Pentru iubitorii de operă din România, numele lui Paul Curran este foarte cunoscut, pentru că este autorul unanim apreciatei producții a operei La traviata de la ONB, care a deschis stagiunea 2014-2015, în proaspăt renovata clădire din Piața Eroilor. A fost un adevărat tur de forță, având în vedere că repetițiile aveau loc în același timp cu lucrările de reconstrucție. Totodată, această producție este un caz singular de export cultural din istoria ONB, fiind împrumutată în toamna anului trecut Operei Philadelphia și puțin a lipsit, mai exact liniștea, pentru ca ea să ajungă și la Opera di Roma.

Mai puțin cunoscut este faptul că, pe lângă o carieră de regizor foarte consistentă, cu puneri în scenă la The Royal Opera House of Covent Garden, Teatro alla Scala di Milano sau The Metropolitan Opera of New York, Paul Curran a fost balerin profesionist în tinerețe, dar și director artistic al Operei din Oslo, Norvegia. Cu alte cuvinte, în ceea ce privește evenimentele dramatice din ultima lună de la ONB, Paul Curran are o perspectivă foarte competentă asupra tuturor aspectelor acestei crize: balet, management, condiția artistului de operă, multiculturalism.

În continuare, iată ce a răspuns regizorul de origine scoțiană la cele zece întrebări pe care i le-am pus:

Alexandru Pătrașcu: În 2014 ați montat La Traviata la Opera Națională București. Cum a fost această experiență, de regizor invitat?

Paul Curran: Experiența a fost una extrem de fericită și m-am simțit foarte mulțumit. Am fost copleșit de entuziasmul tuturor celor cu care am lucrat, în special de cor și soliști, care erau atât de bucuroși să lucreze din nou, într-o manieră nouă și contemporană, o operă pe care o cântau de zeci de ani. Producția nu a fost una „modernistă” ‑ se desfășura la sfârșitul anilor 1950. Dar era modernă pentru cei care o cântaseră doar în producția plasată la mijlocul secolului 19. Corul și entuziasmul lor neobosit m-a impresionat profund și tot așa detaliile aduse de alți angajați ai Operei: cei care au făcut costumele, decorurile etc…

Înainte de a începe, am discutat distribuția cu echipa de management și am insistat să existe pentru Violetta o soprană română de nivel internațional. Ei au propus-o pe Aurelia Florian, care a fost superbă în acest rol. Sunt de părere că Aurelia, prin măiestria ei artistică excepțională a ajutat la crearea producției așa cum a ajuns să fie.

A.P.: Sunteți regizor, dar ați fost și director de Operă, la Oslo. Din punct de vedere managerial, cum vi s-a părut Opera Națională București în perioada când ați lucrat la „Traviata”?

P.C.: Haos total. Un haos ce creștea de la o zi la alta. Se luase decizia ca Opera să fie renovată în paralel cu pregătirea acestei producții și a deschiderii stagiunii. Eu înțelesesem că totul se va termina până la începerea repetițiilor. Dar evident că nu a fost așa, dimpotrivă chiar. Nu a fost o decizie înțeleaptă și a dus la câteva momente dificile în perioada de repetiții. De mai multe ori a trebuit să opresc repetițiile din cauza prafului și a poluării din aer. A fost impresionant că angajații, tehnicul și artiștii, doreau să continue să lucreze în condiții care, în altă țară, ar fi cerut închiderea clădirii. Dacă nu aș fi fost de părere că echipa mea și cu mine puteam să ducem lucrurile la bun sfârșit, nu aș fi continuat lucrul. De dragul acestei echipe minunate, care făcuse imposibilul lucrând în condiții extrem de dificile, am decis să mergem mai departe. Dar, dacă lucrurile se înrăutățeau, eram gata să opresc totul.

A.P.: Ați urmărit evenimentele de la ONB din ultima lună?

P.C.: Sigur că da, era greu să nu le urmărești. Situația a fost prezentată în presa britanică, europeană, americană. Toată lumea artistică este foarte curioasă să vadă cum se va termina ‑ va merge România spre progres sau va regresa? Artiști cărora li se interzice intrarea la locul de muncă? În Uniunea Europeană? E un subiect de discuție foarte aprins.

A.P.: Cum comentați situația?

P.C.: Mi se pare foarte trist că un grup de artiști atât de mari și de progresiști sunt prinși într-o situație de regresie, mai ales că eu i-am văzut atât de fericiți și de entuziaști să progreseze. Strigătele de xenofobie au fost alarmante. Nu înțeleg nevoia de a face așa ceva, mai ales în domeniul artistic. Nu știu nici o Operă din lume care să nu aibă un număr mare de artiști sau echipă tehnică străini. În Norvegia, făceam ședințele în norvegiană, engleză sau orice altă limbă: pentru că cei din Suedia vorbeau în suedeză, cei din Danemarca în daneză, în cadrul aceleiași ședințe! Pentru că erau mulți străini în Operă, multe repetiții cu corul sau cu baletul erau tot în engleză. Aceasta este limba acceptată la nivel internațional ca fiind limba teatrului modern. Eu am repetat Traviata într-un amestec de engleză și italiană ‑ Aurelia și cu mine am vorbit mai ales în italiană. Nu îmi amintesc să se fi plâns cineva.

Când am venit prima oară la o ședință la București, dl Dincă și echipa lui, mândri, mi-au spus că intenția lor este că construiască o Operă la standarde internaționale de producție și realizare muzicală. Știu că pentru mulți este ușor să afirme „dar deja suntem asta”, dar chiar și cele mai mari companii naționale de operă au fost obligate să caute să includă influențe noi: vezi ce s-a întâmplat la Mariinski, Scala, Met etc… Opera, prin natura și istoria ei, a fost întotdeauna o artă care s-a uitat de jur împrejur și a inclus multe naționalități în procesul de dezvoltare. A fost extraordinar pentru mine să fac parte dintr-o echipă care i-a inclus pe Stephen Barlow, Graham Vick și Alfred Kirschner. Cred că asta arată o viziune artistică de excepție.

Un fapt alarmant a fost modul neprofesionist în care fostul Ministru al Culturii a tratat situația. Părea că nu reușea niciodată să aducă toate părțile implicate în jurul unei mese la care să discute plângerile sau sugestiile. Mulți oameni din vest au comentat că problema a fost tratată într-o manieră autocrată, stalinistă. Asta nu reprezintă un progres nici pentru companie, nici pentru România. Pentru mine liderul este primul dintre egali, nu vocea cea mai puternică. Mai mulți comentatori au făcut o paralelă cu Donald Trump și modul în care candidează la alegerile prezidențiale din SUA. Ori, chiar nu trebuie să se întâmple așa.

La primele mele vizite, pe drumul de la aeroport, am fost impresionat de nivelul crescut de investiții străine în România, în telecomunicații, autovehicole, afaceri, fabrici, producție de diferite bunuri etc… Am fost foarte impresionat. Eu am lucrat mult în fosta Uniune Sovietică și vorbesc rusa fluent, deci poate sunt într-o postură diferită și văd altfel dezvoltarea și diferența de mentalitate în fostul bloc sovietic, înțeleg altfel evoluția lor. Totul este o schimbare de mentalitate, combinată cu investiții, iar cea mai bună investiție este un mod nou de gândire.

A.P.: Pe vremea cât ați fost manager, v-ați confruntat cu situații ca cea la ONB? Dacă da, cum le-ați rezolvat?

P.C.: Nu au fost probleme de nivelul celor de aici, dar a existat ceva oarecum asemănător. Opera Norvegiană s-a mutat într-o clădire nouă, iar mutarea a deranjat câteva persoane cu gândire înțepenită, erau oameni care făcuseră lucrurile într-un fel anume toată viața, iar acum nu doreau să treacă la un nou mod de lucru. Dar am stat de vorbă, am lucrat în echipă și, cât timp am fost acolo, sunt mândru să spun că toată echipa a acționat pentru atingerea aceluiași obiectiv, de performanță înaltă.

Motivul pentru care am plecat din Norvegia a fost că s-a făcut o numire, a directorului tehnic, fără să fiu consultat. Omul era bun în domeniul lui, industria petrolului, dar era complet începător în Operă. I-am spus clar CEO-ului și Consiliului de Administrație care sunt obiecțiile mele și totuși persoana în cauză a fost numită. Cum nu era capabil nici să își facă treaba și nici să inspire echipei respect sau etica muncii de succes, s-a ajuns ca eu să fac munca pentru doi oameni, nu doar munca mea și unul dintre noi a trebuit să plece. A fost cea mai tristă decizie din viața mea.

Comunicațiile au făcut ca lumea să devină prea mică și prea ușor de explorat în ziua de azi, deci este IMPOSIBIL să nu comunici clar și transparent în cadrul unei echipe.

A.P.: După părerea dvs, cum poate fi rezolvat acest conflict de la ONB? Este posibil ca Johan Kobborg să își continue proiectul, iar Tiberiu Soare să rămână ca dirijor?

P.C.: Mie mi se pare că acești doi domni sunt complet incompatibli. În primul rând, Johan Kobborg a fost în mod clar unul dintre cele mai bune lucruri care i-au întâmplat vreodată Baletului ONB. Din ce am văzut, capacitatea lui de a-i conduce și inspira pe oameni era respectată de toată lumea, și nu vorbesc numai de compania de balet. Cei de la tehnic, cântăreții, administrativul, toți vorbeau atât de frumos despre el, încât era o plăcere să îi asculți. Kobborg vine cu zeci de ani de experiență internațională și sunt sigur că asta poate speria sau neliniști multe persoane. Dar rezultatele au fost vizibile imediat. Dl Soare nu este în aceeași poziție, iar vocea lui, oricât de puternică ar fi, pur și simplu nu are aceeași greutate cu cea a lui Johan, nici la nivel național, nici internațional. Să strigi „România este pentru români” este un punct de vedere miop și retrograd, care, pe termen lung, nu poate face decât rău. Uitați-vă la conflictul pe care l-a produs deja.

Kobborg, care nu a părăsit lupta, își arată, în mod evident, grija și hotărârea de a sta alături de companie, iar această atitudine trebuie tratată foarte serios. Vorbim despre un lider mondial în lumea dansului. Pierderea lui ar fi o catastrofă pentru România. Cine, ce persoană de calitate internațională ar dori să vină după el, aflând modul în care a fost tratat?

O altă mare realizare ce nu trebuie subevaluată este prezența balerinei Alina Cojocaru. Măiestria ei artistică este unică, iar Alina este una dintre cele mai bune balerine ale lumii. Faptul că dedică atât de mult timp „pentru a veni acasă” și că este atât de interesată și de îngrijorată de ce se întâmplă în companie este un lucru valoros, cu care nu trebuie glumit! Toate marile companii au nevoie de staruri care să inspire și să conducă. Este incredibil să o personalitate ca ea a fost pusă pe lista cu persoanele care nu au voie să intre în clădire. Poate că această unică acțiune stupidă reprezintă, pe scurt, întreaga problemă de la ONB: lucrurile nu sunt administrate nici civilizat, nici profesionist.

A.P.: Credeți că acest conflict este despre rivalitățile sau mândria artiștilor?

P.C.: În mod clar despre asta este vorba, altfel de ce s-ar lupta? Toți artiștii suntem mândri și trebuie să fim așa. Nu poți face această meserie fără mândrie, fără pasiune și fără a avea o părere foarte bună despre tine, în anumite limite. Nu este o profesie „oarecare”. Fiecare companie se confruntă cu nemulțumiri din parte angajaților care nu sunt introduși în spectacole, sau care sunt marginalizați, dar este doar un aspect al lumii artistice. Pe de altă parte, noile oportunități pe care Opera le oferă artiștilor angajați, de a apărea în producții noi, în roluri noi etc… nimeni nu poate nega aceste realități.

Eu îl cunosc pe Johan dinainte să vin la București și l-am văzut dansând de multe ori. Nu auzisem niciodată de Tiberiu Soare dar îi urez mult succes în crearea unei cariere internaționale, pentru care noi toți muncim atât de greu. Îmi imaginez că această diferență uriașă de experiență și reputație îi poate stingheri pe unii oameni.

A.P.: Credeți că avem de a face cu criză a sistemului de funcționare al ONB?

P.C.: Cred că această criză este un moment de răscruce: este o șansă unică de a pune lucrurile pe calea cea bună. Situația trebuie rezolvată cu tact și în mod democrat, nu cu un decret venit de sus, care va provoca noi tensiuni și conflicte. Toată lumea artistică stă acum cu ochii pe România, este timpul ca țara să arate cât a avansat, nu cât a dat înapoi. Dacă decizia merge către xenofobie și naționalism orb, asta va avea urmări masive nu doar la ONB, ci în toate instituțiile culturale din România. Este o criză foarte serioasă. Ne putem întreba care este pasul următor: firmele vor începe să dea afară angajații sau consultanții străini? România a intrat în UE doar ca să rămână în situația de a nu vedea mai departe de lungul propriului nas? Eu nu cred asta.

A.P.: Ce ați face dacă ați fi director general interimar la ONB? Cum ați relaționa cu angajații? Dar cu Ministerul Culturii?

P.C.: Aș vorbi cu ei! AȘ VORBI! Aș discuta situația, nemulțumirile, aș scoate furia și emoția din presă, din sala de spectacole. Înțeleg pasiunile și părerile personale, dar publicul nu trebuie să sufere din cauza unor neînțelegeri interne. Guvernele nu vor conflicte, deci vor face tot ce pot pentru a menține lucrurile departe de scandal. Aș cere să vorbesc cu Ministrul Culturii, cu Primul Ministru și cu Președintele, deoarece aceștia din urmă au comentat situația. Aș cere reprezentaților diferitelor echipe din Operă să stea de vorbă cu mine și să discute între ei, pentru a lua temperatura reală a situației, departe de vocile ridicate de mai înainte. Este o problemă de mândrie și reputație naționalăl atât pentru artiști, cât și pentru întreaga țară.

A.P.: După părerea dvs, ce trebuie să se întâmple în viitor, pe termen mediu, la ONB? Ce trebuie să se schimbe în funcționarea acestei instituții?

P.C.: Din experiența mea de invitat la ONB, eu cred că este o nevoie acută de restructurare a întregii companii. O structură nouă de management, cu obiective, valori și politici de funcționare clare: acesta este un lucru esențial. Ce companie funcționează azi, în afaceri sau în arte, fără a avea așa ceva? Trebuie, de asemenea, să existe un comitet de reprezentare, cu oameni din companie, votați de membrii companiei. Din acest comitet vor face parte și persoane din exterior, agreate de toată lumea, plus o echipă de consultanți, care să medieze la nevoie și să vegheze ca lucrurile să meargă în direcția progresului. Chiar și dl Gelb, la Met, răspunde în fața unui astfel de comitet.

În plus, compania are nevoie de un management artistic care să lucreze cu oameni comptetenți în domeniile lor, dar nu doar atât: nu este nevoie de angajați care să tacă. Managementul artistic, în general, înseamnă că reușești să faci un grup foarte fericit, în timp ce îl nemulțumești total pe altul. Este un echilibru și o negociere permanente, dar așa se face în toată lumea, cu mare succes.

În lunile cât am stat în București, am văzut un potențial uriaș și o dorință extraordinară. Eu simt că această companie își dorește o schimbare modernă, profundă.