După ce dl Vlad Alexandrescu a atins toate temele „arzătoare” ale culturii românești (o nouă sală de concerte, achiziția unei statuete de Brâncuși, Roșia Montană), au început să se vadă și primele rezultate: completarea echipei de consilieri la Ministerul Culturii (a durat 4 luni), înscrierea „dansului fecioresc” în patrimoniul UNESCO (victoria a fost repurtată la o reuniune în Namibia) și închiderea Teatrului Nottara. Astfel, a venit momentul ca inițiativele strategice anunțate la sfârșitul anului 2015 să fie reluate. Deci vorbim iar despre noua sală de concerte pe care ar trebui s-o aibă Bucureștiul și „publicul său minunat”.

Acum avem mai multe detalii comunicate presei și nu putem fi decât entuziasmați: sala va fi construită în vecinătatea Palatului Victoria, înglobând în construcție vechile garaje Leonida, precum și marele teren viran din spatele lor (în total 14.ooo m²), va avea 2400 de locuri și nici măcar nu vom scoate vreun ban din buzunar, căci investiția de 55 de milioane de euro va fi plătită de BERD. Entuziasmul general a cauzat imediat și o amnezie pe măsură, căci despre proiectul unei noi săli de concerte vorbea (mult mai discret, ce-i drept) și fostul ministru al culturii, dl Ionuț Vulpescu, în termeni foarte asemănători (împrumut BERD de cca. 30 de milioane de euro, 2.000 de locuri, zona centrală).

Și totuși… de data aceasta sunt sceptic.

Argumentul financiar

55 de milioane de euro este o sumă realistă? Modele inspiratoare pentru această nouă sală de concerte există în lume și sunt chiar de dată recentă.

La Paris, sala Philharmonie este o capodoperă despre care s-a scris chiar și în România. Costurile acestei săli au fost estimate inițial la 130 de milioane de euro, mai mult decât dublu față de proiectul românesc, finanțarea urmând să fie suportată de guvernul francez (45%), primăria Parisului (45%) și autoritățile regionale (10%), dar în final costurile au ajuns la suma de 386 de milioane de euro (cf. New York Times), deci de șapte ori mai mult decât estimăm noi că va costa clădirea bucureșteană. Philharmonie are tot 2.400 de locuri și ocupă o suprafață de 19.000 m², cu 5.000 m² mai mult decât suprafața terenului de pe Bulevardul Aviatorilor.

La Londra, venirea lui Sir Simon Rattle la conducerea London Symphony Orchestra în 2017 a impulsionat proiectul construcției unei noi săli de concert, Centre for Music, de 1.900 de locuri (cu 21% mai puține decât proiectul nostru național), care ar urma să fie ridicată în vecinătatea catedralei Saint Paul. Britanicii par să fi estimat mai realist costurile noii clădiri, la 368 de milioane de euro (de șase ori și jumătate mai mult decât la noi). Vechea sală în care funcționa LSO, Barbican Hall, va fi reamenajată pentru a găzdui concerte de jazz, în schimbul unei investiții de cca. 45 de milioane de euro.

Sigur, putem invoca argumente legate de costul forței de muncă, mai ieftină în România decât în Franța sau Marea Britanie, sau de prețul terenului pe care s-ar amplasa clădirea (deja în proprietatea statului român). Dar țara noastră are mai degrabă reputația proiectelor prost conduse, a costurilor care depășesc media europeană (cum e cazul autostrăzilor, sau al Arenei Naționale), ceea ce face ca estimarea de 55 de milioane de euro pe care o face Ministerul Culturii să pară nerealistă.

În aceste condiții, cei 55 de milioane de euro par a fi mai potriviți mai degrabă pentru o renovare profundă a Sălii Palatului, în care acustica să fie complet remodelată, iar spațiul pentru public să fie radical schimbat. Ar ține loc și de exorcizare a locului, necesară de zeci de ani. Până acum, toate așa-zisele remodelări ale acusticii imensei săli care găzduia congresele PCR (și, printr-o hidoasă ironie, și congresele marilor partide politice românești de după 1989) n-au vizat decât reglaje ale sistemului de amplificare. Într-un fel, situația seamănă cu aceea a fostului stadion 23 August, în care s-au încercat tot felul de paleative (înlocuirea gazonului, împrăștierea de nisip peste suprafața de joc) până când s-a ajuns la înlocuirea lui cu actuala Arenă Națională.

Argumentul strategic

Deși am mai scris despre acest subiect, reiau și aici argumentul conținutului. În mod inevitabil, o nouă clădire de asemenea dimensiuni include și costuri de întreținere și de operare. Cu ce vom umple cele 2.400 de locuri ale noii săli de concerte?

Avem Festivalul Enescu, care este și sursa frustrărilor legate de inexistența unui spațiu adecvat marilor concerte simfonice. Dar Festivalul Enescu înseamnă 3 săptămâni de stagiune, o dată la 2 ani (adică 104 săptămâni). Ce vom face în restul de 101 de săptămâni care rămân? Adică în 97% din timpul fără festival? Se va muta aici stagiunea Filarmonicii? A Orchestrei Radio? A Orchestrei Române de Tineret? FGE operează un buget anual de vreo 2 milioane de euro, cu care nu reușește să umple cele 900 de locuri ale Ateneului, din cauza nivelului artistic mediocru. Orchestra Română de Tineret practic nici nu are o stagiune proprie. Orchestra Radio nu se diferențiază nici ea prea mult de Filarmonică, iar Sala Radio (900 de locuri) este rareori plină. În aceste condiții se întrevede că cele 2400 de noi locuri vor fi umplute de aceleași concerte care se țin azi la Sala Palatului: Ștefan Bănică Jr., Tezaur Folcloric și altele asemenea, care nu au nici o legătură cu scopul declarat al acestui proiect.

Nu am citit și nu am auzit absolut nimic de la ministrul culturii legat de vreo strategie de resuscitare a stagiunilor simfonice din România. Nu e un subiect generos? Poate că nu, dar este o componentă care ar trebui să fie esențială în ecuația unei noi săli de concerte.

În lipsa conținutului muzical, ne vom găsi în postura cocalarului care-și amanetează sufletul pentru a-și cumpăra ultimul model de automobil BMW, dar rămâne cu o rație lunară de 50 RON pentru carburant.