La finalul stagiunilor teatrelor de operă importante, unul dintre cele mai așteptate anunțuri este cel al programului sezonului următor. La Paris, la New York, la Londra sau la Viena, publicul dezbate acest program și începe să-și facă planuri: ce producții noi vor avea premiera? ce staruri vor veni să cânte? care sunt datele celor mai interesante spectacole? când se vor pune în vânzare biletele?

În România, așa ceva nu se întâmplă. Unul dintre motivele obiective este acela că teatrele de operă nu au bugete multianuale, ceea ce produce două efecte: artiștii cu cotă mare nu pot fi contractați pentru că agendele lor sunt ocupate pe ani de zile în avans, dar chiar și sezonul de primăvară devine incert, pentru că, de multe ori, bugetele anunțate de Ministerul Culturii sunt rectificate pe parcurs, de obicei reducându-se. Singura instituție care beneficiază de un buget multianual, măcar pe hârtie, este Festivalul Enescu, dar care nu este patronat de Ministerul Culturii, ci de Guvern. Fiecare nou ministru al culturii promite cele mai îndrăznețe reforme la numirea în post, dar această problemă nu a fost rezolvată niciodată.

Doar în anul 2014, la finalul stagiunii, ONB a putut anunța întreg calendarul sezonului următor, într-un caiet program frumos tipărit, dar și pe website-ul instituției. Și ce sezon! Pe timpul verii, clădirea a fost renovată, iar primul spectacol a fost La traviata, în regia lui Paul Curran, celelalte premiere anunțate atunci fiind Falstaff (regia: Graham Vick) și Manon Lescaut (Jonathan Kent, coprodus împreună cu Royal Opera House, dar care nu s-a mai putut prezenta, din motive tehnice și bugetare). Baletul ONB anunța trei premiere: La Fille mal gardée (capul de afiș, coregrafia legendară a lui Sir Frederick Ashton fiind adusă de la The Royal Ballet), Giselle și un triptic compus din Classical Symphony, Petite Mort și Marguerite and Armand (tot în coregrafia lui Sir Frederick Ashton). Opereta nu a anunțat programul, dar a prezentat în acel sezon Fantoma de la Operă, în regia lui Stephen Barlow. Un total de șapte premiere ale unor producții noi, dintre care doar una nu s-a putut realiza. Un an mai târziu, anunțarea în avans a întregii stagiuni nu s-a mai întâmplat, ceea ce a provocat numeroase comentarii dezamăgite.

După criza din această primăvară de la ONB, ne aflăm cu o săptămână înainte de deschiderea sezonului, iar noul director interimar a anunțat, într-un interviu, premierele. Declarațiile nu au fost întărite de vreun comunicat de presă, sau de vreo actualizare a website-ului ONB.

1,2,3,4 Septembrie 2016 – Văduva veselă în regia lui Andrei Șerban. Distribuția este eclectică, provenind din toată țara. Anunțând-o ca o coproducție între ONRI și ONB, dna Beatrice Rancea a completat apoi că de fapt nu este „adevărata” deschidere a stagiunii ONB, ci o microstagiune a… Bucureștiului, având în vedere că orchestra, corul și corpul de balet provin de la Iași, alături de aproape întreagă distribuție.

14, 16 Octombrie – sunt datele debutului real al sezonului ONB, cu două gale internaționale, una de operă și cealaltă de balet, descrise ca fiind „fastuoase”. Vom avea și surpriza unei reamenajări a foaierului clădirii.

14, 16 Noiembrie – Il Barbiere di Siviglia – în regia „unui italian” (numele său rămâne învăluit în mister)

Decembrie – Tricornul și Amorul Vrăjitor – balet, coregrafia aparținând unui specialist în flamenco, spaniolul Carlos Villan

Ianuarie – Les Indes galantes – regia: Andrei Șerban, producția provenind de la Iași

„la primăvară” – Cavalleria rusticana și Pagliacci – în regia lui Alexandru Darie

„apoi” – Evgheni Oneghin – balet, coregrafia aparținând „domnului Zanella” (am putea presupune că este vorba despre Renato Zanella)

în fine, sezonul se va închide cu L’Italiana in Algeri – producția lui Andrei Șerban de la Opera Bastille.

Deși neanunțată, s-a produs și o modificare a logoului ONB, vizibil pe afișul Văduvei vesele, o identitate mult simplificată vizual, dar care seamănă mult prea mult cu sigla Operei din Paris.

În fine, Opereta este declarată închisă pentru acest nou sezon, fără să programeze nici un spectacol, nici măcar pe scena ONB, în condițiile în care clădirea Teatrului de Operetă rămâne ferecată din motive birocratice (lipsa unor avize), pe care nimeni nu vrea să le rezolve: nici Ministerul Culturii și nici managementul.

Sezonul are câteva atracții certe, chiar dacă nu de o noutate absolută. Les Indes galantes, care a avut premiera la Iași, este un spectacol foarte bun, pe care nu mulți bucureșteni l-au văzut. La fel și L’Italiana in Algeri, pe care și mai puțini spectatori români l-au văzut, pe viu, la Paris. Pe de altă parte, lipsa de detalii legate de Il Barbiere poate da naștere la speculația că este vorba tot de o producție ieșeană adusă la București (regizorul de la Iași fiind tot „un italian”).

Stagiunea de operă suferă, în aceste condiții, de mai multe slăbiciuni. În primul rând, este clar că era cosmopolită a regizorilor invitați la  ONB a luat sfârșit, sau este pusă on hold. Apoi, inovația nu e punctul forte al acestui sezon, ci mai degrabă recuperarea celor douăzeci de ani (deja?) de când Andrei Șerban nu a mai montat nimic la Opera din București (mai exact de la Œdipe, din 1995). O repatriere necesară, dar trei puneri în scenă la același teatru de operă, într-un singur sezon, constituie un demers fără echivalent în lume. Nu sunt sigur că se poate numi „inovație”. În concluzie, avem o stagiune mai națională ca niciodată în ultimii 3 ani. Ceea ce mi-l aduce în minte pe Ion Luca Caragiale, care comenta spumos, în urmă cu un secol:

Uite! Îți dă Norma națională, cu vorba naționale, cu muzică națională, cu primadone și tenori naționali, cu maestru național, și toți cântă național. Ce mai vrei mitocane? De ce nu mergi la opera națională?

Sezonul de la compania de balet este cel mai afectat, întrucât îndepărtarea lui Johan Kobborg a provocat retragerea drepturilor de reprezentare pentru multe dintre producțiile cele mai interesante ale perioadei directoratului său, dar și plecarea multor dansatori de valoare (Alina Cojocaru, Marina Minoiu, Francesa Velicu, Dawid Trszesimiech, Liam Morris). Cum scandalul de la balet a avut un foarte clar fundament șovin (sprijinit copios și de la Iași, în primăvară, prin declarații xenofobe), re-naționalizarea ONB nu pare de bun augur.

Dispariția sezonului de la Operetă este lovitura cea mai grea, care ar putea așeza o piatră de mormânt peste acest teatru, obiectul unor dispute încrâncenate între sindicate sinucigașe, management, soprane isterice și Ministerul Culturii. Temerile sunt cu atât mai mari, cu cât în lumea largă nu prea există teatre specializate de operetă, acest gen muzical fiind integrat în repertoriul teatrelor de operă. Pentru Opereta bucureșteană, soluția de supraviețuire o reprezenta musicalul, dar în condițiile în care acest gen este aproape incompatibil cu opera, fiind disputat și de companiile de teatru, mă tem că sfârșitul nu e prea departe.

Închei tot cu un citat din Caragiale, nu prea optimist, dar amuzant:

Publicul nu trebuie să fie pretențios. Trebuie să nu uite că și acesta este un început nou de operă română, un început, îndrăzneț poate, dar fără-ndoială modest…