, eventual, l-ar fi șters de reverul fracului pe care l-a purtat în toate scenele.

Și asta în condițiile în care muzica orchestrală a lui Ceaikovski este ea însăși o dramaturgie care poate atât de ușor să catalizeze imaginația. Un exemplu, la întâmplare? Opera e scrisă în perioada scurtă dintre Verdi târziu și apariția verismului și are, în muzică, statutul de cântec de lebădă al romantismului, exact precum îl are poezia lui Mihai Eminescu în literatură. Or, de aici și până la a face legătura între celebra scenă a scrisorii Tatianei și Luceafărul nu e decât un pas. Dar e un pas pe care nu-l face nici un regizor român.

La Cluj, Evgheni Oneghin nu s-a mai cântat de vreo zece ani. Și asta se simte. În primul rând la nivelul corului, care avea tendința permanentă de a rămâne în urmă față de orchestră și numai efortul permanent al lui Tiberiu Soare de a menține echilibrul a salvat multe momente în care decalajele păreau inevitabile. Prezența dirijorului bucureștean la această serie de spectacole s-a dovedit a fi vitală, chiar dacă el n-a putut opri cornul acela imposibil să saboteze scena scrisorii la fiecare intervenție. Singurul antidot împotriva enervării putea fi apelul la o imaginație comic-burlescă: poate că stiloul Tatianei a rămas fără cerneală după fiecare frază pe care o scria?

Geani Brad, cel care l-a înlocuit pe Florin Estefan (Oneghin la premieră) a fost depășit de rol în mai toate momentele care necesitau o respirație mai amplă, singura consolare rămânând duetele cu Tatiana sau Lensky. Irina Săndulescu Bălan a fost o Tatiana onorabilă, dar căreia i-a lipsit inocența, topită într-o interpretare destul de monocromă. Prin comparație cu protagoniștii, Tiberius Simu a fost un Lensky excelent. După un început în care părea, din punct de vedere psihologic, mai degrabă un alter ego al lui Oneghin, a lăsat deoparte condescendența în favoarea unei sensibilități nebănuite, terminând cu aria finală Kuda, kuda…  livrată cu bun gust și cu mare efect. La fel de reușită a fost și Olga Laurei Essig, în ciuda faptului că rolul e destul de scurt. Din păcate, Natalia Constantin a cântat sub ton în mod constant și, oricât de multe ar suporta rolul Filipievnei, interpretarea ei a fost greu acceptabilă. La fel și Florin Sâmpelean, un Prinț Gremin care avea, indiscutabil, un timbru grav impresionant, dar a cărui intonație divaga de fiecare dată când vocea se întâlnea cu pasajele mai forte sau avea de urcat spre registrul acut. Păcat. Încheiem cu un Triquet neimaginativ și cu apetență spre decalaj și o Larina destul de estompată și avem un tablou vocal destul de colorat, cu bune și cu rele, dar cât de cât interesant.

Un pas înainte totuși pentru Opera din Cluj, dar acest Evgheni Oneghin nu lipsit de virtuți rămâne încă departe de Lucia, Indiile și Boema de la Iași, sau Traviata, Rigoletto, Falstaff și Oedipe de la ONB.

Galerie foto, imagini de la premieră (© Nicu Cherciu/ Opera Națională Cluj):