într-o joi, 26 mai 2016, la Grand Cinema & More, premieră
My Fair Lady
Muzica: Frederick Loewe, libretul și versurile: Alan Jay Lemer
Traducerea și adaptarea libretului: Ernest Fazekas
Un spectacol de Răzvan Ioan Dincă
Dirijor: Daniel Jinga; designer costume: Oana Botez; scenografie: Maruti Evans; coregrafie: Violeta Dincă; lighting design: Daniel Klinger
Irina Baianț – Eliza Doolittle, Richard Balint – Henry Higgins, Adrian Nour – Colonelul Pickering, Ionuț Burlan – Alfred Doolittle, Arua Călărașu – Mrs. Higgins, Oana Rusu – Mrs. Pearce, Ovidiu Usvat – Zoltan Karpathy, Filip Ristovski – Freddy Eysnford-Hill.

My Fair Lady a fost primul spectacol pe care l-am văzut după întoarcerea de la Londra, acolo unde aș îndrăzni să spun că Œdipe a avut un succes neașteptat de mare.

„Îmi pare rău că nu m-ați cunoscut ca regizor” mi-a spus dl Răzvan Ioan Dincă acum vreun an și jumătate, în mijlocul unei discuții despre Fidelio. Un Fidelio pe care azi îl așteptăm la ONB în regia lui Graham Vick, revenit într-o superbă provocare să pună în scenă din nou, tocmai aici, unde Falstaff-ul său a provocat una dintre cele mai intense dezbateri artistice de la Œdipe-ul lui Andrei Șerban încoace. Într-adevăr, pentru mine, musicalul nu e un gen teatral favorit. Nu lejeritatea e de vină (în fond, frivolitatea lui Così fan tutte este atât de mare încât ajunge până la o meditație amară). Ceea ce reține spectatorul de operă să intre la un musical este amplificarea electrică. Succesul de masă al acestei specii muzicale face ca lumea să uite de ceea ce înseamnă o proiecție a vocii care să te înfioare chiar și în cazul celor mai neverosimile librete puse pe muzică, așa cum este cazul atâtor opere.

Suspendat din funcția de director al ONB, atacat imund de o zonă subtabloidă a presei, linșat de contestatari (care azi se dovedesc a fi niște conservatori șovini în cazul Kobborg/Cojocaru), Răzvan Ioan Dincă a revenit la regie, un demers cu aparență de terapie. Acum ceva vreme, când primele știri despre acest My Fair Lady au început să apară în spațiul public, am avut o strângere de inimă: cum ar putea să pună în scenă o comedie? Va fi în stare să ne facă să râdem? Exemplara campanie de promovare a acestui spectacol de la Mall m-a convins însă repede că nu era așa. Regizorul Răzvan Ioan Dincă a revenit joia trecută în spațiul public cu panaș.

Și totuși, provocarea era dificilă. Spațiul de joc de la Grand Cinema Băneasa este totuși o sală de cinema. Una de lux, dar tot de cinema rămâne. Unde va fi amplasată orchestra? Unde vor încăpea decorurile? Cât despre intrările și ieșirile artiștilor, cum vor fi ele rezolvate?

Maruti Evans a realizat o scenografie surprinzătoare și foarte eficace. Peretele din spatele scenei a fost prevăzut cu un etaj semicircular, în laturile căruia era așezată orchestra, păstrând centrul pentru unele secvențe (inclusiv pentru scena celebră a lui I could have danced all night), în timp ce parterul acestei construcții avea șapte uși batante asigurând o multifuncționalitate ingenioasă. Atunci când toate aceste uși erau deschise, intervalele dintre ele păreau niște coloane și scena se transforma astfel în piața Covent Garden, în lojile unui hipodrom, sau în interiorul sălii balului diplomaților. Întreaga scenografie era tapetată cu un model floral pe care luminile lui Daniel Klinger îl colorau portrivit ambianței fiecărei scene. În fine, toată această construcție era acoperită cu un tavan din trandafiri uriași. Costumele realizate de Oana Botez plasau acțiunea musicalului într-o epocă neprecizată, în orice caz mai apropiată de zona interbelică decât de final de secol XIX, în care se petrece piesa de teatru originală a lui George Bernard Shaw, Pygmalion, însă cu multe aluzii la punerile în scenă clasice ale piesei sau ale musicalului My Fair Lady. O producție cu mijloace reduse, dar folosite cu multă inteligență, a permis astfel o mișcare de scenă foarte coerentă, în care acțiunea se derula cu naturalețe, lăsând loc nu doar replicilor și cântecelor, dar și coregrafiei semnate de Violeta Dincă, discretă dar foarte bine integrată în context, precum și metaforei sau accentelor baroc din scena balului. Sigur, în condițiile în care sala Epika nu avea nici o legătură cu cerințele unei săli de spectacol muzical, amplificarea era necesară. Din păcate, sunetul rezultat a fost dur, accentuând și mai mult lipsa de expresivitate a micii orchestre conduse de  la distanță de către Daniel Jinga. În plus, lavalierele s-au mai desprins în unele momente, dezechilibrând sunetul, dar dificultățile tehnice n-au fost totuși dese și probabil că se vor diminua pe măsură ce spectacolul se va relua în zilele următoare.

În seara premierei, Irina Baianț a fost Eliza Doolittle și a strălucit, pur și simplu, în special din punct de vedere vocal, lăsând să se întrevadă un potențial care ar putea s-o ducă dincolo de scena musicalului într-o bună zi. De altfel, practic aproape toată distribuția acestei seri a fost cel puțin convingătoare. Începând cu profesorul Higgins imaginat de Richard Balint, pedant și matur, dar foarte credibil în același timp ca viitor iubit al Elizei, și până la impostorul Zoltan Karpathy interpretat de Ovidiu Usvat, toți cei de pe scenă au făcut un spectacol foarte bun. Mi-a plăcut Ionuț Burlan, în rolul lui Alfred Doolitle, poate cel mai complet actor și cel mai dezinvolt dintre toți, chiar dacă rolul său este limitat dramatic la o singură nuanță, cea a tatălui bețiv și meschin, dar umorul său a fost irezistibil. Adrian Nour – Colonelul Pickering, Arua Călărașu – Mrs. Higgins, Oana Rusu – Mrs. Pearce, au fost în nota generală foarte bună a întregii seri. Singura dezamăgire a fost Filip Ristovski – Freddy Eysnford-Hill, care a cântat fals peste tot, deși, din punct de vedere dramatic, ridicolul personajului făcea cumva credibilă și slăbiciunea vocală.

Un spectacol foarte bun, într-un cadru neconvențional, al unei săli de la Mall, subliniind inerent dar pozitiv și latura lejeră a genului, cu o regie care s-a dovedit nu doar bună, evitând grațios clișeele bulevardiere, etalând discret și latura serioasă și emoționantă a dramaturgiei, dar și ambițioasă în a se întinde pe o durată de trei ore, reușind să nu plictisească nici un moment. My Fair Lady și-a serbat ziua de naștere și în România, 60 de ani de la premieră, o vârstă frumoasă pentru un musical celebru.

Galerie foto (© Miluță Fluieraș/ My Fair Lady Romania):