Ultima premieră a uneia dintre cele mai zbuciumate stagiuni ale ONB a fost Fidelio, opera lui Beethoven, un manifest idealist incomparabil. Dar ce sezon! Cu Oedipe în regia Valentinei Carrasco, în anticiparea premierei de la Covent Garden a lui Enescu, apoi Così fan tutte al lui John Fulljames, și cu acel magnific Manon, cântecul de lebădă al baletului lui Johan Kobborg (pe lângă DSCH/The Dream și cele două Tripticuri), pentru ca, în final, acest Fidelio să încheie o epocă incredibil de cosmopolită și de modernă pentru Opera Națională.

Graham Vick a prezentat conceptul producției sale cu o săptămână înainte de declanșarea evenimentelor dramatice de la Operă, din ultimele luni. Nimeni nu ar fi bănuit atunci cât va fi de vizionar.

Graham Vick a avut dreptate…

… atunci când a preferat o translatare a acțiunii libretului din Spania secolului XVIII într-o perioadă modernă, nedefinită. Prea multă vreme opera lui Beethoven a fost victima politizării. Istoria deținutului politic este ciclică. Finalul fericit al eliberării lui tentează orice ideologie, în timp ce eroismul soției care se travestește pentru a se angaja la închisoarea unde este captiv a creat mituri. Evitând plasarea într-un context clar, Vick a făcut ca acest Fidelio să fie al tuturor. Și al publicului matur, care asociază represiunea politică unei forme de totalitarism (fascism, nazim, comunism), dar și al celui tânăr, care descoperă azi puterea protestului într-o democrație (mișcări ecologiste, cauze umanitare, drepturile omului). Astfel, ușile de la intrarea principală a Operei, blocate cu oameni înlănțuiți sau cu lacăte, în fața cărora manifestau tineri cu lozinci cerând imperativ „Respect!”, păreau, pentru mulți iubitori de operă, o prelungire a tensiunilor din instituție. Iar Florestan putea fi oricine: Vasile Paraschiv sau Paul Goma? Da, pentru cei care știu cine sunt acești oameni. Johan Kobborg? Cu siguranță că da, chiar dacă „ceilalți” l-ar putea vedea pe Vlad Alexandrescu în această postură. Și, de ce nu?, ar putea fi chiar Răzvan Dincă.

Dar, dincolo de toate aceste conexiuni, producția regizorului britanic are propria sa valoare intrinsecă, tocmai prin faptul că nu arată cu degetul spre o situație concretă. Nu există decor. Scena se deschide complet, până la capătul ei, la acel zid din culise pe care scrie „Speranță”. În mijlocul ei, un imens morman de haine, care provoacă imaginația. Pot fi hainele rezultate în urma unui val uriaș de arestări. Dar tot atât de bine poate fi o metaforă a banalității: ce se întâmplă oare într-o spălătorie atunci când o criză blochează activitatea firmei timp de săptămâni? Poate fi groapa de gunoi de la Pata Rât. Sau poate fi mizeria morală a lumii, pur și simplu, căreia umanitatea îi face față insuficient, cu doar șapte mașini de spălat. Și tu poți fi una dintre ele, dacă vrei neapărat să schimbi lumea.

Spectacolul e invaziv, mai mulți tineri actori intervenind din sală sau de pe scenă, interacționând cu spectatorii, strigând replici și acuze între ei, provocând, implicând, demonstrând că opera pe care Beethoven a scris-o acum două sute de ani este actuală și că ne privește. Sunt acolo și rezistența dar și societatea civilă, spectatorul e liber să-și imagineze ce vrea. Soldații lui Pizzaro pot fi, de asemenea, poliția politică sau doar simple forțe de ordine (deși jandarmii mascați, mergând în patru labe ca niște câini, ar indica mai degrabă prima variantă).

Ultima inovație: dialogurile adaptate liber și traduse în limba română. Departe de fi o întoarcere la vremurile când la ONB se cânta orice operă în limba română, aceste dialoguri au imprimat cursivitate dramatică, exploatând la maxim potențialul de oratoriu al operei lui Beethoven, în care replicile fac să avanseze acțiunea, în timp ce ariile, duetele, ansamblurile și corurile rămân un comentariu muzical, subliniind la infinit frumusețea compoziției. Aproape că nu mai aveai nevoie să citești traducerea din limba germană. Era suficient să asculți și știai sigur că ai primit totul.

Cât despre participarea publicului la începutul actului al doilea, Graham Vick povestea într-o conferință (“Inclusion or Be Damned”) că experimentul acoperirii capului cu un sac pentru a înțelege mai bine întunericul din celula lui Florestan a avut un mare succes atunci când a montat Fidelio la Birmingham. Toți spectatorii au participat, cu o singură excepție, notabilă: un critic. La București, aproape că a fost invers: mai degrabă cei puțini care meditaseră de dinainte la semnificațiile acelui Gott! Welch Dunkel hier… (Doamne! Ce întuneric e aici…) au făcut-o. Am avut ocazia să experimentez o dată bezna totală: în celula de izolare de la Fortul 13 Jilava. În sala de operă, experiența întunericului e purificatoare: ai ocazia să fii singur, în mijlocul a sute de persoane. Singur, doar tu cu muzica cea mai tulburătoare scrisă vreodată. Și cu emoțiile tale.

Asineta Răducan, revelația

Înainte de a vorbi mai pe larg despre muzică, e cazul să vorbim despre revelația acestei producții, Asineta Răducan. Până azi era o ilustră necunoscută în afara publicului Operei Brașov. Acum a rămas întipărită pe retinele tuturor celor care au fost martorii acestei premiere și în memoria auditiv-afectivă a noastră, a nebunilor ce nu credeam că există o interpretă onorabilă pentru rolul Leonorei în această colonie a operei italiene care este România lirică. Nu credeam în transfigurarea unui artist de operă. Acum cred. Asineta Răducan a fost înălțată de muzică și dusă spre un triumf pe cât de neașteptat, pe-atât de indiscutabil. Dacă lucrurile păreau să decurgă normal în prima parte a operei, în schimb nimic nu anticipa explozia de dramatism și de investire artistică din Abscheulicher! (Monstru abominabil!), marea arie din actul întâi. Vocalizele ascendente amețitoare și finalul debordant de energie au uimit, au emoționat, au vărsat ultima doză de adrenalină peste ceea ce era deja paroxistic în zona vizuală a producției.

La polul opus a fost orchestra. Fidelio este o partitură foarte grea, în special în zona alămurilor, solicitate constant pe tot parcursul operei, Beethoven cere mereu expresivitate și precizie, exact ce lipsește falangei ONB. Ratările de la corni (în special – iar cornul este un instrument deficitar în mai toate orchestrele românești) și trompete au fost numeroase și dureroase. S-ar putea scrie un pamflet întreg numai despre alămurile din această seară, dar ar fi inutil, pentru simplul motiv că, în ansamblul lui, spectacolul a fost foarte reușit. La rândul său, Cristian Mandeal n-a demonstrat nimic, a fost lipsit de viziune, târându-se greoi prin partitură, o definiție vie a mediocrității. Și totuși, dacă e să găsesc o scuză, în tot acest provincialism s-a simțit mereu că fiecare instrumentist s-a străduit să-și depășească nivelul, chiar dacă o parte dintre ei au ratat. În schimb corul a fost excelent, stimulat de ieșirea din rutina italiană, de un contrast dinamic izbitor între suavitatea lui O, welche Lust și declamația finală din Wer ein holdes Mann.

Distribuția a fost destul de echilibrată. Laura Nicorescu a fost o Marzellina irezistibilă, cu o frazare impecabilă, a cărei voce lirică a păstrat inocența pe care Vick i-a refuzat-o personajului (scena de sex de la începutul actului I), dar și progresia dramatică a maturizării. Andrei Lazăr n-a avut nici un fel de probleme cu rolul lui Jaquino. Horia Sandu ar fi fost aproape ideal ca Rocco, dacă ar fi avut o dicție mai bună, dar tonul său grav, de basso cantante, dublat de o persona plebee, a funcționat de minune. Valentin Vasiliu a fost foarte convingător ca personaj, chiar până la punctul în care aproape că am uitat, sau n-am vrut să mai văd, că vocea are un timbru destul de ingrat, limitat în armonice și o pronunție mai aproximativă decât în alte incursiuni ale sale pe teritoriul operei germane. Marius Vlad Budoiu a fost el însuși, poate cel mai detașat de dramă dintre toți, un Florestan cu alură de profesor universitar, dar de un calibru vocal mic, fără să deranjeze însă cu nimic. Un exemplu clar rămâne duetul său cu Leonore (O namenlose Freude!), în care părea mereu depășit de vulcanica Asineta Răducan. În fine, Cătălin Țoropoc a închis seara cu o prestație bună în rolul lui Fernando, în ciuda unor mici pierderi de substanță în emisia vocii.

A fost un final de stagiune memorabil. Dar și o ștachetă foarte înaltă pentru producțiile viitoare. În toamnă este anticipată o producție de operă (sau de operetă) a lui Andrei Șerban. Deși sunt un entuziast al repatrierii producțiilor sale legendare din teatrele de operă importante, pentru prima dată am sentimentul că, după acest Fidelio, continuarea logică ar fi o punere în scenă nouă și originală.

Galerie foto de la premieră și de la repetiții (©GIN FOTO/ONB):

Fidelio, ONB 2016

Acum vreo 6-7 ani, la Opera Națională ușile de la intrare erau legate cu lanțuri.

Asineta Răducan a fost revelația anului 2016 în rolul Leonorei.

Leonore (Asineta Răducan) și Florestan (Marius Vlad Budoiu) în Fidelio – Opera Națională București, 2016 (r. Graham Vick)

O operă despre întuneric și lumină

Graham Vick