Într-o vineri, 13 Ianuarie 2017, Opera Națională București
Gaetano Donizetti: Lucia di Lammermoor
Regia: Andrei Șerban
Decor: Octavian Neculai, costume: Lia Manțoc
Venera Protasova (Lucia), Ramón Vargas (Edgardo), Valdis Jansons (Enrico), Andrei Lazăr (Arturo), Ramaz Chikviladze (Raimondo), Sorana Negrea (Alisa), Valentin Racoveanu (Normanno)
Dirijor: Marcello Mottadelli
Andrei Șerban are o istorie lungă cu Lucia di Lammermoor, încă din Noiembrie 1990, când a regizat opera lui Donizetti pentru Chicago Lyric Opera, reluată apoi în Martie 1993 la Los Angeles, o producție care a fost radical schimbată pentru Opera Bastille în 1995, unde a funcționat fără întrerupere ca vehicul al sopranelor de coloratură până în Octombrie 2016, urmând a fi înlocuită din sezonul viitor. În Septembrie 2014, o versiune cu decorurile adaptate la dimensiunile unui teatru de 750 de locuri, dar păstrând intactă mișcarea de scenă și o mare parte din costume, a avut premiera la Opera Iași, iar acum a ajuns și la București. Cu alte cuvinte, această montare este validată la cel mai înalt nivel, iar viziunea regizorului e cristalizată până la punctul în care a devenit incontestabilă. Ar fi redundant să o descriu pe larg, întrucât am mai făcut-o pe acest blog în repetate rânduri, pe vremea când mergeam la Iași special ca s-o văd.
Pe scurt, Andrei Șerban o vede pe Lucia ca o victimă a nebuniei colective din jurul ei. Într-adevăr, opera lui Donizetti are practic un singur personaj feminin (dacă o ignorăm pe Alisa, care are foarte puțin de cântat) într-o lume a bărbaților, dominată de agresivitate și bigotism. Dimensiunile acestui univers războinic sunt subliniate de decorurile care elimină orice urmă de romantism și orice legătură cu contextul istoric din romanul lui Walter Scott, transformând totul într-o cazarmă cu aparență de azil de nebuni, dar prezervând relațiile dintre personaje care, prin translatarea acțiunii, devin și mai dramatice.
Din păcate, dacă Luciile lui Șerban din Statele Unite și din Franța au fost întotdeauna soprane foarte valoroase (June Anderson, Patrizia Ciofi, Sumi Jo, Sonya Yoncheva, Nathalie Dessay, Pretty Yende etc.), soarta scenică a personajului din spectacolele românești a fost nefericită, sopranele care au cântat-o la Iași și București fiind dezamăgitoare: Lăcrămioara Roată depășită complet de dificultățile rolului, Diana Țugui suferind vocal în zona supraacută (dar impresionând în rest), iar acum această Venera Protasova care posedă doar notele înalte și atât.
De fapt, în plan muzical, cam nimic nu a funcționat cum trebuie la București. Orchestra, care șchioapătă prin tradiție îndelungată, s-a întâlnit cu un dirijor (Marcello Motadelli) la limita imposturii, plin de decalaje, avansând chinuitor prin partitura ce părea că nu se mai sfârșea. De partea cealaltă, tuttiștii din partidele de alămuri se întreceau în greșeli. E adevărat, n-au fost erorile atât de „spectaculoase” precum cele din Fidelio, dar au fost multe și agasante. Exact în momentul în care tensiunea dramatică de pe scenă urma să o întâlnească pe cea din partitură, sunetele din fosă erau de o platitudine exasperantă, în absolut toate cazurile.
Venera Protasova a fost un pariu riscant și, de data aceasta, perdant. Sigur, tot ce era mai sus de Do era atacat cu siguranță, dar aici se oprește totul. Vocea sopranei din Tatarstan e mică, are un timbru destul de banal, registrul grav lipsește, iar caracterizarea personajului n-a depășit nici o clipă limitele antebelice. Drama a rămas numai la nivelul regiei. Apoi, stilistic vorbind, coloratura a fost aproximativă (reluarea da capo din Spargi d’amaro pianto fiind la un pas de dezastru, evitat prin renunțarea la orice ornamentație), nici n-a schițat vreo intenție de a produce vreunul dintre trilurile care fac deliciul belcanto-ului. Din fericire pentru ea, dar din păcate pentru noi, o mică salvare a venit din partea anturajului, care a fost la fel de pipernicit din punct de vedere vocal. În plus, exotismul apariției ei și silueta zveltă au deturnat deseori atenția de la ce cânta, la cum arăta pe scenă.
Aici vine deziluzia unui Ramón Vargas uzat până la limita acceptabilului, care în duetul din primul act n-a reușit să controleze un vibrato larg de ar fi putut trece și un tren prin el. Din marele tenor liric de acum un deceniu a rămas doar timbrul, mereu plăcut în registrul mediu, dar un acut foarte dificil, complet mat, gâtuit, ajungând să rateze evident o acută în ultimul act. Rolurile spinto din ultimii ani au lăsat urme adânci în voce, astfel încât efortul de a cânta notele corect excludea complet stilistica belcanto.
Deși la repetiția generală de pe 11 Ianuarie (pe care n-am văzut-o), Enrico a fost Cătălin Țoropoc, premiera a fost încredințată unui alt bariton, Valdis Jansons. Dacă timbrul acestuia este destul de comun, am crezut că altele ar fi calitățile lui. Din nefericire, baritonul lituanian, altfel cu o carieră destul de semnificativă prin țările baltice și cu un fizic atletic, a fost acoperit tot timpul de cor, oricât de suav ar fi cântat acesta, sau de orchestră, oricât de rarefiată ar fi fost ea. Finalul scenei care îi aparține lui Enrico în primul act a fost inexistent. Acel ultim spegnerò!, care ar trebui să facă să tremure marele candelabru de pe tavanul oricărei săli de operă, pur și simplu nu a existat.
Ramaz Chikviladze (Raimondo) a fost cel mai sonor de pe scenă, de departe, dar suflul scurt și ignorarea oricărei tentative de a respecta stilistica lui Donizetti au ruinat în mare parte intervențiile sale, care plictiseau imediat ce depășeau mai mult de jumătate de minut.
Parcă molipsit de incompetența stilistică a soliștilor, corul, ultimul atu al ONB, a fost și el apatic, prea omogen și acoperind soliștii în cea mai mare parte a cazurilor. Dacă mai adaug că Andrei Lazăr a părut cel mai interesant solist, în condițiile în care personajul său, Arturo, e secundar, asta spune cam totul despre platoul vocal din seara de 13 Ianuarie.
Ciudat este că atât Jansons, dar și Chikviladze, nu mai vorbim de Vargas, sunt artiști cu experiență, cu apariții pe scene diverse (chiar dacă nu de top mondial), dar lipsa de experiență în Lucia sau uzura, în cazul tenorului, au scufundat în neputință o distribuție ce părea mai promițătoare atunci când era scrisă pe afiș. Pur și simplu n-a mers de data asta, deși probabil că intențiile celor care au angajat această distribuție au fost bune.
În aceste condiții, ceva din tensiunea dramatică a producției s-a pierdut pe drum și montarea și-a ratat puțin ținta. Emoțiile n-au fost viscerale, așa cum eram obișnuit, deși nu exclud nici subiectivitatea cauzată de o stagiune deplorabilă până acum, sau obișnuința cu această punere în scenă pe care am văzut-o deja de mai multe ori. Dar huiduielile insistente de la final adresate regizorului, cât și ovațiile organizate (după un model pe care l-am întâlnit și la Iași) și la fel de insistente din timpul spectacolului, au fost deplasate. Cântăreții ar fi meritat, dacă nu să fie huiduiți, cel puțin să nu fi fost aplaudați. Meritele au fost doar ale regizorului.
Cu toate acestea, este evident că rolul de curator al propriei sale opere îl prinde mult mai bine pe Andrei Șerban decât cel de creator de spectacole provocatoare. Diferența dintre această Lucia di Lammermoor și Văduva veselă e foarte vizibilă, iar cei care au lăudat în exces producția operetei lui Lehàr din toamnă ar cam trebui să-și ia vorbele înapoi, sau să răcnească acum ditirambi, dacă ar fi să respecte această distanță.
Update cu impresii de la spectacolul de Duminică, 15 Ianuarie 2017
Duminică, 15 Ianuarie 2017, Opera Națională București
Gaetano Donizetti: Lucia di Lammermoor
Regia: Andrei Șerban
Decor: Octavian Neculai, costume: Lia Manțoc
Venera Protasova (Lucia), Florin Guzgă (Edgardo), Adrian Mărcan (Enrico), Liviu Indricău (Arturo), Horia Sandu (Raimondo), Florena Radu (Alisa), Valentin Racoveanu (Normanno)
Dirijor: Marcello Mottadelli
Muzica a fost cu totul alta Duminică, atunci când distribuția „națională” a intrat în scenă. Cei trei „mușchetari” au galvanizat spectacolul, ba chiar și pe Protasova, dar nu au putut să-l inspire sub nici o formă pe plictisitorul Mottadelli.
Florin Guzgă, tânărul superstar al Operei Iași, a arătat o prospețime reconfortantă după agonizantul Ramón Vargas, observabilă, cred, de către toată lumea care a asistat la ambele spectacole. Abordarea lui este una lirică, tenorul ieșean portretizează un Edgardo sensibil, palpitând de iubire pe toată durata operei. Registrul acut e foarte sigur și vibrant, apoi tonul plangent al vocii lui, de un bun gust desăvârșit, nu poate decât să te emoționeze, într-un mod asemănător marilor tenori de demult. O bucurie.
Atât Florin Guzgă, cât și Adrian Mărcan au jucat de multe ori în producția lui Andrei Șerban de la Iași și această experiență se vede. Ambii au părut foarte siguri pe ei în mișcarea de scenă. Adrian Mărcan este un veritabil barihunk autohton, îmbinând natural prezența scenică și vocea impunătoare (și reluând în fața publicului bucureștean numărul de acrobație la inele pe care-l practica la Iași, împreună cu Jean Kristof Bouton). Dar dincolo de aceste detalii exterioare, Mărcan a arătat și ce înseamnă în realitate rolul lui Enrico: dinamica actului întâi a fost rezolvată cu aplomb, atunci când cânta forte se crăpa scena sub el, un contrast teribil față de monotona prestație a lui Jansons. Uneori, într-un exces de zel, vocea i-a mai derapat, dar asta parcă a subliniat și mai mult atât determinarea personajului cât și a baritonului brașovean.
Horia Sandu a fost foarte convingător în rolul lui Raimondo. Sigur, nu toată lumea gustă vibrato-ul destul de larg al acestui bas, dar bogăția timbrului său, precum și profunzimea vocii sale lirice sunt incontestabile. Or, în fața unui Enrico plin de testosteron, contrastul unui Raimondo cu voce mai rotundă a funcționat foarte bine. În fond, vorbim despre un preot, fie el și militar, așa cum e în viziunea lui Andrei Șerban. În fine, Liviu Indricău a arătat încă o dată ce înseamnă un comprimar de clasă. Arturo a debordat de stupiditate, așa cum îl văd atât Donizetti, dar mai ales Șerban, tocmai în clipele când acutele sale sunt mai spectaculoase. Iar asta este specialitatea lui Indricău (de altfel un Caius memorabil în Falstaff). Dar aș putea spune că Andrei Lazăr a fost mai egal în interpretare, deși nici pe departe atât de penetrant.
Efectul acestor voci a fost imediat nu doar în impresia publicului, ci a devenit un stimul și pentru firava Venera Protasova, care s-a întrebuințat destul de serios să țină pasul cu cei trei în duetele pe care le aveau de cântat împreună. A fost un progres evident față de premieră, dar insuficient, pentru că defectele ei au ieșit uneori și mai mult în evidență. Ornamentațiile au rămas cel mult la nivelul unor intenții neduse până la capăt, soprana părând la un moment dat că ar proveni din altă categorie lirică, respectiv barocul, dacă nu ar fi trădat-o vibrato-ul pe care încerca fără succes să-l substituie trilurilor și coloratura aproximativă. Drept urmare, scena nebuniei a rămas neinteresantă din punct de vedere muzical în afară de acutele sigure, mișcarea de scenă salvând momentul de la platitudine, dar și sextetul a scos-o din joc, soprana tătăroaică fiind dominată copios de cvartetul masculin. E drept, nici Sorana Negrea și nici Florena Radu nu s-au auzit practic deloc, în prima, respectiv a doua seară.
Marea dezamăgire rămâne însă Mottadelli. Chiar și pentru nivelul orchestrei ONB (destul de scăzut, de altfel), această Lucia di Lammermoor rămâne o contraperformanță. Donizetti nu are o orchestrație foarte densă în această operă, dar e plină de melodii care pur și simplu nu s-au auzit. Totul a fost pătrat și, surprinzător pentru un dirijor italian, rubato-ul a lipsit cu desăvârșire. Nesurprinzător, în aceste condiții decalajele au fost permanente, stabilind recorduri în materie. Dincolo de veșnicele tonuri false ale alămurilor, mai departe nici măcar nu este vina instrumentiștilor, ci numai a dirijorului care a scăpat mereu din mână relația cu soliștii și cu corul.
Trecând (cu greu) peste prestația orchestrei, a fost o seară cu mult mai reușită decât premiera. Aș fi tentat să afirm că spectacolul se va maturiza în viitor, dar întrebarea zilei este dacă această producție va rămâne în repertoriu sau va dispare înapoi la Iași, la fel ca Văduva veselă sau ca impresiile numeroaselor gale de până acum.
Despre Opera 
Ca pachet complet si vazand-o prima oara, mie mi-a placut foarte mult. La tine probabl a intervenit o oarecare rutina, dupa atatea vizionari. In plus, cand ma duc la un spectacol, ma duc sa ma simt bine. Ce sens are sa ma montez cu partipriuri fata de echipa artistica, interpreti, conducere, etc. Mai ales ca e pe banii mei.
Da, soprana are o voce mica, mai mult, prea lejera si prea stralucitoare pentru rol, dar am auzit sunete rar intalnite in mica sala a ONB. Da, lui Vargas i-a crapat o fractiune de secunda vocea, dar la 57 de ani omul este a real trooper si ma bucur ca l-am vazut si pe el macar o data live.
Pe mine nu m-a organizat si nu m-a platit nimeni sa aplaud si sa strig bravo. In schimb, de data asta nu ii pot intelege pe tembelii care l-au huiduit pe Serban, desi au avut 25 de ani sa vada ce e cu productia asta si sa stea acasa daca tot aveau de gand sa nu le placa.
ApreciazăApreciază
Evident, multe ovații au fost sincere, e vorba de cele care izbucneau furtunos după arii cântate lamentabil, mereu din aceleași zone ale sălii. Aceleași zone din care s-a ovaționat la comandă și foarte zgomotos și la Văduva veselă. Aceleași zone din care se ovaționa foarte prompt și la Iași.
ApreciazăApreciază
Deplasate mi s-au parut si aplauzele la intrarea lui Vargas. Cat despre huiduielile la adresa lui Serban, ma intreb daca au venit si dinspre loja lui Angi. Sau a plecat demn la pauza strangand cu putere perlele de la gat?
ApreciazăApreciază
Eu am vazut spectacolul pentru prima oara. Nici nu m-a entuziasmat, nici nu mi-a displacut. M-a deranjat rau kitchiozitatea de la petrecerea de nunta, se putea si fara.
Si nu inteleg de ce a lipsit o parte , intalnirea dintre Edgardo si Enrico.
Cred ca ar fi fost mai bine cu Toropoc si Guzga. Protasova mi-a placut.
ApreciazăApreciază
O precizare, sper utilă: rolul Luciei poate fi cântat și de către soprane lejere de coloratură, o reprezentată tipică fiind Edita Gruberova. Impresia ce mai puternică o fac însă vocile mai grele, de la Callas încoace toate sopranele vor să demonstreze drama psihologică și cu vocea. N-a fost cazul aseară.
O comparație interesantă: Lily Pons, marea vedetă de la Met, ca soprană de coloratură lejeră. În 1954, la vârsta de 57 de ani, a înregistrat un disc, considerat inacceptabil de către critică. Vocea lui Pons, deși lejeră, e mult mai „grea” decât a Protasovei. Nu mai vorbim de tehnică. Abilitatea de a atinge notele înalte nu este suficientă.
https://itun.es/ro/6NlEA
ApreciazăApreciază
E doar o fatuca de 30 de ani. Sa-i mai dam 5 (sau 10), sa vedem daca mai auzim de ea.
ApreciazăApreciază
Absolut de acord.
Straniu, cum se întâmplă când încep să despic firul în patru al unor contraperformanțe, Lăcrămioara Roată a fost parcă mai sinceră în rol. În orice caz, și mai dedicată producției, de parcă toată cariera ei depindea de asta (poate că și era o miză mare pentru ea). Chiar dacă vocal nu era deloc ce trebuie, spectacolul era mai visceral decât a fost aseară.
ApreciazăApreciază
Îmi pare rău să aud că n-a fost un spectacol reușit din punct de vedere vocal…deși Vargas,la renumele lui,costă o groază de bani.
Din păcate nu este un caz izolat,”uzura ” anilor petrecuți pe marile scene, spunându-și cuvântul nu numai la București,chiar și-n alte teatre.
În stagiunea trecută l -am avut ca invitat,la Opera din Viena,în „Don Carlos”, iar acum 2 ani în Lucia de Lammermoor(alături de George Petean),iar evoluția lui a fost chiar la limită,mai ales în Don Carlos. Am trăit în culise mari temeri pentru fiecare intervenție vocală.
„Cu prețul vieții”,cum spunem noi,”artiștii „. Din păcate…Indispoziție sau trecerea anilor?
Se cunoaște faptul că viața scenică a unui tenor este scurtă. Cei 15-20 ani,se duc ca o „cadență”…
Este chiar nedrept de scurtă. Dar acestea sunt datele,pe care nu le putem influența,chiar să vrem.
Ce va urma?
ApreciazăApreciază
Urmează, mâine, o nouă Lucia cu aceeași Protasova, Florin Guzgă, Adrian Mărcan și Horia Sandu.
ApreciazăApreciază
Sunt curios dacă Adrian Mărcan va face o figură frumoasă,deși la cum îl cunosc,este serios și dedicat scenei.
Nu l-am ascultat de mai bine de 15 ani,ca atare curiozitatea îmi este motivată . Poate-mi trimiți câteva impresii pentru care deranj îți rămân dator. Te rog.
ApreciazăApreciază
Diana Tugui e net superioara Lacramioarei Roata,nici nu se poate compara! Iar aceeasi Lacramioara din Traviata de la ONB- dezastru!
ApreciazăApreciază
Pentru cine vrea sa mearga diseara, au aparut brusc zeci de bilete la vanzare!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Website-ul ONB e o cutie cu surprize. Mai întâi, repetiția generală de pe 11 a devenit „avanpremieră” cu bilete puse în vânzare (mai ieftine decât cele de la premieră). Tot peste noapte Țoropoc e înlocuit cu Jansons în rolul lui Enrico.
Iar acum, „Lucia” de pe 15 Ianuarie nu mai e „sold-out” după ce fusese „sold-out”.
Ce mai, o agenție de știri operatice care produce „breaking news” singură.
ApreciazăApreciază
Jansons aparuse pe site mai inainte, dar cateva zile s-au jucat de-a „uite distributia, nu e distributia!”
ApreciazăApreciază
Eu am vazut si avanpremiera si premiera.
Despre montare nu am atatea cuvinte de lauda, am mai spus-o si in alt posting – mi se pare o banda desenata prost facut, de un kitsch absolut (marca Andrei Serban, ca pana acum tot ce am vazut facut de el se incadra bine in aceasta categorie). Faptul ca a fost prezentata cu obstinatie 20 de ani la Paris nu inseamna ca „a fost validata” ci pur si simplu ca a fost bagata pe gat publicului, care nu a placut-o niciodata (la premiera s-a huiduit salbatic si exista inregistrarea pe youtube pentru curiosi); dar, asa cum ai spus, la Paris au venit in rol cateva din cele mai importante soprane de coloratura ale perioadei, ceea ce facea acceptabil compromisul. Si eu as fi fost multumit daca o aduceau pe Pretty Yende, ultima Lucie de la Paris si care, garantat, ar fi fost senzationala din toate punctele de vedere. In plus ma revolta faptul (si nu am fost printre cei ce au huiduit, desi ma tenta ideea si eram sigur ca va fi asa) ca, dupa 20 de ani, nu e in stare sa faca o productie noua, desi pun pariu cu oricine ca de platit a fost platit ca atare. Ar fi avut o scuza daca ar fi fost in situatia de acum vreo 15 ani, cand ONB a primit CADOU montarile de la ROH cu Cav&Pag (Zeffirelli) si Fledermaus, montari vechi dar inca foarte frumoase si de care ulterior si-a batut joc. Decorurile mi se par oribile si prost facute, miscarea scenica mi se pare aiuristica. Protagonista e alergata excesiv pe toata scena [in volum, nu doar ca suprafata, ca o cocoata pe fel de fel de constructii), dar regia celorlalte personaje e foarte „subtire”; corul e mult prea static, dar incarca scena cu un numar exagerat de figuranti, a caror prezenta mai mult incurca decat ajuta.
In plan muzical – complet de acord cu tine, desi n-as zice ca vocea sopranei e „mica”, nici Mosuc nu are voce mai mare, si era bine proiectata in sala (am stat in locuri diferite si am vazut cum se aude si colo si dincolo), dar dincolo de niste supraacute nu mereu perfect pe ton nu prea mai are nimic: nici grave, nici virtuozitate, nici frazare, nici dictie, nici emotie; in seara premierei a „dat” ceva mai mult, dar in prima seara a rasolit tot. Daca o vezi, te fura peisajul, dar daca inchizi ochii e plictiseala mare. Eu unul prefer o soprana care nu canta supraacutele (care nici nu sunt in partitura) dar canta corect ceea ce este scris acolo si care stie sa transmita emotia corecta (am vazut-o recent pe Erika Miklosa, candva o invitata de succes a Met-ului, cu o voce si mai mica si care nu a trecut in sus de re-bemol, dar care a fost incomparabil mai sensibila si mai expresiva si o tehniciana mult mai buna; productia o solicita fizic destul de mult, asa ca nici macar asta nu e o scuza, iar Klara Kolonits, in aceeasi productie, desi a fost destul de stridenta, a avut o interpretare incendiara).
Baritonul e cel mai modest pe care il vad la ONB in ultimii multi ani, oricare din cei actualmente angajati ai institutiei il depaseste cu succes; Toropoc a fost mult peste el vocal, desi l-am simtit destul de crispat si usor nesigur, insa cu putin rodaj in rol ar fi excelent, iar dramatic, desi nu era in largul lui, a fost mult mai interesant. Basul are o voce fumoasa si sonora, dar ii lipsese registrul grav si are o dictie slava care nu se potriveste deloc in opera italiana, mai ales in belcanto; in plus nu are deloc mobilitate si a trecut foarte senin peste micile fraze de virtuozitate ale rolului.
Andrei Lazar a fost cu adevarat cel mai convingator – are un talent nativ si un instinct al scenei rar, dar are probleme vocale, la premiera acutele au fost foarte la limita.
Despre Vargas, initial am crezut ca e o indispozitie de moment (se zvonea ca a fost racit), dar apoi am inteles ca asta e starea lui naturala a momentului, mai ales cand am vazut ca a schimbat finalul ariei ca sa nu cante un si-natural; inca o dovada ca o abordare prematura a unor roluri are ca rezultat o degradare vocala rapida si un final precoce de cariera; nu sunt de acord cu ideea ca tenorii se „consuma” repede, se consuma doar cei ce se baga in roluri nepotrivite si insuficient pregatite, altfel sunt numeroase cazuri de tenori cu cariere lungi, ajungand spre sau dincolo de 70 de ani.
Si – apropos de o intrebare de mai sus – e pacat ca, desi au inceput restituirile partiturilor in forme apropiate celor scrise in original, se mai practica inca aceasta traditie a mutilarii prin taieturi oribile, traditie aparuta in secolele trecue si consfintita de Toscanini, care scotea din partituri tot ce i se parea lui ca e in plus sau prost scris, inclusiv reluarile, care erau una din caracteristicile operei baroce si de belcanto, reluari la care, in epoca, se faceau variatiuni si ornamentatii in functie de posibilitatile cantaretilor; unii cantareti chiar si azi isi creeaza propriile cadenze si ornamente si e foarte bine sa fie asa, dar acum nu a fost cazul. In spectacol s-a taiat mai mult decat acel tablou, care nu exista nici la Paris sau Iasi, s-au taiat multe reluari si cadenze, unele scise chiar de compozitor, rezultand o copie verista proasta a unei opere belcantiste de mare frumusete.
ApreciazăApreciază
Nu prea văd cum puteți demonstra ideea că producția lui Andrei Șerban „a fost bagata pe gat publicului, la Paris”.
Faptul că a fost huiduită la premieră e irelevant. A fost huiuită, tot mai puțin și după aceea, prin 2013 mai era o persoană (din 3.800) care tot huiduia, prin 2013.
ApreciazăApreciază
Eu cred ca publicul nu a mai huiduit productia din doua motive:
1. In timp s-a obisnuit cu ea
2. Fata de alte productii de la Paris (a se vedea ultima „Aida”) si din alte capitale, aceasta „Lucie” a lui Andrei Serban este buna chiar daca „respecta” taietura clasica a duetului dintre Edgardo si Riccardo.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O producție modernă este huiduită pentru că provoacă, prin schimbarea contextului.
Un clasică nu va fi huiduită niciodată pentru că e plicticoasă. Asta nu înseamnă că toate producțiile clasice ar fi plicticoase.
ApreciazăApreciază
De ce as demonstra ceva? Parca tu poti demonstra ca „productia a fost validata”.
In alta ordine de idei, am avut ocazia sa vad cum se procedeaza la Paris. Chiar daca o productie nu place publicului, se cheltuie mult cu ea si nu se poate schimba des sau scoate peste noapte; in plus, la reluari nu vine mereu regizorul initial, ele sunt lucrate frecvent (ca si in alte teatre) de asistentii de regie. De huiduit se huiduie cand apare regizorul, pentru ca asistentii mai rar ies si sunt oricum priviti cu mai multe toleranta. Plus ca uneori se aplica principiul „cel mai destept cedeaza primul”, asa ca publicul cedeaza treptat agresiunii montarilor stupide, care abunda pe scenele pariziene. Unii renunta sa mai vina, altii vin sa-si vada cantaretii preferati – norocul lor e ca vin destule staruri si aduc mult public din strainatate. Dar sa fie clar, daca productia a fost huiduita o data iar regizorul mai apare la vreo reluare, nu scapa nescarmanat. Am avut ocazia sa ma conving de cateva ori, cand la reluarea unor productii sau la preluarea unora de pe alte scene (productii cunoscute, filmate, date la tv si prezente pe dvd, deci cunoscute, asa cum era cazul si cu Lucia noastra), la aparitia regizorilor s-a huiduit salbatic, si nu doar de unu-doi. Si eu as fi inghitit mai usor mizeria asta daca venea vreo Lucie notabila.
ApreciazăApreciază
E greu de crezut că o producție de operă cu decor unic nu devine rentabilă în 21 de ani.
E dreptul dvs. să nu vă placă tot așa cum este dreptul meu sau al oricăruia să-i placă foarte mult.
Preferința dvs. pentru montări clasice o cunosc deja de multă vreme, din multele comentarii pe care le-ați făcut de-a lungul timpului.
ApreciazăApreciază
Vad ca iar dispar comentariile mele. Foarte urat din partea ta!!!
ApreciazăApreciază
Comentariul dvs. ajunsese în „Spam”, unde nu mă uit în fiecare zi.
ApreciazăApreciază
Nu e prima data.
ApreciazăApreciază
Unele comentarii vi le-am moderat eu, în trecut.
Dar de data asta nu am nici o contribuție la faptul că au ajuns în spam.
Probabil că v-au moderat comentariile și pe alte site-uri și atunci reputația IP-ului dvs. nu e chiar bună.
ApreciazăApreciază
Se pare ca exista si admiratori.
„În timp ce o priveam pe Venera Protasova ca pe o marionetă de porţelan, redefinind atletica (vocală şi scenică) în aria nebuniei, mi-a trecut prin faţa ochilor pentru o clipă imaginea lui Joan Sutherland în exact aceleaşi pasaje muzicale: în rochie nupţială, pătată de sânge, luându-se la întrecere cu flautul. Hieratică, monumentală, masivă, mobilă doar la nivelul articulaţiilor facies-ului şi de-a dreptul acrobatică în rulade şi cascade de sunete ” Dixit Marius Constantinescu
Din nefericire nu sunt in tara ca sa o vad pe aceasta noua Sutherland 😢😢😢
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Adevărul este că impactul emoțional al producției lui Andrei Șerban este atât de mare (mai ales la prima vizionare) încât te poate face să fantasmezi. Și eu am scris, când am văzut-o prima dată la Iași, că Mărcan pare Cappuccilli și Octavian Dumitru (odihnească-se în pace) e un fel de Nicola Zaccaria.
Marius Constantinescu, fiind un suflet sensibil și impresionabil, pățește la fel 🙂
Evident, minte că ar mai fi văzut Lucia la Iași, altfel ar fi scris despre asta, la atâta efluviu emoțional care s-a prăvălit peste el.
ApreciazăApreciază
O comparație e necesară.
Pretty Yende, ultima Lucia pariziană din producția lui Andrei Șerban pare din altă lume față de Protasova. Cu toate acestea, criticii de la „Classica” au scris că spectacolele cu ea din Octombrie 2016 sunt „Bof” și nu i-au dedicat nici o cronică, deși au recunoscut că tehnica vocală a fost perfectă.
Nu, scuza cu „Protasova are 30 de ani, e din Tatarstan etc., mai are timp să crească” nu funcționează. Pretty Yende are 31 de ani, și provine din Africa de Sud (Piet Retief, Mpumalanga).
ApreciazăApreciază
Am vazut o in Il barbiere in februarie. A fost extrordinara. In Lucia a avut si cateva cronici entuziaste.
ApreciazăApreciază
Pretty Yende e foarte bună, asta e și părerea mea. Reacția celor de la Classica era o mostră de critică foarte pretențioasă. Mă întreb ce-ar fi scris despre Protasova…
ApreciazăApreciază
O comparatie neavenita. Pe langa data si locul nasterii, mai conteaza materialul nativ, scolile pe la care te-ai perindat si cine mai stie ce. Una este o A-lister, alta nu e pe nicio lista.
ApreciazăApreciază
Sigur, dar se invocă vârsta și originea drept scuză. Gen „da, măi, dar a avut pojar în copliărie”
ApreciazăApreciază
Ambele absolut valide.
Dar si mai important, realitatea este ca asta e bazinul (sau mai potrivit balta) de talent la care ONB are acces. Sa privim lista de cantareti straini care s-au perindat pe la noi (cei mai multi pe vremea lui Dinca): Sunne faranume, „Al” Tabone, Shippie weepy, etc. Pai Protasova a fost cap si umeri peste toti.
(evident, nu se pun romanii de aiurea care si-au mai facut cate o pomana din cand in cand)
ApreciazăApreciază
Yende a fost foarte buna si in Contele Ory la Metropolitan. De asemenea, Yende a pregatit „Lucia” cu Mariella Devia.
ApreciazăApreciază
Am vazut clipurile. Am vazut-o si live, si vorba lui „conu’ Iancu” – <>. E absolut senzationala si te pate face sa uiti ca vezi o productie de toata jena.
ApreciazăApreciază
vorba lui conu’ Iancu – „poza e moft”
si „poate” nu „pate” – typo.
Nu stiu de ce nu a aparut textul corect.
ApreciazăApreciază
O intrebare naiva: cum se face ca marea revolutionara din aprilie nu se gaseste in distributia Luciei ? Doar face parte din repertoriul ei …. 🤔🤔🤔
ApreciazăApreciază
Ea doar salveaza spectacole…
ApreciazăApreciază
Am impresia că nu mai face parte din repertoriul ei.
Apoi, scena nebuniei a devenit neinteresantă după delirul din primăvară.
ApreciazăApreciază
Ma intreb ce ma face parte din repertoriul ei. Foarte ciudat cum nu se mai aud vocile din aprilie. Nici pe scena, nici in alta parte.
ApreciazăApreciază
Bună întrebare. Nici n-am mai fost curios să-i urmăresc cariera națională.
ApreciazăApreciază
La acest spectacol, Andrei Serban a hotarat cine va canta. Si a vrut una cat mai slaba, mai subtire. Oricare nu se incadra in „tonajul acceptat” era descalificata din start, indiferent cat de bine ar fi cantat. In finala au ramas doar Protasova si Veronica Anusca, cea care ar fi trebuit sa faca spectcolul de duminica, dar, in final, s-a decis altfel. In orice caz, am inteles ca le-a hingherit la repetitii zi-lumina pe amandoua, ca si pe toti ceilalti, punandu-i sa repete la nesfarsit unele gesturi si miscari, pana ieseau la milimetru. Asa ca daca ne plangem ca a lipsit emotia, sa ne gandim ca i-a transformat pe toti in niste papusi mecanice cantatoare; inca nu am aflat de vreo papusa care sa aiba sau sa exprime vreo emotie.
ApreciazăApreciază
E foarte probabil că Andrei Șerban are un cuvânt de spus în privința distribuției.
Totuși, Lucia, Enrico și dirijorul sunt reprezentați de aceeași agenție, ceea ce mă face să cred că maestro Mottadelli i-a ales, pe cuvântul lui de onoare că sunt buni de tot.
ApreciazăApreciază
„E drept, Sorana Negrea nu s-a auzit practic deloc, nici în prima seară, nici în a doua.”
in a doua seara nu a fost Sorana Negrea, ci Florena Radu
ApreciazăApreciază
Mulțumesc, greșeala mea. Corectez.
ApreciazăApreciază
Cateva cuvinte dupa seara de duminica, desi nu sunt multe de spus in plus. Soprana ramane in continuare o papusa mecanica, cu o voce dragalasa, dar fara personalitate, un timbru oarecum copilaresc inciuda acoperirii excesive pe alocuri, cu acute destul de bune, desi la mi-bemol a pierdut tonul, cu o coloratura cel mult aproximata.
Guzga are o voce foarte frumoasa, dar inca insuficient pusa la punct din punct de vedere tehnic. E inca tanar si ar avea de crescut – sper sa o si faca, promisiuni neimplinite s-au mai vazut.
Marcan a fost impozant si impunator, dar a cam fosrtat pe ici pe colo (pe undeva de inteles, dat fiind ca boxele monitor erau date atat de tare incat se auzeau in sala) si i-a mai scapat vocea.
Horia Sandu a inceput cam ezitant, s-a redresat pe parcurs; mi se pare mult mai interesant si vocal si scenic decat basul georgian.
Cu orchestra si cu Mottadelli nu stiu ce se intampla – dupa Barbiere incepusem sa am ceva sperante de mai bine, dar s-au cam naruit. E adevarat ca orchestra nu a fost atat de dezlanata ca la alti „dirijori”, dar am remarcat un aprtit pentru sonoritati masive, exagerate chiar, care aveau deseori tendinta sa acopere vocile; a avut cativa rubatti, inclusiv in aria lui Raimondo din actul 3, cand Horia a lungit niste note si a trebuit sa-l urmareasca, a fost foarte „soft” in aria nebuniei, dar per global a sunat ca fanfara pompierilor de la caminul cultural.
Spectacolul per global mi se pare atat de plicticos, ca ma ia somnul; abia puteam sa tin ochii deschisi, dar daca ii inchideam, era jale, ca nu mai era nimic care sa „acopere” lipsurile in plan muzical. Si, stii ceva, daca vreau sa vad circ, merg la circ, nu la opera – acolo am alte pretentii. Pentru mine, Andrei Serban nu a depasit niciodata nivelul de circ ieftin si prost, de provincie, nicaieri in lume. Nu mai stiu cate productii ale lui am vazut pana acum, sunt oricum mai mult de zece, si niciuna nu m-a incantat in vreun fel. Stiu ca fiecare regizor are in palmares si spectacole proaste, niciunul nu e atat de genial incat sa reuseasca 100%, dar la ceilalti tot exista cate ceva care sa fascineze; la Andrei Serban inca nu am gasit nimic.
ApreciazăApreciază
De curiozitate vă întreb: de ce mai veniți la producțiile lui Andrei Șerban, dacă tot aveți niște convingeri atât de ferme?
Mai ales la Lucia di Lammermoor care există de 21 de ani, cam în aceeași formă. Voiați să vă convingeți personal că nu vă place, deși nu v-a plăcut niciodată nimic din ce a pus în scenă Andrei Șerban?
E ceva ce nu înțeleg…
ApreciazăApreciază
Da, mereu probleme de intelegere. Am venit (si la Lucia ca si in alte teatre) pentru ca eram curios sa vad cantaretii. Asa cum, la Paris, lumea nu venea sa vada productia, de care acum se bucura ca au scapat pentru ca nu au apreciat-o niciodata, ci garniturile de distributie, care se schimbau la fiecare reluare. Recunosc ca, din a doua seara, am stat mult cu ochii inchisi, incercand sa ma bucur, cat se putea, de muzica. Montarea era doar ceva parazit, care interfera cu asta. Inca ceva, apropos de montare, intre timp am citit undeva ca AS s-a simtit „eliberat de constrangerile de la Paris” in ceea ce priveste miscarea cantaretilor (se pare ca acolo, chiar daca se accepta multe ineptii, exista niste limite), asa ca s-a „destrabalat” la Iasi si la Bucuresti, unde a putut sa faca tot ce a vrut cu ei, motiv pentru care i-a chinuit cat a putut, iar rezultatele se vad. O parte din neimplinirile muzical i se datoreaza direct si nemediat, mai ales ca toti au intrat cumplit de obositi in spectacol, dupa saptamani de repetitii non-stop. Distributia finala tot el a ales-o, la auditie s-au prezentat mai multi cantareti. L-a interesat doar cum arata si daca sunt in stare sa faca acrobatiile cerute de el, si aici ma refer mai ales la protagonista. Spectacolul e costisitor, chair daca e cu decor unic, pentru ca are multa figuratie si inca destul de dificila si cere destul de multa logistica. Spre comparatie, imi amintesc ca spectacolul cu Trubadurul al lui Hausvater (alta ineptie) costa cam 30.000 euro pe seara doar prin cheltuielile curente de reprezentatie, si asta nu includea drepturile intelectuale, salariile angajatilor (nu-mi amintesc sa fi avut des solisti invitati, desi vreo 2-3 am vazut) si amortizarea decorurilor sau costumelor. A fost considerat prea scump si finalmente eliminat. Un astfel de spectacol (si Fidelio pacatuieste tot prin figuratie excesiva, desi altfel e foarte interesant) are putine sanse sa fie prezentat des si multe sa dispara repede.
Apropos de un raspuns de mai sus „Preferința dvs. pentru montări clasice o cunosc deja de multă vreme, din multele comentarii pe care le-ați făcut de-a lungul timpului.” – esti in completa si absoluta eroare. Nu prefer montarile clasice sau moderne, prefer montarile care imi creeaza o senzatie placuta privitului si care ma stimuleaza intelectual si emotional. Nu sunt foarte multe cele care fac asta. Daca te obosesti sa [re]citesti comentariile mele la Flastaff, Fidelio si Cosi fan tutte, ai sa vezi ca le-am apreciat, desi niciuna nu era „clasica” in sensul obisnuit al cuvantului. Am apreciat in felul ei, desi nu complet, montarea anterioara, a lui Arbore, care mi s-a parut mult mai interesanta si mai putin kitschoasa (desi era si ea destul) decat cea actuala. In plus, uneori diferenta sta in detalii, iar de la conceptie la realizare e un drum lung. E foarte usor sa judeci dupa aparente, sa tragi concluziile care iti convin si sa pui etichete, dar astea nu prea corespund adevarului.
ApreciazăApreciază
Hm, văd că vorbiți mai mult despre regie, cu toate astea.
ApreciazăApreciază
Habar n-avem, cică orchestra a evoluat excelent, iar noi nici măcar nu ne-am dat seama…
http://adevarul.ro/cultura/arte/lucia-lammermoor-adevarat-spectacol–marca-andrei-Serban-1_587e11be5ab6550cb882fca2/index.html
ApreciazăApreciază
Așa e, harpa a fost bine, deci ce mai comtează restul?
ApreciazăApreciază
„…bagheta lui Marcello Mottadelli coordonând eficient relaţia fosă-scenă…”
Deh, nu toți ne-am născut cu mecanisme de compensare a decalajelor sonice in urechea interna.
ApreciazăApreciază
Duminică era chiar foarte vizibil, în ultimul act, când a corul și orchestra s-au decalat evident, Mottadelli gesticula vehement spre cor să se resincronizeze.
Decalajele sunt exclusiv vina dirijorilor, pentru simplul motiv că ei tactează toată muzica.
Că un corn o mai ia pe arătură, e de vină instrumentistul, pentru că n-a repetat.
ApreciazăApreciază
După ce am văzut regii de-ale lui Şerban, şi la teatru, şi la Operă, am rămas cu sentimentul că omul ăsta duce cu sine o suferinţă veche, poate din prima copilărie, suferinţă de care nu izbuteşte ori nu doreşte să se elibereze, pentru că…
Pentru că, odată eliberat (citeşte: exorcizat) de ea, printr-o montare, să-i zicem radicală (orice va fi însemnând aceasta), nu i-ar mai putea chinui pe alţii: pe artişti, pe critici, pe spectatori şi, fireşte, pe el însuşi… acum şi în vecii vecilor.
În rest, mă raliez, ici şi colo, celor exprimate de pre-opinenţi, pururi… competenţi.
Mi-e dor de o montare clasică şi somptuoasă, asemenea celor imaginate de Zeffirelli şi Visconti, pentru Maria Callas, la Scala din Milano, în anii ’50. Dar, pentru asta, ar trebui să readucem la viaţă… DIVA.
Th. R.
ApreciazăApreciază
Nu vă împărtășesc deloc opinia legată de producție.
Maria Callas a murit acum 40 de ani. Nu mai putem reînvia contextul din timpul carierei sale.
Și nici chiar Diva n-a avut o producție Visconti sau Zeffirelli pentru Lucia di Lammermoor, ci niște cartoane colorate pe post de decor.
ApreciazăApreciază
Să înţeleg că urechile dv. au fost gâghilate în mod plăcut de infamul zgomot pe care l-a produs (horribile dictu!) frecatul podelelor, în timp ce preludiul operei rămânea doar un pretext muzical, sau de cel al apei care a curs – n-a susurat, n-a şopotit ori ceva similar – în chiuveta aceea ordinară, preţ de două ceasuri? Haida-de!
Melomanul autentic merge la Operă pentru muzică şi voci, în primul rând, abia apoi pentru… restul. Pentru că acest „restul” e, de fapt, ambalajul. Deloc lipsit de importanţă, numai că el trebuie să slujească muzica şi nu să se slujească de ea. Un truism, veţi spune, dar atunci cum se face că majoritatea regizorilor contemporani dau impresia că nu iubesc cu adevărat muzica, ci doar se folosesc de ea pentru a-şi trata, cel mai adesea fără succes, frustrările, nevrozele şi obsesiile?
Când am evocat montările pentru Callas, de la Scala, m-am gândit cu precădere la cele cu „Traviata” şi „Ifigenia în Taurida”. Iar „cartoanele pictate”, dacă au simulat CREDIBIL un palat – exterior şi/ sau interior – înseamnă că şi-au atins scopul (tot carton trebuie să se folosit şi la Andrei Şerban, dar pentru a ilustra, vai!, un azil/ sanatoriu/ ospiciu/ penitenciar).
Nu sunt nici 10 ani de când am văzut o montare cu „Lucia” infinit mai puţin agasantă decât aceasta, pentru că mult mai validă scenografic şi regizoral. Opera Naţională montează MEREU ACELEAŞI TITLURI în alte regii, pentru că, de câte ori vine un nou director, vine urmat de o cohortă de amici: regizori, scenografi, designeri etc. care trebuie să mănânce şi ei o pâine. Chiar nu se prinde nimeni?
Th. R.
ApreciazăApreciază
Poate pe dvs. vă stimulează exclusiv muzica. Dar nu mergem la Operă ca să facem audiții de discuri în grup.
Numai că muzica a fost proastă la premiera acestei Lucii.
ApreciazăApreciază
Nu muzica a fost proastă, ci interpretarea ei. Am înţeles ce-aţi vrut să spuneţi, dar fac precizarea din… pedanterie. Şi din „spaima” de malentendu.
Atunci, să stăm acasă şi să (re)ascultăm imprimările din colecţia personală. Eu, de exemplu, am vreo 15 „Lucii”. Mai puţine decât oferta de pe piaţă, evident, dar suficiente, slavă Domnului!, ca să-mi ostoiesc setea de Donizetti şi de marii slujitori ai muzicii lui.
Th. R.
ApreciazăApreciază
Sigur, interpretarea, credeam că se înțelege de la sine.
În altă ordine de idei, cum nu obosesc niciodată să recomand serviciile de streaming, pe Apple Music sunt disponibile 36 de albume cu Lucia di Lammermoor.
ApreciazăApreciază
[…] de pe blog, aici, iar cea din Opera Magazine, […]
ApreciazăApreciază
[…] pe care a lăsat-o acum un an Ramaz Chikviladze, când a tunat cu vocea în rolul lui Raimondo din Lucia di Lammermoor pe lângă o distribuție minusculă vocal. Basul georgian nu are nici o legătură cu măreția […]
ApreciazăApreciază
[…] a Festivalului de la Garsington adusă în România și anul se încheia cu repetițiile pentru Lucia di Lammermoor a lui Andrei Șerban, urmând să aibă premieră în Ianuarie. În același timp, la Cluj și […]
ApreciazăApreciază