Într-o sâmbătă specială, 2 aprilie 2016, la Opera Națională București, premieră națională
Manon, balet în trei acte
Coregrafia: Kenneth MacMillan
Muzica: Jules Massenet (aranjament orchestral de Martin Yates)
Marina Minoiu (Manon), Dawid Trzensimiech (Des Grieux), Henry Dowden (Lescaut), Antonel Oprescu (Monsieur GM),  Akane Ichii (Amanta lui Lescaut), Gigel Ungureanu (Temnicerul), Alexandra Gavrilescu (Madame), Shuhei Yoshida (Cerșetorul Șef), Nastazia Philippou, Sakura Sakamoto, Fiona Cameron Martin, Bianca Stoicheciu (Curtezane), Alessandro Audiso, Liam Morris, Egoitz Segura, Caspar Stadler, Răzvan Cacoveanu, Lucas Campbell, Jessy Chraibi, Mircea Ioniță (Clienții), Vicențiu Popescu (Bătrânul)
Ansamblul de Balet al Operei Naționale București
Scenografia: Mia Stensgaard; Lighting design: Mikki Kunttu; Maeştri de balet: Karl Burnett, Bruce Sansom
Dirijor: Martin Yates

După La fille mal gardeé, Marguerite and Armand și The Dream, bijuteriile coregrafice ale lui Sir Frederick Ashton, a venit rândul creațiilor lui Sir Kenneth MacMillan să ajungă, chiar dacă postum, pe scena ONB. În acest scurt timp, Johan Kobborg a adus pe scena din București o parte din istoria locului de unde a venit: The Royal Ballet. O istorie din care fac parte și el și Alina Cojocaru. A fost un privilegiu pentru noi toți să recuperăm în nici doi ani de zile măcar o parte din ceea ce la Londra reprezintă 14 ani de efort de creație.

Azi a fost un triumf. Ar trebui să fie doar începutul, chiar dacă vestea schimbării managementului ONB a căzut brusc în mijlocul stagiunii de primăvară. Într-adevăr, schimbarea dlui George Călin cu dl Tiberiu Soare uimește prin lipsa de transparență ministerială, în condițiile în care pagina de facebook a dlui ministru Vlad Alexandrescu este plină de „luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă…” pe toate fronturile posibile ale culturii, mai puțin în ceea ce privește lumea muzicală, mereu umbroasă când vine vorba de putere.

Coregrafiile lui Sir Frederick Ashton erau de o delicatețe infinită, în care trivialitatea oricărui subiect era sublimată până la dispariție prin estetica unor mișcări eterice, dar Manon e cu totul altceva. Poveștile cu zâne au dispărut. În locul lor avem romanul, transpus în mișcare coregrafică. Într-un fel, Kenneth MacMillan aduce pe scena de balet echivalentul verismului din operă. Personajele sunt reale, interacțiunile dintre ele sunt foarte credibile și stârnesc emoții profunde și imediate, viscerale. În finalul actului II, atunci când Monsieur GM îl omoară pe Lescaut, pirotehnia nu a funcționat cum trebuie și flacăra pistolului s-a declanșat cu mult după zgomotul împușcăturii. A fost o defecțiune la care aproape că am răsuflat ușurat: pur și simplu totul păruse atât de real în întreaga scenă, cu atât mai uimitor cu cât era vorba de o coregrafie și nu de o scenă de piesă de teatru.

Există mai multe filmări disponibile comercial ale acestei producții, iar în 2014, când baletul Manon a celebrat 40 de ani de la premieră, a fost transmis HD în sălile de cinema din peste 200 de țări. Față de Londra, la București au fost câteva diferențe în ceea ce privește scenografia: de data aceasta s-a renunțat la tonurile arămii, care dădeau un aer sepia întregului spectacol, totul fiind acum mai colorat. Intensitatea dramatică a rămas însă nediminuată și aplauzele de la finalul acestei seri au fost nu doar dezlănțuite, ci au sunat de parcă publicul s-ar fi descărcat nervos după multă tensiune acumulată în timpul celor trei acte, într-o progresie dramatică tot mai accentuată. Realmente, ultimele spasme ale lui Manon au fost sfâșietoare.

Muzica a fost superbă, aranjamentul original al lui Leighton Lucas fiind adus la zi de către Martin Yates, care a dirijat premiera de la București, insuflând viață unei orchestre care n-a mai ieșit de cam multă vreme din rutină. Tema Elegiei a punctat decisiv în afectivul publicului, odată cu toate intrările lui Manon. În general, sensibilitatea întregii partituri, întreruptă de secvențele rapide din scenele de luptă, a dat impresia că parcă Massenet ar fi compus într-adevăr o muzică specială pentru balet, deși în realitate este vorba doar de un colaj din mai multe compoziții, oricare altele decât cele din opera lui cu același nume.

S-a dansat cu pasiune, toți balerinii părând cuceriți definitiv de coregrafie. Și dacă, din punct de vedere tehnic, ei nu au părut cu nimic mai prejos decât cei pe care i-am putut vedea de-a lungul timpului în filmările de la Londra, Sydney sau Paris (în acest moment, Manon e intrat în repertoriul unei duzini de companii de balet de primă mână din lume), am remarcat doar o diferență la nivelul expresivității teatrale a balerinilor noștri, ceva mai reținuți.

E pentru prima dată când am văzut-o într-un rol principal pe Marina Minoiu și deja regret spectacolele ei pe care le-am ratat. A fost o Manon introvertită, misterioasă, de o ambiguitate morală tulburătoare dar perfect credibilă, mai ales în prima jumătate a spectacolului, când încă nu se produce nici o nenorocire. Pas de deux cu Des Grieux din primul act este oricum o minunăție, în care eroina practic abia atinge podeaua de câteva ori, cea mai mare parte fiind în aer. Scena violului și apoi moartea au arătat însă că prim balerina ONB are niște resurse dramatice neobișnuit de convingătoare, atrăgând ca un magnet empatie și emoție. Dawid Trzensimiech a fost partenerul ei, Des Grieux, un rol foarte dificil, demonstrând prin niște mișcări teribile caracterul acestui personaj exuberant, naiv, disperat și maturizat brusc. Un alt rol foarte bine imaginat de MacMillan este cel al lui Lescaut și Henry Dowden a strălucit, în special în scena bordelului, în care ebrietatea dansată frizează acrobația periculoasă a unui salt la înălțime fără plasă de siguranță.

Dar dincolo de realizările solistice, acest spectacol este foarte generos cu corpul de balet, care are la dispoziție nenumărate momente frumoase. De fapt, erau multe secvențe (la Amiens sau la serata lui Madame) în care aproape că nu mai știai unde să te uiți, la soliștii principali sau la membrii ansamblului, pentru că peste tot pe scenă se petrecea câte ceva interesant. În realitate, am avut în fața noastră o prezentare completă a capabilităților companiei de balet conduse de Johan Kobborg. Și a fost mai mult decât convingătoare. Pentru simplul fapt că acest Manon nu este la îndemâna oricui, ci doar a unei trupe superprofesioniste. Cel puțin în cazul baletului am ajuns acolo.

Stagiunea e darnică, programând încă 6 reprezentații (3, 9, 10, 16, 17 Aprilie, 20 Mai). Inițial planificasem să mai văd încă una. După premiera de azi simt nevoia compulsivă de a merge la mai multe.

Într-o duminică, 9 aprilie 2016, la Opera Națională București
Manon, balet în trei acte
Coregrafia: Kenneth MacMillan
Muzica: Jules Massenet (aranjament orchestral de Martin Yates)
Andra Ionete (Manon), Barnaby Bishop (Des Grieux), Henry Dowden (Lescaut), Antonel Oprescu (Monsieur GM),  Akane Ichii (Amanta lui Lescaut), Gigel Ungureanu (Temnicerul), Alexandra Gavrilescu (Madame), Shuhei Yoshida (Cerșetorul Șef), Nastazia Philippou, Sakura Sakamoto, Fiona Cameron Martin, Bianca Stoicheciu (Curtezane), Alessandro Audiso, Liam Morris, Egoitz Segura, Caspar Stadler, Răzvan Cacoveanu, Lucas Campbell, Jessy Chraibi, Mircea Ioniță (Clienții), Vicențiu Popescu (Bătrânul)
Ansamblul de Balet al Operei Naționale București
Scenografia: Mia Stensgaard; Lighting design: Mikki Kunttu; Maeştri de balet: Karl Burnett, Bruce Sansom
Dirijor: Martin Yates

A doua distribuție, pe care am reușit s-o văd la o săptămână distanță față de debut, a arătat la fel de bine. Andra Ionete a fost o Manon de gheață atunci când era în brațele lui Monsieur G.M., atrasă irezistibil de bogăție, redevenind umană și copilăroasă în scenele cu Des Grieux. În schimb, Barnaby Bishop a fost halucinant de veridic în rolul lui Des Grieux: toată tinerețea dar și fragilitatea personajului au fost acolo, iar maturizarea lui – dureroasă. Scăpările tehnice au fost infinitezimale, caracterizarea personajelor le-a făcut imediat uitate. Akane Ichii, la fel ca în seara premierei, a dansat foarte bine, dar i-a lipsit puțin seducția, mi-ar fi plăcut să profite mai mult de exotismul aparenței ei. Cât despre Lescaut, Henry Dowden cred că va lăsa publicului o amintire greu de șters, prin spectaculozitatea rolului său, dar și prin întreaga atitudine de o umanitate decăzută, dar care nu-și pierde de tot loialitatea. Ar fi frumos să-l vedem la un moment dat pe acest balerin și în rolul lui Des Grieux, așa cum s-a mai întâmplat în trecut la Royal Ballet ca intrepreții masculini să-și schimbe rolurile între ei. Și Gigel Ungureanu, dar și Antonel Oprescu (Temnicerul si Monsieur G.M.) au fost tot mai convingători în rolurile lor de caracter, la fel și Alexandra Gavrilescu.

Ansamblul pare să se fi obișnuit deja cu adrenalina din sală și a funcționat foarte bine, iar spectacolul, la a doua vizionare, nu-și pierde cu nimic din atracție, ba chiar pot spune că m-a captivat și mai intens. Iar publicul, deși mai restrâns din cauza absenței Alinei Cojocaru, a fost el însuși emoționant, nelăsând artiștii să plece de pe scenă.

Aș vrea la fel de mult ca nici România să nu-l lase pe Johan Kobborg să plece…

Galerie foto (© GIN Foto/ONB). Sfat: derulați galeria spre stânga pentru a vedea fotografiile în ordinea cronologică.